Ziua Unirii

Z

*Azi e Ziua Unirii, pe care mulţi români o petrec în stradǎ, protestând împotriva actualei puteri. Dintotdeauan am trǎit mai puternic, afectiv vorbind, Mica Unire. Iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza îmi este foarte drag. Pentru romantismul sǎu, pentru curajul sǎu, pentru reformele sale. Îmi pare rǎu pentru modul în care a fost înlǎturat de la putere (unul din complotişti şi-a aplecat spatele, pentru ca domnitorul Cuza sǎ semneze actul de abdicare – momentul s-a petrecut în dormitorul sǎu), apoi a fost condus afarǎ, unde îl aştepta “un cortegiu de trǎsuri închise, fǎrǎ felinare, cu copitele cailor înfǎşurate în bandaje, spre a evita zgomotul”. În staţia vǎmii de la Braşov, vǎzând un portret al lui Mihai Viteazul, i-a spus soldatului care îl pǎzea: “Aşa cum a fost trǎdat Mihai Viteazul, aşa m-aţi trǎdat voi pe mine!”. (Ar fi interesant de scris un studiu intitulat Trǎdarea la români.)  A plecat, pe ruta Braşov-Fǎgǎraş-Sibiu-Alba Iulia-Deva-Lugoj-Timişoara, la Viena (unde a fost vizitat de Eminescu şi alţi doi colegi, care i-au dus, de Anul Nou, 1870, un mic “plocon”, fiind bine primiţi de domnitor). În 1995, când am fost la Viena, am cǎutat zadarnic vila din Ober-Döbling, pe care Cuza a vându-o în anul 1970, cumpǎrându-şi apoi una la Florenţa, iar în 1873 s-a stabilit la Heidelberg, unde a şi murit, la 15 mai 1873.
*Am lǎmurit, graţie Irinucǎi Petraş, misterul povestirii lui Karel Čapek, cu accidentul vǎzut în diferite variante. Este vorba de povestirea Poetul, din volumul Povestiri dintr-un buzunar şi Povestiri din celǎlalt buzunar, tradusǎ de Ihor Lemnij (Editura Univers, Bucureşti, 1973). Într-un orǎşel are loc un accident rutier. O maşinǎ care circula cu mare vitezǎ, loveşte o bǎtrânǎ ameţitǎ de bǎuturǎ, dupǎ care şoferul fuge de al locul accidentului. Comisarul Mejlík face o investigaţie şi intergogheazǎ trei martori. Nimeni nu-i poate da detalii despre accident. Nimeni nu ştie numǎrul sau mǎcar culoarea maşinii. Unul susţine cǎ maşina era de un albastru închis, altul cǎ era neagrǎ, al treilea îşi aminteşte cǎ era cafenie. Al treilea martor s-a nimerit sǎ fie un poet, cǎruia accidentul i-a inspirat o poezie, care conţinea şi urmǎtoarele versuri: “O, gât de lebǎdǎ! O, sâni! O, tobǎ! Şi voi, beţe!” Întrebat de comisarul Mejlík care este semnificaţia acestor versuri, poetul le decripteazǎ astfel: gâtul de lebǎdǎ ar fi cifra 2, cifrǎ care seamǎnǎ cu un gât de lebǎdǎ! Sânii ar sugera cifra 3, iar toba, deasupra cǎreia sunt beţele, ar fi cifra 5! În felul acesta, comisarul a aflat numǎrul maşinii: 235! Concluzia scriitorului este cǎ fiecare individ are o “realitate interioarǎ”, foarte personalǎ! Am sǎ le spun studenţilor aceastǎ poveste fascinantǎ, despre cât de relativǎ este lumea!
* Volumul de debut al lui Adrian Pǎunescu, Ultrasentimente (1965), venea dupǎ deceniul dogmatic, când se practica “realismul socialist”, care excludea viaţa afectivǎ din poezie. Când partidul a permis o schimbare de macaz şi în plan literar, când a fost de acord cu apariţia sentimentelor (“s-a dat drumul la dragoste”, noteazǎ Nina Cassian), poeţii au reacţionat imediat, ei fiind cel mai sensibil seismograf al epocii. Iar Pǎunescu şi-a intitulat volumul Ultrasentimente!
* Convorbire cu Doamna Ana Blandiana şi cu Domnul Romulus Rusan, în legǎturǎ cu volumul despre cenzurǎ, care apare mâine şi pe care vreau sǎ li-l trimit, amândoi fiind coautori la volum. Mǎ invitǎ sǎ facem o lansare a volumului şi la Bucureşti, dar şi la Sighet. Mǎ voi duce cu multǎ plǎcere, mai ales cǎ nu am vizitat încǎ Memorialul de la Sighet, unde chiar aveam de gând sǎ fac o excursie cu studenţii. Mai aflu cǎ, în acest an, Serile de la Neptun vor avea ca temǎ cenzura. Şi acolo ar merita lansat volumul.

Adaugă comentariu