Ȋn monumentala sa lucrare, Lucian Blaga, Biobibliografie (Editura Știinţifică, Bucureşti, 1977), acad. D. Vatamaniuc consemnează un număr de 737 de articole cu caracter publicistic (de la poziţia 1318 la 2054), care ar aparţine lui Lucian Blaga. Dintre acestea, un număr de 256 de texte au fost semnate cu numele său, restul de 455 nefiind semnate, dar considerandu-se că autorul lor este tot Lucian Blaga. Articolele (din toată publicistica lui Blaga, nu doar din ziarele Voinţa şi Patria) sunt semnate cu iniţiale (L, –L–, –l–, L.B., L. (Bl.), l.b., l. bl.) sau cu unele pseudonime (Luca Moga, Lulu, Lulu Mătrăgună, Lulu Popii). Ȋn cazul ziarului Voinţa, problema se complică puţin, pentru că în redacţie mai exista un colaborator, care se numea Lucian Bolcaş, deci şi el putea folosi unele iniţiale de mai sus.
Este absolut surprinzător şi de neînţeles faptul că nimeni dintre comentatorii şi exegeţii lui Lucian Blaga nu s-a întrebat dacă textele nesemnate de Blaga aparţin cu adevărat acestuia, după cum e iarăşi surprinzător că D. Vatamaniuc însuşi nu a demonstrat, la fiecare text în parte (pentru că paternitatea unor texte nu se stabileşte global, ci individual, pentru fiecare caz), că acestea ar aparţine lui Lucian Blaga, aşa cum a făcut în cazul monumentalei ediţii din publicistica lui Eminescu. Acolo se aduc argumente de conţinut sau de formă (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale, stilistice şi ortografice), de istorie literară, biografice, contextuale, logice etc., în favoarea paternităţii eminesciene
După cum ne informează Dorli Blaga, „în ultimii ani ai vieţii, Blaga intenţiona să identifice în presă articolele pe care le-a publicat, cu sau fără semnătură, proiect pe care nu l-a mai putut însă realiza.”[1]
O parte din eseurile şi foiletoanele sale semnate au fost publicate de autor în reviste şi reluate în volume proprii: Filosofia stilului, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, 83 p.; Fenomenul originar, Fundaţia Culturală Principele Carol, Bucureşti, 1925, 103 p.; Feţele uni veac, Editura Librăriei Dicezane, Arad, 1925, 127 p.; Ferestre colorate, Editura Librăriie Diecezane, 1926, 12 p.; Daimonion, Editura revistei „Societatea de Maine”, Cluj, 1930, 96 p.; Zări şi etape, 1968; Isvoade, 1972.
Vom reproduce, în continuare, câteva articole nesemnate ale lui Blaga, urmate de demonstrarea paternităţii pentru fiecare articol, pe baza unor trăsături stilistice specifice poetului (numite itemi).
*
Meseria de erou
Câteodată nimic mai emoţionat decât o simplă pagină din protocolul morţilor. Dacă te duci să-1 cauţi în Vidra de Sus, în Munţii Apuseni, pe una din filele [protocolului][2], galbene ca ceara, din care se fac lumânările pentru îngropare, vei găsi între cei mulţi, mulţi necunoscuţi, următoarele însemnări:
Anul morţii: 1872
Luna: august 29
Numele, porecla şi meseria celui mort: Avram Iancu, Eroul Românilor ş.a.m.d.1
Un preot stângaci în ale scrisului, ca un evanghelist, ne spune, în trei cuvinte, cum mai frumos nu se poate, biografia lui Iancu: ciudatul om, care şi-a ales meseria de erou.
Nu cunosc basmul, în care să se pomenească ceva asemănător, şi totuşi ce neam ar putea să trăiasca pe pământ, dacă între fiii săi nu se găseşte câte un umil suflet de om, care să-şi aleagă meseria de erou. Meseria de erou are tot felul de poteci, cari duc la doine, la sărăcie şi nebunie. Carlyle2 ne-a arătat odată pentru totdeauna formele acestei meserii, ce-o iau asupra lor numai oameni născuţi în zodia tragicului. Socrate a băut cucută, fiindcă „strica tineretul”, voind să-i dea un „demon” nou, o dumnezeiască conştiinţă a idealului; Giordano Bruno3 a fost ars pe rug, fiindcă n-a voit să primească pălăria de mari inchizitor; Robert Mayer4 s-a aruncat pe fereastră, fiindcă academiile Europei nu voiau să recunoască marele adevăr, descoperit de el, al constanţei energiei universale; Nietzsche a înnebunit, fiindcă a avut un singur defect; scria cărţi prea frumoase, dacât să fie înţelese de contimporani; e aşa de lung pomelnicul groaznicei meserii. Sunt eroi ai visului, eroi ai gândului, eroi ai cugetului, eroi ai faptei. Comun nu au nimic aceşti oameni, decât ce e mai frumos în ei: jertfirea de sire.
Asprul scoţian, Carlyle, a fost atât de optimist să creadă că totdeauna, când e nevoie de ei, cerul trimite eroi pe pământ. Noi n-o mai credem. Niciodată n-a fost mai mare nevoie de ei ca astăzi, dar nu se anunţă.
Biblia cunoaşte termenul de „profet” şi cel de „profet mincinos”. Astăzi mişună strada de eroi. Dar sunt eroi mincinoşi. S-a întâmplat un lucru neaşteptat: chiar şi meseria de erou a devenit – bănoasă. E un eroism care nu mai duce la – doine, cântate de un Iancu în zdrenţe, nici la sărâcia încoronată cu spini.
Şi am mai scrie un rând: iar la nebunie nu mai duce decât o boală urâtă.
(Patria, anul IV, nr. 199, 14 sept. 1922, p. 2. (Note). Nesemnat.)5
Note
- Expresia aceasta o găsim aproape indentică în piesa „Avram Iancu: „ERJI: Şi ce-ai scris, bădiţă Iancu” [în cartea celor duşi]? IANCU: „Numele de botez şi numele de familie: Avram Iancu! Numele a fost odată ca un steag. Şi profesiunea: eroul românlor. Da’asta n-am scris-o eu. Asta a scris-o părintele Păcală.” (Cf. Lucian Blaga, Opere, 4, Teatru. Ediţie critică de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 301).
- Thomas Carlyle (1795-1881) – istoric şi filosof scoţian.
- Giordano Bruno (1548-1600) – filosof italian, alchimist şi astrolog.
- Rober Mayer (1814-1878) – fizician german, unul dintre fondatorii termodinamicii.
- În 1922, când se împlineau 50 de ani de la moartea lui Avram Iancu, ziarul Patria dedica evenimentului mai multe pagini, cu articole semnate de Ioan Lupaş, G. Bogdan-Duică, Ion Agârbiceanu, Iosif Sterca-Şuluţiu, Valer Moldovan, cu alte articole nesemnate şi cu extrase din presa vremii. Considerăm că acest mic eseu este scris de Lucian Blaga, din mai multe motive:
- a) Autorul crede că Avram Iancu este un om „născut în zodia tragicului”, constatare care îl va impulsiona să scrie, peste câţiva ani, drama Avram Iancu, în care va exploata tocmai caracterul tragic al personajului.
- b) Exemplele pe care le aduce, pentru a-şi susţine calitatea de erou tragic, sunt luate mai cu seamă din domeniul filosofic, care îi era cel mai familiar: Socrate, Nietzsche, Giordano Bruno, Thomas Carlyle, Rober Mayer.
c). Sunt doi itemi dintre cei stabiliţi ca făcând parte din specificul scrisului lui Blaga: folosirea semnului punct şi virgulă, a liniei de pauză.
„Tragedia omului”
Zilele trecute, Teatrul Maghiar din Cluj anunţase Tragedia omului de Madách; în ziua când să se joace, o „poruncă” din înălţimile Guvernului a oprit pe neaşteptate reprezentarea acestei piese de profundă concepţie, nu se ştie sigur din ce motiv. Aşa se întâmplă, când un ministru de Interne se amestecă în artă. Tragedia omului a fost tălmăcită în multe limbi europene şi apariţia ei în limba românească a fost anunţaţă cu mulţi ani în urmă. Primirea ce s-a făcut acestei opere literare pretutindeni, de trei sferturi de veac, n-a fost în stare decât să întărească impresia cea dintâi – de adâncime genială. Maghiarii pot să fie mândri, că au în literatura lor o operă, care, deşi posterioară, se înşiră totuşi cu dreptate în seria universală de poezie cu perspective cosmice: Faust, Prometeu, Cain. Scrisă în urmă cu trei sferturi de veac, nu înţelegem de ce ar fi primejdioasă reprezentarea ei la Teatrul Maghiar din Cluj. Din toată piesa nu se desprinde decât tragedia repetată, în diferite forme, a geniului uman: fie această tragedie cea a cunoaşterii, fie cea a dorului de a te ridica de pe pământ, fie a prostiei.
După câte ştim, piesa s-a jucat anul trecut, fără ca vreun prefect să se fie simţit tulburat în conştiinţa sa poetică. După câte ştim, piesa se va juca la Bucureşti, în „limba dulce şi frumoasă ce-o grăim“. Opreliştea ar fi fost poate de înţeles în plin ev absolutist – şi nici atunci. În acelaşi fel ar trebui să se oprească reprezentarea lui Faust; (probabil de aceea nu se prea joacă, decât în forma melodioasă a operei muzicale).
Există numai două măsuri raţionale şi consecvente, ce s-ar putea lua faţă de Teatrul Maghiar: sau îl închizi pentru totdeauna, desfiinţându-1, declarând că toate piesele, cari se joacă acolo, sunt de Horthy, sau nu-l închizi şi atuncî îngădui să se joace Tragedia omului, care nu e mai periculoasă decât Hamlet. Dar să opreşti numai Tragedia omului e absurd. Măsura face parte din veşnica tragedie a prostiei. Ai crede aproape că ministrul Comunicaţilor s-a amestecat în literatură. Sperăm totuşi că, până la apariţia acestor rânduri, totul se va lămuri ca o simplă confuzie.
(Patria, anul V, nr. 18, 27 ian. 1923, p. 1. Note. Nesemnat.)
Argumente pentru paternitatea textului
- Dincolo de interesul general pe care îl avea Blaga în acel moment pentru teatru (scria piese de teatru şi urmărea reprezentarea lor pe scenă), se mai adăuga un fapt concret: Piesa sa, Zamolxe, se traducea în limba maghiară, iar la 29 februarie 1924, Teatrul Maghiar din Cluj îi va reprezenta această piesă. Or, se ştie cât de sensibil era scriitorul, când era vorba de propria sa creaţie.
- Probabil a contribuit la această notă de protest şi faptul că măsura a fost luată de autorităţile liberale ale momentului, iar Patria era organul de presă al Partidului Naţional Român, care îi ataca în majoritatea articolelor pe liberali.
- Prezenţa itemilor 5 (–), 6 (–) şi 7 (;).
Deseară
Ziariştii ardeleni şi-au ţinut ieri congresul. Săptămâna trecută au aranjat un bal mascat, iar astă seară vor da un festival. Astfel, se concentrează într-o singură săptămână iernatică o bună parte din activitatea anuală a Sindicatului Presei Ardeleneşti. Restul energei se cheltuieşte în serviciul problemelor, care se pun la viaţa noastră socială, politică, culturală. Puţini sunt aceia care îşi dau seama da toată munca plină de abnegaţie, ce o săvârşesc ziariştii, în interesul vieţii publice. Dacă s-a înfiinţat Sindicatul Presei din Ardeal, s-a făcut pentru ca ziariştii să-şi poată oricând apăra mai efectiv interesele lor, într-o situaţie care, fără îndoială, nu e din cele mai strălucite. Festivalurile şi balurile aranjate sunt, în rândul îniâi, pentra sporirea fondurilor din cari mâne se va pune temelia unei Case a Ziariştilor şi din care vor fi ajutaţi cei ce vor ajunge în situaţia de a nu mai putea munci. Publicul, care sprijineşte un „Festivul al presei”, prin simpla sa participare, contribuie eo ipso la apărarea propriilor sale interese, fiindcă niminea nu i 1e reprezintă cu mai mult entuziasm dezinteresat decât ziaristul, care strigă după lumină, când Uzinele Electrire se înfundă cu zăpadă, din vina cerului, sau protestează, când seceta pustieşte seminţele unei primăveri. Ziaristul se ia la ceartă şi cu puterile naturii, când e vorba de interesele arzătoare ale masei. Ziaristul e advocatul necunoscut al mulţimii anonime.
Deseară e festivalui prerei – cu concursul celor mai de seamă artişti de la Teatrul Naţional şi de la Opera Naţională. E unica zi, când ziaristul e prieten cu actorul; perspectivele de „râs” nu se pot, deci, contesta. Astă seară se va râde ia Teatrul Naţional, mai mult decât în tot restul anului in Clujul întreg. Aranjatorii festivalului n-au uitat să ia în arendă clopotele hohotului şi s-au angajat chiar zeii veseliei să apară pe scenă, cu surâsuri seducătoare de actriţă. Se vor destăinui marile secrete ale politicii româneşti şi se vor scoate la iveală multe taine, păstrate cu gelozie de preot egiptean, de cutare personalitate a vieţii noastre publice. E o libertate, ce şi-o iau ziariştii o singură dată pe an. Fiindcă nu e bine să iniţiezi prea de aproape marele public în misterele eleusinice. S-ar tulbura echilibrul social, între cei ce păstrează urnele tainelor şi cei ce nu le cunosc. E totuşi un gest, mai mult să ridici puţin vălul, pentru ca imaginaţia publicului să crească şi să recadă în resignarea fatală pentru orice om: ignorabimus.
(Patria, anul V, nr. 19, 28 ian. 1923, p. 1. Note. Nesemnat.)
Argumente pentru paternitatea textului
- Lucian Blaga era ataşat de forma de organizare a ziariştilor. La 27 oct. 1920, avusese loc, la Cluj, constituirea Sindicatului Presei Române din Ardeal. La şedinţa de constituire a participat şi Lucian Blaga, care a semnat Procesul-verbal, alături de Ion Agârbiceanu, Gib I. Mihăescu, Adrian Maniu, Cezar Petrescu şi alţi ziarişti şi scriitori. Prin urmare, Festivalul Presei putea intra în sfera sa de interese.
- Prezenţa itemilor 5 (–), 6 (–) şi 7 (;).
„Cartea cea bună“
La Editura „Cultura Naţională” se tipăreşte, sub îngrijirea măsurată şi conştiincios cumpănită a dlui prof. univ. Sextil Puşcariu, biblioteca „Cartea cea bună”. Rostul acestei biblioteci e de-a da lucrări mat importante ale prozei româneşti, culegeri din poeţii noştri mai însemnaţi, traduceri din autori străini, colecţii selecţionate de literatură populară ş.a – toate astfel alese, ca să fie potrivite pentru o anumită vârstă. Biblioteca „Curtea cea bună” devine, în felul acesta, biblioteca prin excelenţă a liceenilor, a căror lectură a fost lăsată până acum cu totul la voia întâmplării. Fiecare volumaş aduce, fireşte, şi o prefaţă, scrisă destul de uşor, ca să fie înţeleasă de oricine – câteva rânduri, în care se relevă[3] viaţa autorului şi se caracterizează în câteva linii energice opera sa. Cititorul are, deci, prilejul să-şi facă lectura pe fondul împrospătate sau relevat al unor date biografice şi al atmosferei ce o lasă în suflet întreaga operă. Volumaşul e, prin urmare, în aceeaşi măsură mai inteligibil, înţelegem artistic mai inteligibil, pentru nişte oameni în devenire, cari îşi caută întâiele orientări sigure.
Biblioteca cuprinde lucrări în proză şi versuri din Negruzzi, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă, Odobescu, Slavici, Coşbuc – cu alte cuvinte lucrări din scriitorii noştri cei mai vechi, până la cei mai noi. Ceea ce până acum nu se putea citi decât în ediţiile greoaie ale „operelor complete”, se va reedita în formă mai accesibilă a singuraticelor opere, controlate cu tot aparatul bibliografic, ca să apară fără de variaţiunile fatale, pe care repeţitele reeditări le-a întrodus în original. Dacă luăm astăzi, bunăoară, poeziile lui Coşbuc sau Eminescu, în ultima ediţie tipărită de „Cartea românească”, adeseori nici nu le mai poţi recunoaşte sub paraziţii greşelilor de tipar. Volumaşele apărute până acum în biblioteca „Cartea cea bună“ (Negruzzi, Alecsandri) sunt o garanţie serioasă că aceste cărţi vor fi scutite de păcatul, atât de încetăţenit la noi, a1 greşelilor de tipar. Cititorul are, deci, în faţa sa adevăratele Pastele ale lui Alecsandri şi nu „pseudopastele“, de care poetul niciodată nu s-a făcut vinovat. Directorii de licee, cari vreau să întregească biblioteca şcoalei, au de acum unde să se adreseze.
Biblioteca „Cartea cea bună“ e la noi întâia încercare serioasă, de a da o bună educaţie literară noilor generaţii. Dar se pare că am stăruit prea mult numai asupra „liceenilor”. Nu. „Cartea cea bună“ e pentru toţi intelectualii, cari doresc să citească frumoasa, vechea şi noua literatură – nestânjeniţi de ortografia acelor vremi şi nesupăraţi de moliile, ce ies dintre filele vechilor cărţi. Ne ţinem de datorie să atragem atenţia publicului asupra acestei bibioteci. Vom reveni asupra singuraticelor volumaşe, în succesiunea apariţiei lor.
(Patria, anul V, nr. 21, 31 ian. 1923, p. 1. Note. Nesemnat.)
Argumente în favoarea paternităţii
- Colecţia „Cartea cea bună” era coordonată de Sextil Puşcariu, căruia Blaga îi era atât de îndatorat: pentru primirea entuziastă a volumului Poemele luminii, pentru încurajarea de a concura la obţinerea Premiului „Adamachi” al Academiei Române, pentru premierea piesei Zamolxe, de către Universitatea din Cluj (raportul fiind prezentat de către Sextil Puşcariu), „pentru cea mai bună lucrare literară tipărită în Transilvania, în 1921”, pentru promisiunile de a-l ajuta să ocupe un post la Universitatea clujeană etc.
- Blaga salută faptul că apariţiile editoriale semnalate nu conţineau greşeli de tipar, faţă de care luase atitudine în mai multe foiletoane.
- Prezenţa itemilor 5 (–), 6 (–) şi 7 (alternţa care/ cari, cuvântele energice şi singuratic, folosite adesea de poet).
De la „Muzeul Limbei Române”
„Ţara noastră întregită e una dintre cele mai frumoase şi bogate ţări din lume. Mai mare însă decât frumuseţea locurilor şi decât bogăţia lanurilor cu grâu şi a comorilor ascunse în subsol este frumuseţea şi bogăţia sufletului românesc şi a limbei în care el se oglindeşte“.
Astfel se începe „chestionarul” trimis de distinsul profesor şi marele nostru filolog, dl Sextil Puşcariu, unui număr de oameni, cu scopul de a cunoaşte: comoara de cuvinte, de expresii şi împărecheri fericite de vorbe, pe care strămoşii noştri ne-au lăsat-o şi pe care părinţii noştri au desavârşit-o în toate regiunile locuite de români. „Adunarea acestor comori nepreţuite acum, când neamul întregit poate comunica fără piedicile ce le puneau în cale hotare nefireşti, acum, înainte de progresele repezi ale unei civilizaţii unitare, ce vor şterge urmele vechi şi regionale din graiul comun, este cea mai de seamă ţintă urmărită de „Muzeul Limbei Române“, ataşat Universităţii din Cluj.
Materialul strâns şi clasat va fi pus la dispoziţia cercetătorilor şi utilizat în marele Dicţionar al limbei române şi va servi ca temelie pentru Atlasul lingvistic. În „chestionarul” trimis, în număr considerabil, în toate colţurile locuite de români, sunt date toate îndrumările limpezi, cum trebuie să fie răspunsurile date. Cei cari răspund sau doresc să răspundă vor fi „consideraţi“ membri corespondenţi ai „Muzeului Limbei Române”. Primul chestionar se referă la cuvântul „cal”. După cum vor fi de harnice răspunsurile, se vor publica şi trimite şi alte chestionare. Pentru ca membrii corespondenţi să aibă un îndemn la muncă, s-au stabilit şi premii. Un premiu e de 1000 lei, pentru cel mai bun răspuns la chestionarul I, tomul I. Alte două premii de câte 500 lei şi 50 de exemplare gratuite din publicaţia anuală, de mari dimensiuni, Dacoromania.
Răspunsurile se trimit la adresa: „Muzeul Limbei Române“, Cluj, str. Elisabeta 23.
Îndemnăm şi din parte-ne, cu toată căldura, pe cititorii noştri să contribuie după putinţă la adunarea acestui material nepreţuit al limbii româneşti. Cei cari n-au primit chestionarul îl pot cere cu o corespondenţă de la „Muzeul Limbei Române”. Opera ce se săvârşeşte aci e pentru toate vremile şi cine nu e mândru să pună o cărămidă în marea zidire?
(Patria, anul V, nr. 232, 2 febr. 1923, p. 1. Note. Nesemnat.)
Argumente în favoarea paternităţii
- Având în vedere relaţiile dintre Lucian Blaga şi Sextil Puşcariu (a se vedea argumentul nr. 1 de la foiletonul „Cartea cea bună”), era normal ca ziaristul Lucian Blaga să facă reclamă Muzeului Limbei Române, înfiinţat şi condus de Sextil Puşcariu.
- Prezenţa itemilor 8 (aci) şi 9 („[Îi] îndemnăm şi din parte-ne, cu toată căldura, pe cititorii noştri”).
Floare şi om
Părintele Agârbiceanu a vorbit, în seria conferinţelor, ce le ţine Despărţământul Astrei în Cluj, despre o carte care nu se citeşte. E cartea pe care toţi o purtăm cu noi, cartea din care porneşte toată înţelepciunea lumii, toată visarea, toată vedenia unei ordini superioare, toată zvâcnirea pentru ideal, orice viziune, orice gând – cartea conştiinţei, în care, cu toate acestea, aşa de puţini citesc. Este o voinţă absolută, care se manifestă deopotrivă întipărită în legea cristalului,Lucian Blaga în setea de lumină a culorilor, în instinctul dobitocului şi în conştiinţa umană. Totuşi: în vreme ce floarea se supune orbeşte legilor fireşti, dându-ne spectacolul unei minuni repetate în nenumărate forme, omul, cu a sa conştiinţă şi libertate, are posibilitatea monstruoasă şi nefirească de a se revolta împotriva ordinei cerute de şoptitul conştiinţei, posibilitatea de-a se lua la luptă cu Dumnezeu – în acelaşi timp însă, prin aceeaşi libertate, are putinţa de a i se supune, cum floarea se supune inconştientă rânduielilor veşnice.
A fost, fără îndoială, plină de înţeles comparaţia omului, care trăieşte în afară de poruncile conştiinţei, cu o floare titanică, ce ar în cerca să se revolte împotriva pământului, nemaivoind să-şi ţină radăcinile în adânc, ci în văzduh. Dar astfel de flori titanice nu există. Titani pot fi numai oamenii. Conştiinţa e libertate şi această libertate devine monstruoasă, când îşi scoate rădăcinile din pământ, dorind superficialul trai al văzduhului, sau devine cea mal frumoasă minune a axistenţei, când se jertfeşte, ca să zicem aşa, supunându-se ordinei universale, ce se restrânge în conştiinţă. Oamenii, cari îşi citesc conştiinţa, sunt aşa de puţini. Totuşi, de aci purced toate creaţiunile mari, îndeosebi cele religioase. Religioasă devine, în sensul acesta, orice altă manifestare a spiritului uman, arta – filosofia – ştiinţa. Omul superior citeşte în conştiinţa sa şi prin aceasta în rânduiala cosmică. Universul întreg îi spune: nu te speria, nu eşti singur, eu sunt tu. Omul superior se supune legii dumnezeieşti, cum floarea se supune pornirilor ei vegetale. Ceea ce de-o parte se-ntimplă inconştient, ar fi trebui să se întâmple conştient în sufletul omenesc. Omul ar trebui să fie floare: supus, singuratic, el însuşi şi totuşi solidar cu restul lumii. Floare cusută în veşmântul Dumezeirii.
(Patria, anul V, nr. 33, 17 febr. 1923, p. 1. Nesemnat)
Argumente în favoarea paternităţii
- Ion Agârbiceanu şi Lucian Blaga s-au stimat şi apreciat reciproc toată viaţa, încât nu e de mirare că Blaga a asistat la conferinţa lui Ion Agârbiceanu, ţinută în cadrul Despărţământului Astrei din Cluj.
- Comparaţia făcută de Ion Agârbiceanu între floare şi om a fost rapid preluată de Lucian Blaga, ca titlu al foiletonului, fiind demnă de pana unui poet.
- Prezenta itemilor 5 (–), 8 (aci, cari, singuratic, visarea) şi 10 (de-a se lua).
Cămin de pictori în Veneţia
În Parlament se va face propunerea, din partea unei mari personalităţi ale noastre1, pentru înfiinţirea unui cămin al pictorilor români în Veneţia. Ideea e cât se poate de binevenită. Urmările unei astfel de fapte nici nu se pot prevedea în toată complexitatea lor. În realitate, ideea aceasta nu e decât continuarea unui program cultural urmărit cu destulă consecvenţă, din care a rezultat până acum un cămin studenţesc în Paris şi un institut pentru ştiinţă românească în Roma. Ce poate însemna Veneţia pentru dezvoltarea picturii noastre ştie şi înţelege oricine a văzut fie şi numai pe-o ilustrată oraşul miraculoaselor canaluri, oraşul tăcerii tulburate doar de sfada apelor pe străzile mării. Locul e făcut anume pentru reculegere sufletească, pentru munca întru frumus, căreia toate elementele posibile îi sunt date, dacă nu chiar în mijlocul său, atunci în orice caz nu departe, pe uscat. Întocmai cum, pe inşulele oceanice odată, în urmă cu atâtea mii de ani împreunate cu continentul, păstrează ceva din flora [şi] fauna străveche, astfel s-a păstrat în Veneţia atmosfera în care au lucrat marii pictori ai Italiei, atmosferă din care se mai pot desprinde inspiraţii pentru tineri capabili să le culeagă.
Un grup de pictori români în devenire, trăind fără de griji materiale în Veneţia, câte nu ar putea să facă. Până astăzi artiştii pleacă singuratici în străinătate –, căzând prea uşor jertfă sigurătăţii lor. Munca în comun e poate cu mult mai potrivită creării unui mare stil românesc. Atmosfera de control reciproc favorizează fără îndoială ceea ce poate fi specific al nostru şi împiedică atât exagerările, cât şi banalitatea academică.
Dacă propunerea distinsei personalităţi nu va rămânea o simplă propunere, ci se va înfăptui ca orice gând care nu e irealizabil, putem avea nădejdea într-un viitor mai bun pentru artiştii noştri. Nu fiindcă ar vrea toţi sä meargă în Veneţia, ci fiindcă, odată începutul făcut, astfel de căminuri se vor înfiinţa desigur în toate centrele artistice ale Europei. Acestor căminari le-ar corespunde tot atâtea şcoli de pictură românească. Şi s-ar vorbi, bunăoară, de Şcoala din Paris, din München, din Moscova. Dar acestea nu sunt decât unul din visurile cum viitorul adeseori ne ispiteşte să le clădim. Deocamdată ne-am bucura, dacă propunerea de a înfiinţa un cămin în Veneţia îşi va găsi înţelegerea ce i se cuvine. Celelalte sunt o sarcină a zilei de mâne.
(Patria, anul V, nr. 35, 20 febr. 1923, p. 1. Note. Nesemnat.)
Argumente în favoarea paternităţii
- Promovarea culturii şi literaturii române în Europa (prin participarea la expoziţii, traduceri etc.) este o idee pe care Blaga a abordat-o în mai multe foiletoane, aşa încât ideea căminului de pictori de la Veneţia este salutată de acesta cu mult entuziasm.
- Expresia „oraşul miraculoaselor canaluri, oraşul tăcerii tulburate doar de sfada apelor pe străzile mării” este o exprimare proprie unui poet, cum era Lucian Blaga.
- Prezenţa itemilor 5 (–), 8 (singuratic, mâne, streinătate), 10 (pe-o ilustrată) şi 11 (în Venenţia, în Paris, în Roma, în loc de la Veneţia, la Paris, la Roma).
Notă. Ideea fusese a lui Nicolae Iorga, care a creat la Veneţia Casa Romena, devenită azi Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistă de la Veneţia.
[1] Lucian Blaga, Opere, 7. Eseuri. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva, Biucuresti, 1980, p. 7.
[3] În text: ferecă, evidentă greşeală de tipar, cuvântul iniţial fiind relevă, cum erzultă din fraza următoare.