Portret de Octavian Bour
Geo Dumitrescu rămâne, indiscutabil, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii române postbelice.
Eram student în anl III, când i-a apărut volumul Africa de sub frunte (1978), în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, cu o prefaţă de Eugen Simion. Următorul volum a fost Versuri (1981), inclus în colecţia BPT, cu o prefaţă de Lucian Raicu – două dovezi clare ale clasicizării unui scriitor.
Poezia Inscripţie pe piatra de hotar (care începea aşa: „Slav aş fi fost, de nu eram latin,/ latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac –,/ dar a ieşit aşa: să fiu român,/ şi eu cu soarta asta mă împac!”) a ajuns „un fel de şlagăr al poeziei româneşti postbelice şi a făcut de multe ori să curgă câte o lacrimă pe obrajii unor cititori – sau ascultători – sentimentali” (Alex Ştefănescu, Istoria…, p. 473).
Corespondenţa cu Geo Dumitrescu a fost începută la dorinţa mea de a-i cere o tabletă (facsimil) pentru revista Excelsior, pe care o editam din 1992. Probabil cu această ocazie s-a născut şi intenţia de a face un interviu cu scriitorul atât de legat de Cluj (între anii 1950-1952) a fost redactor-şef al Almanahului literar, devenit Steaua).
I-am făcut şi o vizită acasă, pe str. Roma, nr. 57, din Bucureşti. M-a primit foarte frumos, parcă ne cunoşteam de când lumea. I-a plăcut revista Excelsior, pentru care a scris o admirabilă tabletă, publicată şi în variantă facsimilată, în nr. 10, anul VI, p. 6-7, al revistei. Din păcate, interviul nu a mai fost realizat, autorul fiind foarte tracasat de urgenţa schimbării locuinţei. După cum scrie domnul Alex Ştefănescu în Istoria… domniei sale, poetul „moare la 28 noiembrie 2004, în apartamentul de bloc, primit de puţină vreme de la autorităţi, după ce trebuise să părăsească o casă naţionalizată cândva de comunişti şi restituită de noul regim proprietarilor” (p. 472). Din câte îmi amintesc, cel care s-a zbătut pentru primirea apartamentului la bloc a fost poetul şi senatorul Adrian Păunescu.
Dar iată tableta lui Geo Dumitrescu, plină de nostalgie…
Acum 45 de ani…
Invitaţia acestei valoroase publicaţii, care este Excelsior, îmi aduce aminte de anii petrecuţi la Cluj (1959-1952), la Almanahul literar. Almanahul nu era încă o revistă adevărată, în orice caz, nu una după chipul şi asemănarea celui ce o conducea şi ale celor ce o redactau. Dar, dacă nu s-a putut face atunci, în acei ani grei, o adevărată revistă, s-a făcut, în schimb, un lucru nu mai puţin preţios: o adevărată redacţie. Un colectiv puternic (şi un „activ” de asemenea), printre care (astăzi, nume de mare semnificaţie): Mircea Zaciu, A.E. Baconsky, Cornel Regman, Aurel Rău, George Munteanu, Ion Brad, Victor Felea, Aurel Gurghianu şi alţii, redacţie şi cerc de colaboratori cuprinzând aproape tot ce era valoare ori promisiune reală, mai vechi sau mai noi, în spaţiul de acţiune al publicaţiei. Valori şi promisiuni adunate una câte una, unele smulse şi reabilitate de sub iataganele unor interdicţii şi sancţiuni, altele „dezmorţite” din resemnare şi spaimă, altele, în fine, recuperate din obscuritatea şi strâmtoarea multiplă a căminelor studenţeşti de pe atunci etc. şi înscrise într-un circuit activ, organizat, în care, datorită talentului şi pregătirii lor, aspiraţiilor profunde spre adevărata cultură şi artă, demnităţii lor civice şi profesionale, au devenit un puternic factor de popularizare, dar şi de iradiere, în câmpul creaţiei literare şi al culturii în general. În chip firesc, când vremea a început să îngăduie, această redacţie, cu afinităţile şi articulaţiile deja consolidate, a putut da naştere (premisele, ba chiar şi planurile erau pregătite) unei adevărate reviste, Steaua (şi, mai tâziu, a încă uneia, Tribuna).
Şi nu cumva s-ar putea spune, oare, că acest vrednic Excelsior e şi el, într-un fel, urmaş al bătrânului „strămoş” chinuit, din 1950, modestă şi obscură punte de legătură cu strălucitele tradiţii cultural-artistice ale Clujului?…
Geo Dumitrescu
*
1. „Mă aflu, pentru nu ştiu câtă vreme, în ghearele birocraţiei!”
Bucureşti, 7 febr. 97
Dragă Domnule Rad,
Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului meu; una din explicaţii (sânt, vai!, mai multe!) ai auzit-o la telefon: mă aflu, pentru nu ştiu câtă vreme, în ghearele birocraţiei!1
Am primit scrisorile şi întrebările pentru interviu, întrebări care – ştiu – pot fi amendate, prelucrate, extinse, înlocuite etc. – nu asta-i problema. Problema principală, pe care cred că ţi-am semnalat-o („iar dacă n-am spus, repet”:), este că în mapa mea de lucru se mai află câteva liste cu întrebări, anterioare celor pe care mi le propui dumneata, ceea ce presupune un răstimp mai îndelungat, greu de măsurat cu anticipaţie, pentru rezolvarea, pe rând, a fiecăreia. Sper să mă descurc, până la urmă (dacă voi reuşi cândva să mă eliberez din hăţişurile administrative) şi să nu produc nemulţumiri ori încurcături nimănui. Vom mai vorbi, de altfel, despre amănuntele acestei situaţii, când vei mai avea drum prin Bucureşti.
Am aflat, fireşte, cu mare tristeţe, despre trecerea la cele veşnice a bietului meu coleg Mihadaş2, cu atât mai mare regret cu cât, din cauza aceloraşi blestemate, interminabile, încurcate zilnicării, nici n-am apucat să-i scriu, după aflarea adresei. Dumnezeu să-l odihnească!
Telecablul3 îl primesc regulat şi-ţi rămân pururi îndatorat pentru gestul prietenesc; cu similare sentimente şi cu un real interes, aştept iminentul Excelsior din februarie.
Apropo de Telecablu, îmi spuneai că e vorba şi de o carte-cadou; dacă e o şerbetografie în genul „amoros”, dăriteşte-o primei dactilografe care-ţi iese în cale, dacă e o poliţistă „ca lumea”, trimite-mi-o şi mie, după ce-o citeşti.
Cu bune sentimente şi urări,
Al dumitale,
ss G. Dumitrescu
P.S. În timp ce scriam aceste rânduri, mi-a sosit o scrisoare de la amicul Virgil Ierunca; el mă anunţă, între altele, că mi-a trimis, prin amabilitatea domnului Liviu Petrescu, o carte (un dicţionar). Dacă eşti în relaţii curente cu d. Petrescu, dă-i o mână de ajutor (prin curierul dumitale!), în cazul când are dificultăţi cu expedierea cărţii.
Cu mulţumiri,
ss G. Dumitrescu
P.S. – 12 febr.! Deschid plicul (care n-a apucat să plece la poştă), ca să-ţi comunic că tocmai am primit cartea de la Telecablu4.
Mulţumiri, salutări,
ss G. Dumitrescu
P.S. – 16 febr. Mai deschid o dată plicul: n-am primit nici până azi Telecablul apărut luni! I-am deocheat probabil!
Niciun semn de la Liviu P.! Azi va veni, în fine, cineva să ducă scrisoarea la poştă!5
Note şi comentarii
1. Era vorba de obligativitatea mutării din locuinţa în care stătea şi care fusese retrocedată foştilor proprietari.
2. Poetul Teohar Mihadaş (1918-1996) murise la 29 noiembrie 1996.
3. Telecablu era o publicaţie bilunară, întemeiată la Cluj-Napoca, în 1992, cuprinzând programul radio şi TV. Redactor-şef: Dan Nicolae Comşa. Publicaţia a devenit ulterior TV Satelit.
4. Ca multe alte publicaţii postdecembriste, Telecablu tipărea şi unele cărţi, pe care le difuza odată cu publicaţia respectivă.
5. Scrisă în 7 februarie, scrisoarea a ajuns la poştă abia în 18 februarie, fiindcă Geo Dumitrescu, „bătrân și agorafob, nu mai ieșea aproape deloc din casă”. (Alex Ştefănescu)
2. „Mi-a atras atenţia şi articolul dumitale, «Dincolo de catarg»”
Bucureşti, 11 febr. 98
Dragă Domnule Rad,
Am primit – plăcută surpriză! – revista şi scrisoarea dumitale. Revista, la prima vedere, pare la fel de interesantă cum o ştiam (fireşte, prioritar, precum zici, prin documentarul Mircea Vulcănescu1, dar, încă de la primire, mi-a atras atenţia şi articolul dumitale, „Dincolo de catarg”2, excelent şi foarte binevenit, meritând o răspândire mai largă, în marele public.
Interviul – respectiv întrebările – se află în mapa mea operativă; le revăd aproape zilnic, iar răspunsurile „se coc”, treptat, în gândurile mele, până în ziua când se vor cere aşezate pe hârtie3.
Într-adevăr, telefonul meu „şi-a schimbat părul” (dar năravurile, vai, ba!) – acum arată aşa: 231.31 […]
Cu Telecablul sânt cam supărat: în cursul anului trecut a fost absent , cu intermitenţă, cam de 5 ori!; poştaşul meu – om întru totul corect – m-a asigurat că defecţiunea nu se află aici, ci la poştă, jaful producându-se undeva, pe parcursul Cluj-Bucureşti. Am semnalat, prin câteva scrisori, redacţiei Telecablu acest neajuns, dar – lucru cu totul întristător faţa de faima tradiţională a Clujului – n-am primit răspuns nici măcar la „poşta redacţiei”!
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că Telecablul e cea mai informată şi mai cuprinzătoare publicaţie a genului respectiv, dar, din păcate, preţul abonamentului ei a ajuns la un grav dezacord cu starea (precară) a resurselor mele financiare.
Închei cu o rugăminte: apelativul cu care mi te adresezi4 (şi în scrisoarea de acum, şi altă dată) trebuie abandonat, fie chiar şi numai pentru că nu corespunde adevărului. Căci titlul respectiv aparţine membrilor „plini” ai Academiei, nu şi membrilor corespondenţi (un fel de „juniori”, aflaţi în antecamera înaltului for…).
Cu salutări cordiale,
G. Dumitrescu
Note şi comentarii
1. Numărul 11 din 1998 al revistei Excelsior a fost dedicat lui Mircea Vulcănescu.
2. În acelaşi număr (an VII, nr. 11, 1998, p. 3), la rubrica „Dincolo de catalog”, tratam o problemă de onomastică: Mihai Eminescu sau Eminescu Mihai?
3. Din păcate, interviul nu a mai fost realizat.
4. Apelativul era „Stimate Domnule Academician”.
- 3. „O excesivă plecăciune către seducătorul Occident”
Bucureşti, 14 mai 99
Stimate Domnule Rad,
Am primit somptuosul Dumitale Reporter1 şi te felicit pentru performanţă. N-am timp acum să-l citesc, în tevatura pregătirilor în vederea mutării care se apropie (îţi voi trimite la timp noua adresă). Aceleaşi motive fac imposibil, deocamdată, proiectul interviului, ca şi orice alte gânduri de colaborare.
Nu pot să nu-ţi spun, totuşi, o primă impresie asupra Reporter-ului: o excesivă plecăciune către seducătorul Occident (m-am simţit ofensat şi trădat, cumva, de ostentativul „Colegiu consultativ”2 care dă o imagine (falsă) de penurie a valorilor specifice româneşti – o singură prezenţă şi ea discutabilă!)
Cu salutări colegiale,
G. Dumitrescu
Note şi comentarii
1. Reporter era o revistă editată de Secţia de Jurnalistică a Facultătii de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care am întemeiat-o în 1999, şi la care colaborau deopotrivă profesori şi studenţi români şi străini. Avea formatul Stelei clujene. Din păcate, au apărut doar două numere (în 1999 şi 2000).
2. Sedus de moda momentului, am inclus, în Colegiul consultativ al revistei, 11 cadre didactice din Ungaria, Olanda, USA, Spania, Austria, Germania, Cehia, între care era un singur român, Ioan Grigorescu, din Ministerul Afacerilor Externe al României.
(Episodul următor: O scrisoare de la Constantin Cubleşan)