Am fost camarad cu prozatorul de astăzi, Ştefan Negrişan, la UM 01352 Corbu de Sus, jud. Constanţa. Pentru că el era la „trupă”, iar eu la TR, am interacţionat destul de puţin. Ne-am cunoscut graţie preocupărilor noastre literare şi publicistice comune, manifestate în cele două publicaţii militare, care ne soseau în unitate: Apărarea patriei şi Înainte. Sunt convins că a colaborat şi el la aceste două ziare, dar nu-mi amintesc ce anume a scris. Când am redactat capitolul despre stagiul meu militar, inclus în volumul memorialistic Viaţa ca un dar, iată ce mi-am amintit despre el: „În unitate l-am cunoscut pe soldatul Ştefan Negrişan, care cocheta cu proza. Mi-a dat un manuscris să i-l citesc, probabil dintr-o viitoare carte. S-a afirmat ca scriitor, astfel că, în 2017, am aflat că a luat Premiul «Florin Şlapac» pentru debut în roman, cu romanul Morţii noştri cumsecade. (Cf. Ilie Rad, Viaţa ca un dar. Adolescenţa şi tinereţea (1970-1989), memorii, vol. II, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2023). Din păcate, după armată, legăturile noastre nu au mai continuat.
Iată că, recent, un coleg şi prieten comun, profesorul universitar Gheorghe Sarău, m-a rugat să scriu o cronică la o carte de-a sa, în vederea pregătirii dosarului pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. În acest context, Ştefan (vechiul meu prieten nou) mi-a trimis un exemplar din romanul său, Eu, Melisa şi proştii ceilalţi, roman. Ediţie adăugită şi revizuită, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2021. Lector de carte: Ovidiu Dunăreanu), cu o mişcătoare dedicaţie: „Pentru Ilie Rad, căruia îi ofer din tot sufletul această carte, într-un moment de incredibilă reînviere a unor amintiri, pe cât de puţine, pe atât de preţioase. Ştefan Negrişan, Mangalia, iulie 2026”).
Deşi are doar 140 de pagini, cartea este un autentic roman concentrat, scris parcă după principiul lui Caragiale: „Dacă ai 10 cuvinte, şterge 9 şi gândeşte-te dacă nu trebuie şi cel din urmă şters!” (citat din memorie), rezultatul fiind un roman, care mizează pe valoarea conciziei și a eficienței în exprimare.
Citind romanul, a cărui acţiune se desfăşoară în România postrevoluţionară, asistăm la destinul unei familii, formate din Costel, soţ şi tată, Ginuţa, soţie şi mamă, şi fiul lor, Rafaelo, ale căror destine sunt dezvăluite în aşa fel, încât avem o excelentă radiografie a epocii în care trăim.
Costel, capul familiei, este „campion mondial la luat şuturi în fund”, fiindcă, pierzându-şi locul de muncă, în urma distrugerii industriei româneşti din vremea comunismului, are zeci de tentative de a se angaja undeva, dar nu se alege decât cu şuturi în fund, din partea decidenţilor la care a apelat.
Dar Costel nu este disperat, el doreşte să ajungă om politic, o ocupaţie „pentru oameni mari cu mintea mică”, deocamdată mulţumindu-se cu un post de consilier local, consilierul fiind „un fel de sămânţă de deputat”, fiind convins că adevăratul politician este cel care „promite şi uită”.
Lumea în care trăieşte Costel este o lume care şi-a ieşit din matcă, o lume în care toţi vor să fenteze munca, să fure, să mintă, să chiulească. Nea Mirel, tatăl Metadorei, colegă de clasă cu Rafaelo (atenţie la ce nume dau românii copiilor!), este furat la numărătoarea cărucioarelor de cartofi, împinse în piaţă. Dar nu doar relaţiile dintre şefi şi subordonaţi sunt deteriorate, ci şi cele dintre prieteni şi colegi. Doi amici duc o remorcă de pietre în curtea casei lui Petrache, fost primar al localităţii, care se pregăteşte pentru nunta fiului său din prima căsătorie (unde aşteaptă mulţi invitaţi, „manelişti de seamă şi chiar pe preşedintele Consiliului Judeţean”), iar tractoristul, care trebuia să ajute şi el la descărcat, „s-a învârtit pe lângă o roată exact de când am intrat cu remorca în curtea lu dom Petrache şi până când am aruncat ultimul bolovan peste grămadă”. Când „opărita aia a lu domn Petrache” le-a atras atenţia să arunce cu grijă pietrele, pentru a nu-i distruge trandafirii, „când s-a întors cu spatele, de-al dracului am buşit câteva pietroaie spre un butaş, dar nu l-am nimerit, măcar i-am crăpat o dală de la alee”. Tot acest domn Petrache, când fusese primar, ştiind că ţiganii („romii, tati, că s-a schimbat legea”) constituie o masa votantă uşor manevrabilă, „a răzuit baligile uscate de pe pardoseaua de pământ şi a turnat şapă de beton, atât cât i-a rămas de la vilă”. În campania electorală, domnul Petrace Zâmbitorul (aluzie la portretele zâmbăreţe ale lui Ion Iliescu) a candidat din partea pesedeului, ai cărui membri nu au cuvânt, nu îşi respectă cuvântul dat. Costel îşi dă seama de precaritatea oricărei funcţii politice („politica e arta flitului, Ginuţo, din politică nu ieşi că vrei tu ori că te-ai îmbolnăvit de stomac, nu, din politică eşti flituit, uite la ăştia, care dezbat la greu la televizor, peste un timp jumate sunt arestaţi şi jumate la cercetări”). Dobrogea multietnică este reprezentată şi de Amet, care are acasă un „iatagan cu nestemate la mâner de la bunicu lu bunicu, care a fost ienicer la sultan şi-l ţine îngropat”.
Ca mulţi români, Costel a avut şi experienţa străinătăţii: „Cândva, prinsesem un loc bun în Franţa, spălam maimuţa unui moş la cur, că era bolnavă şi se cufurea, job bănos, simţeam că mi se dezvoltă personalitatea”. Din Franţa (unde a văzut „turnu ăla de fie vechi”) pleacă în Italia, dar nici aici nu stă mult, fiind prins şi condamnat pentru că a dus la fier vechi piesele unei motosăpătoare, dar are ocazia de „a-şi lărgi cunoştinţele” în Spania, unde s-a confruntat cu bagaboantele marocane. Ca un politolog, Costel declară că „stânga este extrem de neglijentă, de la stânga ni se trage răul”. El e convins că instituţiile statului „se mişcă prea lent, Ginuţo, pare mai vioaie încălzirea globală”. Mare fan al dezbaterilor politice de la televizor, Costel, uneori, „se holba la dezbateri fără sonor, că-l durea capul de la tâmpenii”.
Ginuţa speră şi ea că vine un investitor şi deschide o croitorie, în vreo hală dezafectată de la fosta industrie din localitate, dar Costel îi taie puţin elanul, motivând că „nu cad la pace pe şpagă, Ginuţo, şpaga e motorul economiei; la noi, nu se dă şpagă, nu se mişcă o hârtie şi nu iese bănuţu pentru amărâtul de salariu, se dă şpagă – atunci de unde dracu să mai rămână bani şi de salariu”.
Numeroase secvenţe sunt consacrate nivelului la care a ajuns şcoala românească astăzi. Curtea şcolii frecventate de Rafaelo nu mai are plopi, fiindcă „i-a tăiat remorca primăriei, să dea lemne la săraci”. Şcoala nu-i place deloc lui Rafelo („îmi era foarte lene să îmbrac uniforma de puşcăriaş şi să car ghiozdanul atâta drum”). „Tati – zice Rafelo –, astăzi domnu [învăţator] a înnebunit, când i-am pus că mă doare-n cot de orizontul românilor, pentru că ne tot vorbea de patriotism, să ne iubim ţara, şi de orizont şi nu mai ştiu ce, i-am zis că prin mine curge sânge de mafiot italian”. Domnu învăţator nu are nimic din profilul domnului Trandafir, fiindcă, după o oră spune: „Uff, bine că am supravieţuit şi blestemata asta de oră, mi-aţi mâncat sufletul, ieşiţi în pauză.” Programul „Cornul şi laptele”, iniţiat de un premier pesedist, a fost un eşec („maidanezu voia să lingă paharul de iaurt de la cornu şi laptele, pe care îl aruncaseră ăia dintr-a opta, amestecat cu cretă pisată, să se facă din verde galben”).
De neuitat este şi poliţistul Paterău, care, la orele de educaţie rutieră, le spune elevilor „să te uiţi ba în stânga, ba în dreapta”. Acelaşi poliţist credea că „accidentele se trag din neatenţie, ca maimuţa din om”. Lângă şcoală este o patiserie cu prăjituri… acre, iar vânzătoarea vinde prăjituri adevărate, păstrate într-un frigider, doar când este ameninţată cu Protecţia consumatorului. Multe magazine comercializează peşte stricat etc.
Şi spectacolul străzii este unul pe măsură, Mami fiind indignată că, mergând la şcoală, la chemarea domnului învăţator, „a trecut boul cu loganu şi a împroşcat-o cu noroi”.
Blocurile în care trăiesc oamenii sunt insalubre („sub scara blocului, pe unde circulă şobolanii de la subsol”). La parter locuieşte un „hapsân”, care „momea porumbeii blocului cu porumb spart, să-i facă ciulama”. Administratorul blocului este Jigodel, „jigodie pesedită în papuci şi halat, care umblă de parcă toată clădirea e-n sufrageria lui”. Cineva din bloc îi aruncă lui Jigodel o coajă de banană în dreptul uşii, acesta alunecă şi îşi rupe piciorul, spre satisfacţia locatarilor, care speră să aibă o lună-două de linişte, cât timp omul va fi imobilizat şi nu va mai alerga după plata cheltuielilor de bloc.
Citim apoi despre migraţia ţiganilor („romi, tati, că s-a schimbat legea”) în Occident („romii lui Vezuviu, din baraca de la marginea oraşului, se dau francezi, de când i-au trimis cu avionul înapoi”). „Furăciunea şi beţia sunt atât de vechi, Ginuţo – îi explică soţul Costel soţiei sale –, că se pierd în negura dacilor. Nu degeaba îmi reproşa Mirel De cinsute de ani ne învăţaţi să vă furăm, da nu putem atinge, dom Costel, măiestria românilor”.
O figură aparte este domnu’ învăţător, căruia Costel în transmite, prin Rafelo, că „nouă, amărâţilor de români, ni se îngustează [orizontul] de la pesedul lui (care făcea frecvent „crize împotriva liberalilor”, n. ns.), că mai întâi ne-au împrăştiat cu minerii prin lume, apoi cu minciuna şi cu sărăcia”. Nici domnul învăţător nu rămâne dator la invective politice, numindu-l pe Rafelo, „porc mic de influenţă liberală”. La şcoală se fac experimente ştiinţifice, iar pentru a înţelege legea gravitaţiei, Rafaelo se urcă pe acoperişul şcolii şi de acolo îl aruncă pe pisoiul Firicel, care cade pe treptele de beton, demonstrând astfel legea gravitaţiei (cruzimea din schiţa Bubico, a lui Caragiale, în care un căţel este aruncat pe fereastra trenului, este nimic faţă de soarta bietului Firicel).
Sunt multe aluzii la realitatea din imediata noastră apropiere sau din spaţiul internaţional. Manelistul în devenire, nea Mirel Tăciune, îi spulberă pe Buţă şi Balsam (aluzie la maneliştii Guţă şi Salam). Gardianu afirmă că, „dacă ar veni şi la noi în vizită vreo actriţă, cu siguranţă că l-ar înfia [pe maidanezul verde)”, aluzia fiind la actriţa franceză Brigitte Bardot, mare iubitoarec de animale. Gardianul şcolii (acum nu mai există portari), care trăia cu profa de engleză, afirmă că „nimeni nu-şi face treaba în ţara asta, aşa zicea gardianul cu înţelepciune, după ce dobitoaca de engleză şi-a scrântit un dinte în covrig”. „La nunta pesediştilor soarele răsare” este o aluzie la un slogan de pe vremea lui Iliescu: „Când Iliescu-apare/ Soarele răsare”.
Foarte interesante sunt numele şi poreclele personajelor: Turefela, Matadora, Vezuviu, Mirel Tăciune, Hăhălă, Buluţă,Vagoneta, aşa cum există şi în opera lui Caragiale, modelul tutelar al lui Ştefan Negrişan.
De mare savoare sunt micile introspecţii în trecutul nostru nu prea îndepărtat, ca acest fragment: „Stătea, mă Costele, ca bou la soare la Neptun şi i s-a năzărit aşa, deodată, că ăsta nu era om de plajă, ia să vizitez eu nişte ceapeuri şi au turbat politrucii, au adus de la dracu-n praznic patruzeci-cinzeci de vaci cu tirul şi-au umplut un grajd, iar când a venit cu tot alaiul după el, s-a minunat Ceaşcă ce vaci frumoase avem, cu ugerul la pământ, cât de bou să fii, măi Costele – zicea Biluţă –, să nu vezi că aici nu creşte iarbă nici pentru o capră, darămite pentru vaci şi le-a zis să mai vizităm un CAP şi cât s-au moşcăit cu alaiul, tirul a cărat joienele la alt CAP. L-au plimbat din CAP în CAP, să vadă aceleaşi vaci cu ugeru la pământ, până când tovarăşu a lovit cu pumnu în masă şi a hotărât Vom consthrui o fabhrică de lapte chiar în Mangalia, să asiguhrăm bhrânză la export”.
Eludarea unor reguli ortografice importante (punctul după propoziţii sau fraze, interzicerea virgulei după subiect şi predicat etc.) l-ar putea nedumeri pe cititor, dar, pe parcursul lecturii, îţi dai seama că ortografia folosită este în acord cu lumea descrisă, care trăieşte azi fără reguli şi valori. Am mai citit o singură carte cu un profil asemănător, tematic şi stilistic: Gabriel Gafiţa, Alternativă la fuga în Egipt (Editura Nemira, Bucureşti, 2018).
În mod cert, Ştefan Negrişan este una din vocile inconfundabile ale prozatorilor români de azi, pe care excesiva sa modestie îl ţine într-un con de umbră, din care sperăm să iasă cât de curând.
Să menţionăm faptul că până şi coperta (autoare: Raluca Buzoianu), cu nişte nori învolburaţi, amintind de o tornadă americană, este în acord subliminal cu tematica acestei cărţi, al cărei spaţiu epic este, după cum scria Anca (Ana) Dobre, în postfaţa cărţii, „mahalaua istoriei, periferia, marginea, toposul sugerat pretudindeni, dar numit o singură dată, fiind Mangalia” sa natală.
Ilie Rad
Bravo!