Vă prezentăm azi o carte de critică şi istorie literară, despre viaţa şi opera lui Lucian Blaga, semnată de domnul Zenovie Cârlugea.
Domnul Zenovie Cârlugea este un scriitor polivalent, poet, critic şi istoric literar, publicist, editor şi arhitect al revistei Portal Măiastra (o publicaţie trimestrială, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor, care apare, fără întrerupere, din anul 2005). Domnia sa a publicat recent impresionantul volum (are 650 de pagini) intitulat Lucian Blaga, Studii, portrete, eseuri, cronici literare, Editura Eikon, Bucureşti, 2025. N-am văzut nicio cronică despre această carte, pentru că este mai uşor să scrii despre o plachetă de versuri sau despre un roman, decât să citeşti, cu creionul în mână, o asemenea lucrare de exegeză literară.
Pasiunea Domniei Sale pentru viaţa şi opera lui Lucian Blaga este foarte veche, începând acum 50 de ani, cu lucrarea de licenţă, coordonată de Eugen Simion, continuată, cu teza de doctorat intitulată Dinamica antinomiilor imaginare, condusă de profesorul Mircea Tomuş. În paralel cu lucrările de definire a „spiritului pandur şi a sufletului gorjean”, domnul Zenovie Cârlugea a publicat zece volume dedicate vieţii şi operei lui Blaga, dintre care aş menţiona, în mod special, lucrarea, în două părţi, Lucian Blaga. Dicţionar esenţial, un brand în materie, aplicat şi la Eminescu şi Tudor Arghezi (şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România).
Volumul de faţă cuprinde patru secţiuni, aşa cum arată şi titlul. În prima secţiune, citim studii şi eseuri despre diferite aspecte ale operei lui Lucian Blaga, partea a II-a include portrete dedicate unor cunoscuţi exegeţi al lui Blaga (Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Nichifor Crainic, Basil Munteanu, Ion Breazu, Ion Chinezu, Vasile Băncilă, Gheorghe Pavelescu, Ovidiu Drimba, Al. Husar, Valer Popa şi Radu Cărpinişan).
Foarte interesante sunt şi eseurile din secţiunea a III-a, în care se discută, între altele, despre etapa Sebeş-Alba din viaţa poetului, despre debutul filosofic al lui Blaga, dedicându-se pagini ample legăturii dintre poet şi Marea Unire, dintre Blaga şi lumea Banatului. Cu totul inedit în exegeza blagiană este studiul Colaborările sub anonimat ale lui Lucian Blaga, la revista „Gândirea” (1921-1923).
În fine, în partea IV găsim cronici literare la volume semnate de D. Vatamaniuc, Mircea Popa, I. Oprişan, V. Fanache, Doina Modola, Nicolae Mareş, George Potra, Anca Sîrghie, Lucian Gruia, Mihaela Pappu, Paşcu Balaci şi epistolarului Blaga-Elena Daniello, editat de mine, în colaborare cu Doamna Rodica Daniello.
Trebuie să spun că domnul Zenovie Cârlugea este unul dintre puţinii critici şi istorici literari de azi, care citeşte foarte atent şi integral cartea despre care scrie, făcând observaţii judicioase de fiecare dată.
Ilustrativ este, pentru modul de utilizare a informaţiilor, portretul dedicat lui Basil Munteanu, cel care ar fi înaintat Academiei Suedeze raportul pentru acordarea Premiului Nobel lui Lucian Blaga, raport pe care poetul însuşi l-ar fi avut în mână. Numai că istoria literară este plină de surprize. După apariţia volumului de corespondenţa Blaga-Elena Daniello, domnul Zenovie Cârlugea este nevoit să recunoască alt adevăr: „Cât priveşte nominalizarea lui Blaga la Premiul Nobel, cum crezusem şi noi iniţial, totul ţine de o speculaţie a celor din jurul poetului, şi nu de o informaţie reală.” (p. 594). Din cercetările efectuate recent în arhiva Academiei Suedeze de către domnul Varga Attila, rezultă că autorii români nominalizaţi pentru acest premiu au fost următorii: A. D. Xenopol, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Zaharia Stancu şi Eugen Barbu. Asta înseamnă că Zaharia Stancu este exonerat de vina imaginară de a fi mers la Stockholm, pentru a interveni pe lângă autorităţile suedeze, ca să nu i se acorde lui Blaga Premiul Nobel, aşa cum crede, acuzator, domnul Gheorghe Grigurcu.
Uneori, autorul nu ezită să ne ofere o informaţie inedită, cum ar fi opinia lui Achim Mihu, că „poetul a fost încarcerat câteva zile în sediul Securităţii clujene, fiind eliberat la insistenţele Corneliei, pe lângă dr. Petru Groza, prin Veturia Goga” (p. 256), ipoteză care nu se susţine documentar, cum crede şi exegetul.
Acribia şi rigoarea cercetării, documentarea până-n pânzele albe, expunerea catedratică, stilul percutant caracterizează şi această carte, pe care o recomand celor interesaţi de personalitatea complexă a lui Lucian Blaga, de cultura română în general.