1. Din istoria Muntelui Athos (numit şi Grădina Maicii Domnului). Când spui Muntele Athos, te gândeşti efectiv la un munte, ca şi când ai spune, de pildă, Muntele Ceahlău. În realitate, Muntele Athos desemnează o peninsulă extinsă, cu o lungime de 57 de km şi o lăţime variind între 7 şi 10 km (suprafaţa totală: 339, 5 km2), făcând parte din teritoriul Greciei.
Denumirea de Athos provine de la faptul că, potrivit mitologiei greceşti, în marea din apropierea muntelui ar fi fost aruncat în adâncuri gigantul Athos, în timp ce se lupta cu zeii Olimpului.
Despre cum a ajuns Athosul munte sfânt, există mai multe legende. Prima dintre ele spune că Lazăr, prietenul lui Iisus, pe care acesta l-a înviat din morţi, voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucât trecuse mult timp de când el plecase din Ţara sfântă, în Insula Cipru, din teama de a nu fi ucis (Lazăr a mai trăit 30 de ani după înviere, a ajuns episcop, a murit şi a fost îngropat în oraşul Larnaca, din Cipru). În acest scop, i-a trimis o corabie. Maica Domnului, însoţită de Sfântul Ioan Evanghelistul („apostolul cel mai iubit de Iisus”), a plecat cu această corabie spre Cipru. Din cauza unei furtuni, corabia nu a mai ajuns în Cipru, ci s-a apropiat de actualul teritoriu al Muntelui Athos (în dreptul Mănăstirii Iviron de astăzi), care era locuit de păgâni.
„Înțelegând că nici furtuna și nici locul în care a ajuns n-au fost la întâmplare, ci tot din lucrarea și rânduiala lui Dumnezeu, Maica Domnului s-a rugat ca locul acesta să devină un loc al rugăciunii, o grădină a ei, în care cântarea și lauda adusă lui Dumnezeu să nu înceteze niciodată, spunându-le păgânilor aceste cuvinte: „O, fii luminaţi, ascultaţi. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul şi Dumnezeul meu. Voi, însă, nu veţi mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbaţi din toată lumea, ca să vieţuiască în curăţie, după chipul îngerilor.” Acesta este și momentul în care ia ființă în Sfântul Munte , cea dintâi comunitate de creștini. Apoi, urcându-se în corabie şi dând ultimele îndemnuri celor care rămăseseră încă pe țărm, a plecat spre insula Cipru.” (Cf. https://blog.bizanticons.ro/2023/03/30/lazar-din-betania-sfantul-care-a-ajutat-o-pe-maica-domnului-sa-descopere-muntele-athos. Data accesării: 18 sept. 2025).
A doua variantă este că, atunci când Apostolii au tras la sorţi, pentru a vedea în ce parte a lumii urma fiecare să propovăduiască Evanghelia, Maicii Domnului i-a revenit spre propovăduire pământul Iviriei. Înainte de plecare, Arhanghelul Gavriil i-a spus: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Iisus Hristos, Care S-a născut din tine, porunceşte să nu părăseşti Ierusalimul şi nici pământul Iudeii, deoarece locul propovăduirii tale nu este Iviria, ci o peninsulă a Macedoniei, numită Muntele Athos, care se va lumina prin tine” (Sfântul Munte Athos, p. 5).
Ascultând cele spuse de Arhanghelul Gavriil, Maica Domnului ar fi rostit următoarea rugăciune: „Fiule şi Dumnezeul meu, binecuvintează locul acesta, pe care mi l-ai dat ca moştenire! Varsă-Ţi mila Ta peste el şi-l păzeşte nevătămat până la sfârşitul veacurilor, precum şi pe cei ce se vor sălăşlui în el, pentru Numele Tău cel Sfânt şi al meu. Şi le iartă lor păcatele, pentru mica osteneală şi nevoinţă ce o vor face, umple-i pe ei de toate bunătăţile în veacul acesta, iar în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruieşte-le. Preaslăveşte acest Munte mai mult decât oricare alt loc şi fă-l să strălucească prin tot felul de minuni. Umple-l pe el cu nevoitori din toate neamurile de sub cer, care cheamă Numele Tău şi înmulţeşte locaşurile lor de la un capăt până la celălalt. Izbăveşte-i pe ei de munca cea veşnică şi păzeşte-i de toate ispitele văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, de toate eresurile, şi întăreşte-i în Credinţa Ortodoxă.”
După această rugăciune, Maica Domnului a auzit din Cer un glas, care i-a spus: „Toate câte Mi le-ai cerut, Maica Mea, ţi le voi împlini totdeauna, dacă şi aceştia vor păzi poruncile Mele. De acum înainte, locul acesta va fi moştenirea şi Grădina ta, Rai şi liman de mântuire tuturor celor care vor să se mântuiască, precum şi loc de scăpare şi de pocăinţă, perntru cei împovăraţi cu multe păcate.” (Ibidem, p. 5).
Se mai spune că împăratul Constantin cel Mare i-a alungat pe păgâni din Muntele Athos (care a fost dăruit monahilor), zidind aici şi câteva biserici.
Un moment important în istoria Athosului îl constituie anii 961-962, când Cuviosul Atanasie Athonitul începe aici construirea primei mănăstiri.
După mai bine de 80 de ani, respectiv în anii 1045-1046, este alcătuit al doilea Tipic al Sfântului Munte, care, între altele, interzice intrarea femeilor în Muntele Athos.
Puţină lume ştie că, în 1821, datorită presiunilor şi represiunilor turceşti, Sfânta Comunitate a ridicat interdicţia intrării femeilor şi a copiilor în Sfântul Munte. Nu se ştie când s-a revenit asupra acestei decizii, probabil după 1913, când Sfântul Munte Athos intră în componenţa statului grec, păstrându-şi însă autonomia. După alte informaţii, această interdicţie datează încă de la începutul vieţii monahale în Athos. Nu doar femeile, dar nici animalele de sex feminin (catârii, de exemplu) nu pot intra în Sfântul Munte.
În 1963 s-a marcat jubileul de 1000 de ani de la înfiinţarea Mănăstirii Lavra şi totodată a vieţii monahale chinoviale în Sfântul Munte Athos, sărbătoare la care a participat şi Patriarhul României, Iustinian.
Sfântul Munte Athos a ajuns un reper de frumuseţe naturală, de ospitalitate, de omenie şi credinţă, dacă Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia vizitei sale în România (mai 1999), a numit ţara noastră „Grădina Maicii Domnului”.
*
După o noapte petrecută în portul Ouranopoli, ne-am trezit la ora 7, pentru că vaporul de dimineată (de fapt un feribot) pleacă în jurul orei 8 spre Sfântul Munte Athos. Avem timp să servim o cafea (pensiunea la care am dormit nu avea inclus micul dejun) la cofetăria Athos, aflată aproape de mare (înfiinţată în 1964). Ne luăm toate bagajele cu noi, microbusul rămânând în parcarea pensiunii.
Dau o tură la magazinele din jur, unde găsesc multe ghiduri cu Muntele Athos, inclusiv în limba română. Vâzându-mi mirarea, vânzătorul îmi spune că este ceva normal, întrucât comunitatea românilor care merge la Athos este foarte mare. Costă 20 de euro. Nu îl cumpăr încă, pentru a nu îngreuna bagajul şi cu speranţa că, poate, voi găsi exemplare mai ieftine (nu a fost cazul).
Propun să facem o fotografie de grup – prima în cadrul pelerinajului nostru –, după care ne îndreptăm spre port, care este destul de aproape.
Părintele Florin Constantin Dobocan, conducătorul grupului, ne dă şi paşaportul pentru destinaţia noastră, numit şi diamonitirion. Costă 25 de euro. La îmbarcarea pe feribot, ni se cere doar biletul de călătorie, nu şi paşaportul. Sunt uluit că în jur văd doar persoane de sex masculin (copii, tineri, maturi). Majoritatea, după tricourile purtate (negre su cu insemne religioase), sunt pelerini, la care se adaugă mulţi comercianţi, şoferi, pescari, muncitori etc., care lucrează pe Muntele Athos. Nici măcar la bar nu există vreo femeie!
Vom coborî în portul Dafni, până acolo oprindu-ne la trei mănăstiri aflate aproape de ţărmul vestic: Dohiariu, Xenofont şi Sf. Pantelimon (Rusikon). Unii coboară, alţii urcă. Pe tot traseul suntem însoţiţi de pescăruşi, cărora călătorii le aruncă mâncare (pâine, pufuleţi, biscuiţi etc.), iar aceştia se apropie, parcă fără teamă, şi înşfacă mâncarea din mâna călătorilor. Multe mănăstiri şi schituri au panouri solare, acestea fiind singura sursă de energie electrică.
În portul Dafni sunt mai multe microbuse, şoferii ieşindu-ne în faţă şi oferindu-şi serviciile. Dar noi avem antamat un microbus, al cărui şofer, domnul Gavril, român sau în tot cazul vorbitor de română, se cunoaşte cu Părintele Florin.
2. În capitala Sfântului Munte, Karyes (sau Kareya). Este aproape ora 12,00. Ne urcăm în microbus şi ne îndreptăm spre capitala Sfântului Munte, Karyes. Drumul este plin de un strat gros de praf, de 1-2 cm. Fiindcă plouă foarte rar pe aici, vegetaţia de pe marginea drumului este şi ea plină de praf. Ca orice drum croit pe panta munţilor, şi acesta are multe curbe strânse, care îmi amintesc de drumul spre Machiu Picchiu, celebrul „oraş pierdut” din Peru.
După circa o oră şi jumătate, ajungem în capitală şi ne oprim în centru, lângă Biserica Protaton. Străduţe înguste, cu multe firme şi magazine. Dintre marile lanţuri comerciale, ne iese în cale şi un Mega Image. Poţi cumpăra de aici tot ce doreşti, inclusiv băuturi alcoolice.
- Biserica Protaton. Vedem Biserica şi clopotniţa (aşezată pe două postamente trapezoidale). Se spune că cel mai mare clopot cântăreşte 1200 de kg. Alături este o clădire, în care se află Sfânta Epistasie (consiliul administrativ al Sfântului Munte, alcătuit din patru membri) şi Sfânta Comunitate (conducerea Sfântului Munte, formată din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri existente). Undeva este şi sediul Guvernatorului statului grec. Vedem arborate drapelele Greciei şi al Sfântului Munte Athos.
Ne lăsăm bagajele într-o anexă a Bisericii şi intrăm, să vizităm biserica. Protaton este cea mai veche biserică păstrată din Sfântul Munte, datând din anul 962. Clopotniţa găzduieşte o bibliotecă impresionantă (aceasta conţinând sute de manuscrise pe pergament, Tipicele Sfântului Munte etc.).
În naos se afla un Părinte călugăr, care ne oferă, gratuit, ulei, în sticluţele noastre, luate de acasă (până la urmă, seringile aduse, pentru a extrage cu ele ulei din vase mai mari, nu au mai fost folosite). În naos vedem picturi datorate unui pictor celebru, Manuil Panselinos (în jurul anului 1290), adevărate capodopere ale artei bizantine. Biserica mai găzduieşte şi alte comori.
Aici se păstrează celebra icoană a Maicii Domnului, Karyotissa, cunoscută şi sub numele „Axion esti” (Vrednică eşti!), găsită, la sfârşitul secolului al X-lea, într-o chilie din Kapsala. Acum icoana se găseşte în spatele altarului, deci nu o putem vedea. Ea este aşezată pe iconostas doar când Patriarhul Ecumenic (căruia i se subordonează Sfântul Munte) vizitează Muntele. În 1963 a fost dusă la Atena şi Pireu, cu ocazia jubileului de 1000 de ani de la înfiinţarea Sfântului Munte. A mai fost dusă la Tessalonic şi Cipru, cu diverse ocazii jubiliare. De reţinut că, atunci când icoana părăseşte Sfântul Munte, acesteia i se organizează ceremonii ca unui şef de stat.
Părintele Florin Constantin ne spune că în Biserică există 20 de icoane, corespunzătoare celor 20 de mănăstiri existente. Numărul mănăstirilor s-a stabilit prin Tipicul din 1810, iar de atunci numărul a rămas nechimbat, în ciuda faptului că unele schituri au devenit mai mari şi mai importante decât alte mănăstiri acreditate ca atare în 1810. În absidele laterale, se află strănile reprezentanţilor celor 20 de mănăstiri, iar deasupra fiecărei strane arde câte o candelă, poziţionată în faţa icoanei reprezentând hramul mănăstirii respective.
- Mănăstirea Cutlumuş. După această vizită, ne îndreptăm spre Mănăstirea Cutlumuş, datând din anul 988. În contul mesei de prânz, ne cumpărăm câte o plăcintă cu brânză (eu cu mere), de la o mică patiserie (Bakery), de care şi-a amintit Părintele Florin Moldovan, care mai fusese la Athos, în urmă cu mai mulţi ani. Apoi coborâm, pe drum pentru maşini sau poteci, spre Mănăstirea Cutlumuş, foarte aproape de capitala Kareya. Mergem şi pe drumul larg, croit pentru maşini, dar şi pe poteci mici, făcute de călugări, poate şi de pelerini, pentru deplasarea de la o mănăstire la alta. Luăm, de pe marginea drumului, mure mici şi sălbatice, dar foarte dulci.
Unele tradiţii leagă numele mănăstirii de familia Kutlumuş, care avea legături cu turcii (numele are oricum o rezonanţă turcească). Fiind relativ aproape de mare, mănăstirea a fost victima unor atacuri ale piraţilor, dar şi ale „cugetătorilor de cele latineşti ai lui Mihal al VI-lea Paleologul (1261-1283)”, după cum se scrie într-un ghid[1]. Potrivit tradiţiei, atunci „au fost omorâţi prin spânzurare mulţi părinţi din mănăstire şi au fost înmormântaţi în spatele Katholikonului” (Ibidem, p.73). Datorită măsurilor luate ulterior, mănăstirea are acum aspectul unei cetăţi, cu ziduri de apărare, în care se mai văd unele metereze.
Din cartea lui Dan C. Mihăilescu, aflu că ar exista 150 de sfinţi athoniţi şi toţi sunt pictaţi în trapeza mănăstirii, unde noi nu am intrat. Mai scrie renumitul critic literar, vizitând această mănăstire: „Aer foarte turcesc. Horror vacui, unde te aştepţi să vezi la tot pasul perne şi narghilele. Icoanele şi mormintele din biserică – pline de danii: lanţuri de aur, ceasuri, inele, brăţări etc. Fiecare enoriaş a adus câte un dar icoanei sau moaştelor vindecătoare, potrivit minunii ce i s-a făcut. Undeva, o ureche de aur! Mă mir. Şi întreb. Ei, bine, cică omul vine cu imaginea organului bolnav (sau vindecat, graţie sfântului) – […] şi vrea să-i lase în raclă sfântului imaginea mădularului tămăduit” (Oare chiar m-am întotrs de la Athos, Humanitas, 2011, p., 42).
Sub streşini vedem multe cuiburi de rândunici. Am văzut asemenea cuiburi şi la alte schituri, dar parcă nu atât de multe ca aici.
Revenind la ce discutam despre mănăsirea Cutlumuş, să mai spunem că unii domnitori ai Ţării Româneşti (Alexandru Basarab şi Ioan Vladislav) au sprijinit această mănăstire, încât ea mai este numită „lavra Ţărilor Române”. Aici se păstrează şi o icoană a Maicii Domnului, numită „Ocrotitoarea nebiruită”. În 1497 şi 1767, mănăstirea a fost pustiită de incendii, dar icoana nu a ars. Acum este acoperită, ca multe icoane ale Maicii Domnului de la Athos şi nu numai, cu un material protector din argint, lăsânduse la vedere doar capul Fecioarei şi al pruncului Iisus. Cu o lanternă, ghidul ne spune şi ne arată că, dintr-un anumit unghi, luminat de lanternă, se pot vedea feţele înnegrite de funingine ale Maicii Domnului şi a lui Iisus.
Între sfintele moaşte, care se păstrează aici, amintim: o părticică din Sfânta Cruce, o parte din piciorul Sfintei Ana, mama Maicii Domnului.
- Chilia Panaguda. Ne continuăm drumul şi ne oprim apoi la Chilia Panaguda, unde a vieţuit Sfântul Paisie Aghioritul (decedat în 1994), cunoscut în toată lumea pentru sfinţenia sa. Intrăm în chilie şi vedem condiţiile foarte simple în care a trăit acesta, altarul la care s-a rugat. În faţa chiliei sunt mai multe trunchiuri de copaci (un fel de Masa Tăcerii, a lui Brâncuşi), unde sfântul Paisie stătea de vorbă cu pelerinii. Mai jos este un robinet al unei conducte, de unde bem apă rece, iar alături o cutie cu bucăţi de rahat, pus anume pentru pelerini, ca să-i ajute la efortul fizic. Facem şi aici fotografii.
Iată un mic articol, cu informaţii interesante, despre Chilia Panaguda:
„La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, la îndemnul bătrânului Ioachim, a aflat Coliba Panaguda, care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu vița de vie a Sfintei Mănăstiri Kutlumuş. Aceasta a considerat-o ca pe o binecuvântare a Sfintei Eufimia şi, plin de recunoştinţă, i-a mulţumit pentru purtarea ei de grijă. Părinţii mănăstirii au primit cererea Cuviosului cu multă bucurie.
Coliba Panaguda se află la capătul unei coline şi este înconjurată de multă vegetaţie. Nu departe de ea se află cărarea ce leagă Kareia de Mănăstirea Iviron, iar pe colina opusă este aşezat Schitul „Sfântul Pantelimon”. Bisericuţa colibei este închinată Naşterii Maicii Domnului (pentru aceasta este cunoscută sub numele de Panaguda, adică Sfânta Maria Mică). Ea se află în partea dreaptă a holului, de îndată ce intri în Colibă, iar în partea stângă este chilia Sfântului Cuvios Paisie. În continuare, chilia din partea dreaptă a transformat-o în arhondaric, iar în partea stângă şi-a făcut un mic atelier. Uşa din capătul holului dă în balconul din care se vede Kareia.
Cu toate că voia să se stabilească într-o chilie retrasă în partea de sud a muntelui, s-a jertfit de dragul închinătorilor, pentru a se afla la un loc mai accesibil pentru ei, nu departe de Kareia, astfel încât aceştia să poată rămâne peste noapte la mănăstirile din apropiere.
Cuviosul a adus apă de băut de la un izvoraş, printr-un furtun de plastic. Dar fiindcă acesta seca în lunile de vară, a reparat un bazin subteran de apă, care se umplea în timpul iernii. A îngrădit teritoriul chiliei cu gard de sârmă împletită, lăsând două intrări. A făcut şi o grădină foarte mică, în care răsădea puţină varză sălbatică, ceapă, marole şi câteva fire de roşii, nimic altceva. La poarta chiliei, Cuviosul a aşezat o bucată de fier (un brăzdar vechi de plug, agăţat de gard) în care închinătorii loveau cu un fier, ca să anunţe sosirea lor.
Șuvoiul de închinători care altădată mergea la Coliba „Sfânta Cruce” acum se îndrepta spre Panaguda. Cât a locuit aici, Sfântul Părinte Paisie a mângâiat îndureratul popor al lui Dumnezeu. Sute de oameni ajunseseră să-l caute zilnic, iar Cuviosul le lua durerea, neliniştea şi grijile, dând în schimb soluţii, bucurie şi pace.
După trecerea la Domnul a Cuviosului Paisie, Panaguda a fost vizitată de foarte mulţi închinători, care au intrat pe sub gardul de sârmă al colibei, s-au căţărat chiar şi pe balcon şi au luat tot ce găseau: căni, cuţite, lemne, covoraşe, funii, hârtii, până şi buturugi (pe care Părintele Paisie Aghioritul le folosea ca scăunele). Aceasta o făceau fără să fie îndemnaţi de nimeni, era o manifestare de evlavie faţă de Cuviosul Paisie Aghioritul – ei luau aceste lucruri ca să le aibă ca binecuvântare de la el.
Panaguda este şi astăzi loc de pelerinaj, toţi creştinii ce ajung în zonă poposesc câteva minute în curtea chiliei şi în Paraclisul amenajat în interiorul acesteia.” (Sursa: Panaguda – chilia Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul | Doxologia. Data accesării; 18 sept. 2025).
- Întâlnire cu geronda Gavriil. Mai înaintăm câteva sute de de metri şi găsim o altă casă izolată, unde forfoteau mai mulţi pelerini. Intrăm în vestibul, unde se afla deja o delegaţie de ucraineni, însoţită de doi preoţi. După pungile de plastic atârnate în cuier, am dedus că aici trăia cineva. Părintele Florin nu ne-a spus cine stă aici, ca să ne facă o surpriză: era geronda Gavriil, fost ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul. Cum eu apucasem să intru, am rămas în camera părintelui Gavriil, plină de cărţi, reviste, icoane etc. Discuţia cu ucrainenii s-a dsfăşurat în limba greacă, dar un părinte traducea din greacă în ucraineană şi invers. Cum ucraineana este atât de asemănătoare cu rusa, am înţeles aproape totul, cu excepţia termenilor religioşi.
Discuţia a durat destul de mult, vorbindu-se preponderent despre probleme religioase, dar şi despre războiul din Ucraina şi provocările pe care le are Biserica Ortodoxă din Ucraina, în contextul războiului.
A urmat delegaţia noastră. I-am rugat pe părinţii ucraineni să intermedieze comunicarea dintre noi şi Părintele Gavriil, iar aceştia au acceptat. Aflând că suntem din România, Părintele Gavriil ne-a oferit într-o mapă patru pagini în limba română. Dorin le-a fotografiat pe toate, aşa că vom putea vedea ce sfaturi ne-a dat Părintele Gavriil, care, obosit poate şi în urma discuţiei lungi cu ucrainenii, ne-a vorbit stând întins pe pat.
Până la ora 16, când venea microbusul, avem timp să intrăm prin magazine. Îmi cumpăr un hamburger şi o sticlă de apă, în contul mesei de prânz. La ora stabilită, soseşte microbusul. Şoferul curăţă cu peria praful de pe capota şi caroseria maşinii. Se vede că a umblat mult pe drumurile de munte ale Athosului.
- La Schitul Lacu. Ne îmbarcăm şi ne îndreptăm spre Schitul Lacul (arondat în prezent Mănăstirii Sfântul Pavel), unde ajungem după circa o oră. Numele Lacu nu trebuie să ne ducă în eroare, asociindu-l cu vreun lac din aproirere. În limba greacă, lacu înseamnă văgăună, loc greu accesibil. Pârâul care curge în vale se numeşte tot Lacu. În secolul XIV, aici vieţuiau călugări sârbi. La mijlocul secolului XVIII au început să vină la schit călugări din Moldova. În 1904 s-a finalizat Biserica schitului – Kiriakonul –, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izbăvitorul de Mir. După 1990, au venit aici mai mulţi vieţuitori de la Schitul românesc Prodromu. De reţinut că unul dintre cei trei călugări care, în 1976, s-a întâlnit, la Atena, cu Nicolae Ceauşescu (întâlnire soldată cu multe beneficii pentru călugării români), era ierodiaconul Neofit Negară (+ 1999), de la Schitul Lacu. Schitul are acum circa 50 de călugări, stareţ fiind Părintele Ştefan (care a venit de la Prodromu).
Ne oprim în faţa magazinului cu obiecte bisericeşti, cărţi etc. Ne luăm bagajele şi coborâm spre camerele care ne-au fost rezervate şi unde vom sta două nopţi. Sunt cazat cu Dan, într-o cameră foarte curată, cu un pat suprapus. Baia este în a treia cameră faţă de noi. Sunt de fapt trei băi, fiecare dotată şi cu duş. Constat că băile nu sunt prevăzute cu oglindă, detaliu uşor de înţeles.
Avem timp, până la ora 18, când vom merge la slujbă, la vecernie, să vizităm magazinul de care vorbeam. Cumpăr cinci bucăţi dintr-o iconiţă (de fapt, un triptic, cu Maica Domnului, flancată de Sfinţii Gavril şi Mihail), cu 5 euro bucata. E o reproducere a unei icoane din Rusia. Zăbovesc mult la raftul de cărţi bisericeşti. Multe traduceri, din greacă, ale Părintelui Ştefan, stareţul schitului, care este plecat şi pe care nu îl vom întâlni, din păcate. Văd aici şi alte titluri: Călin Pintea, Dor de Athos, Octavian Blaga, Iubirea, Mariana Răbînea, Carte de bucate alese pentru diabetici, Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Efrem Filotheitul, Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte, Editura Evanghelismus, Bucureşti, 2016 etc. Cumpăr o singură carte, atât pentru subiect, cât şi pentru preţ (2 euro): Spovedania unui monah. Traducere de pr. Gheorghe Konispoliatis, Editura Areopag, Bucureşti, 2023 (titlul iniţial, apărut în 2011, la aceeaşi editură, era Spovedania unui monah se la Muntele Athos). Speram să pot face un interviu cu un părinte athonit, dar mi-am data seama că este aproape imposibil. În fine.
După vecernie, la ora 19,00, mergem la trapeză, pentru cină. Ne spălăm pe mâini, la un robinet din apropiere. Părintele Florin ne-a atras atenţia ca la masă să nu vorbim, ca să avem timp să mâncăm, fiindcă, după un sfert de oră, se spune rugăciunea de mulţumire şi se părăseşte trapeza.
Meniul este surprinzător de bun şi de bogat, alcătuit din pilaf de orez, brânză de capră, eugenii – ca desert –, plus vin Merlot rose, demisec, acesta păstrat în sticlele originare (vom primi vin la fiecare masă, cu excepţia zilelor de post – miercuri şi vineri). Desigur, înainte de masă, şi după masă, am spus o rugăciune, iar unul dintre părinţii din grupul nostru (de obicei Părintele Florin Moldovan sau Părintele Florin Constantin Dobocan) binecuvintează masa şi pe meseni. În timpul mesei, nimeni nu a scos un cuvânt (după principiul: „Când servim, nu vorbim!”).
Avem program de voie până la ora 23,00, când ne vom duce din nou la slujbă. Ne plimbăm puţin în jur. Fiind zonă de munte, terenul agricol pentru culturi este greu de obţinut. Chiar în faţa dormitoarelor noastre este un solar, cultivat cu roşii, castraveţi şi vinete. În mijlocul schitului se consolidează un versant, probabil pentru a se mai obţine o mică suprafaţă arabilă. Terase cu viţă de vie, cu struguri deja recoltaţi. Schitul este un adevărat şantier, cum vom vedea şi la alte schituri şi mănăstiri vizitate, ceea ce mă bucură foarte mult.
La ora 23 mergem la utrenie (care va dura până la ora 1,00). Mă miră faptul că Biserica nu este luminată în interior, decât de lumina lumânărilor. Părintele Paisie a explicat acest detaliu, în interviul din cadrul emisiunii România, te iubesc!, difuzată la ProTV: „Lumina zilei de distrage. Vezi o icoană – a, da, icoana aceea nu e prea bine pictată. Aş prefera nişte culori mai intense, un contrast mai puternic. Gata, te-a furat de la rugăciune. Printr-o singură privire. Dacă e întuneric, e doar lumina candelei. Nu-ţi este furată privirea, nu-ţi este furată mintea. Şi atenţia rămâne acolo, pe rugăciune.”
În strană, textele nu se cântă, ci se citesc pur şi simplu, ceea ce le face mult mai inteligibile. Alături de un părinte călugăr, citeşte texte şi un tânăr, probabil seminarist. Se repetă, de 40 de ori, expresia Doamne, miluieşte! Cum se numără acestea? Mi s-a spus că fiecare preot sau călugăr are secretul lui.
Dimineaţa, de la ora 4, se participă la Sfânta Liturghie. Călugării au, aşadar, un program foarte greu. De aceea, peste tot pe unde am mers, am fost rugaţi să nu vorbim tare, pentru a nu-i deranja pe călugări, care se odihnesc sau se roagă în chiliile lor.
[1] Sfântul Munte Athos…, p. 73).