De când mă ştiu, am avut o înclinaţie de colecţionar. În copilărie, în Nandra mea natală, strângeam cu pasiune bucăţile de staniol, în care erau învelite bomboanele pomului de Crăciun, cutii de chibrituri, ba chiar şi ouă de păsări – un gest aproape atavic, pe care nu mi-l explic, fiindcă nu era vorba doar de păsări prădătoare (ciori, coţofane etc.), ci şi de vrăbii nevinovate, cuci sau ciocârlii (ouăle celor din urmă mi le aducea Mama, când mergea, cu echipa satului, la plivitul holdei).
Repet, nu-mi înţeleg acum această pornire crudă faţă de nevinovatele păsări. Nu m-am mirat când am citit o afirmaţie a scriitorului Răsvan Popescu: „Copiii sunt cruzi.” Iar în Memoriile sale, Iorgu Iordan scrie: „Un joc care mă atrăgea în special era «ochitul» păsărilor (de obicei vrăbii): aruncam cu piatra în ele (luate izolat) şi, cum făceam acest exerciţiu în fiecare zi cu vreme frumoasă, căpătasem o mare dexteritate atât a ochiului, cât şi a mâinii drepte, care m-a ajutat, mai târziu, la jocul cu popicele.”
Îmi maintesc că eu scoteam zilnic ouăle în curte, pentru a le număra şi admira. Într-o zi, din neatenţie, am lăsta cutia cu ouă nesupravegheată. Scroafa pe care o aveam (ograda nu ne era încă împărţită în două, după planurile Doinei) a nimerit direct la ouă, pe care le-a făcut praf!
Citind, mult mai târziu, romanul Luntrea lui Caron, am văzut că şi copilul Lucian Blaga avea pasiunea colecţionării ouălor de păsări, fapt care m-a consolat puţin! Iată ce scrie Blaga: „Ţi-aduci aminte, Axente, când umblam pe-aici, copii, după cuiburi, în căutarea ouălor de păsări? Aveam acasă, fiecare, câte-o colecţie întreagă. Ne plăceau măruntele ouă colorate, ce le dibuiam, cu instinct de animale răpitoare, în cuiburile lor, câte trei-patru-cinci sau chiar mai multe, ouă verzui, pistruiate, trandafirii, unele cu găoacea subţire, ca globurile de săpun.”
Colecţionam şi biletele de călătorie, cu care mă duceam la Luduş, mai rar la Târgu-Mureş, scriind pe fiecare data călătoriei şi scopul.
În liceu, am vrut să organizez o întâlnire cu Ilona, personajul omonim din romanul Pădurea spânzuraţilor, care locuia la Mircurea Ciuc. Voiam să îi iau un interviu, să punem la cale o întâlnire cu ea şi să ne facem fotografii. Din păcate, proiectul nu s-a mai realizat.
În facultate, am avut ideea organizării ciclului de conferinţe, „Mărturia unei generaţii”. A fost a doua iniţiativă cu impact cultural, alături de Ars Amatoria, trupa de teatru a lui Ioan Groşan et comp.
M-am gândit iniţial că studenţii bucureşteni din toate timpurile avuseseră ca profesori nume ilustre din istoria culturii române: Tudor Vianu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, din generaţia mai veche, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Paul Cornea ş.a., din generaţia nouă. E adevărat că şi noi aveam profesori renumiţi, precum Mircea Zaciu, Ion Pop (deveniţi după Revoluţie academicieni), Ion Vlad, Iosif Pervain, Ion Vartic, Marian Papahagi, Romulus Todoran, D.D Draşoveanu, G.G. Neamţu, V. Fanache, Ioana şi Liviu Petrescu, Mircea Muthu ş.a., dar eu voiam să mă asigur ca studenţii filologi clujeni să nu aibă nicio clipă sentimentul provinciei.
Ideea ca atare a ciclului de conferinţe s-a născut odată cu prelegerea profesorului Liviu Rusu, Locul romantismului românesc în cadrul romantismului european, pe care esteticianul a ţinut-o în Amfiteatrul Eminescu al Facultăţii de Filologie, la începutul lunii mai, 1977.
Am continuat conferinţele cu prietenii lui Liviu Rusu (Edgar Papu, Poezia preeminesciană în istoria literaturii române, Ion Zamfirescu, O generaţie către altă generaţie), apoi m-am adresat altor personalităţi: Iorgu Iordan – Iorgu Iordan va sta de vorbă cu studenţii clujeni, Al. Rosetti, Curente şi tendinţe în lingvistica românească). S-a făcut la un moment dat observaţia că invit numai oameni foarte în vârstă, aşa că am deschis uşa şi unor intelectuali mai tineri (Ştefan Aug. Doinaş, Goethe şi filosofia „Mumelor”, Al. Paleologu, Abisalul Caragiale), în altă serie conferenţiind Bartolomeu Anania, Limba română – limbă sfântă, Constantin Ciopraga, Doi scriitori din exil: Vintilă Horia şi Ştefan Baciu, Nicolae Balotă, Parisul e o carte).
Mulţi scriitori sau oameni de cultură nu au putut veni, din diverse motive, cel mai frecvent fiind dificultatea deplasării (Geo Bogza, Ion Jalea, Ion Biberi, Anton Dumitriu, D.D. Roşca), dar şi din motive subiective (Constantin Noica spunea că această cultură a conferinţelor a făcut mult rău culturii române, în perioada interbelică, iar David Prodan mi-a transmis că din principiu nu ţine conferinţe publice), iar alţii pur şi simplu nu mi-au răspuns la scrisoare (Al. A. Philippide).
Trebuie să spun că, pe durata anilor noştri de studiu, au avut loc şi alte conferinţe, în afara ciclului „Mărturia unei generaţii”, susţinute de Paul Cornea, Aug. Z. N. Pop, Paul Alexandru Georgescu, I.C. Chiţimia, Solomon Marcus ş.a.
Toate conferinţele organizate de mine, în colaborare cu Doina Rad, au fost înregistrate pe bandă magnetică, unele fiind transcrie şi publicate ulterior. La cele mai multe, a participat şi a imortalizat evenimentul fotograful oficial al Universităţii, Ioan Felecan.
În 1992, am întemeiat revista Excelsior, „revistă de aspiraţii şi cultură pentru învăţământul preuniversitar”, din care s-au tipărit 16 numere, secţiuni importante ale acesteia fiind dedicate publicării unor mărturii (conferinţe, scrisori etc.)
Ca profesor la Departamentul de Jurnalism al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, am iniţiat şi organizat 16 simpozioane naţionale de jurnalism (unele cu participare internaţională), ale căror lucrări le-am editat în tot atâtea volume.
Tot pentru studenţi am iniţiat şi organizat cuclul de conferinţe Convorbirile de la Cluj, la care au participat cele mai cunoscute nume din jurnalismul actual (Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Dan C. Mihăilescu, Teodor Paleologu, Horia-Roman Patapievici, Alex Ştefănescu, Adriana Săftoiu, Robert Turcescu, Stelian Tănase, Lucian Mândruţă, Mircea Toma, Andreea Marin, Alessandra Stoicescu, Andreea Esca, Adelin Petrişor şi alţii).
După înfiinţarea, la Cluj-Napoca, a Asociaţiei Române de Istorie a Presei (idee lansată de prietenul şi colegul meu de la Universitatea din Bucureşti, Marian Petcu), am organizat anual un congres de istorie a presei, cu tipărirea lucrărilor în volum, am revitalizat Revista română de istorie a presei, pe care Alex Ştefănescu o considera „o revistă de colecţie”.
La maturitate, am publicat monografia satului meu natal, Nandra (tot în colaborare cu Doina), am proiectat trilogia memorialistică Viaţa ca un dar (din care au apărut primele două volume).
Tot la capitolul recuperare trebuie trecută activitatea mea de editor (Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Mihai Beniuc ş.a.).
Luând în considerare toate aceste demersuri, Adrian Dinu Rachieru a scris un frumos articol desptre mine, numindu-mă „un recuperator”, iar Doamna Irina Petraş, într-o cronică la o carte de-a mea (Aron Pumnul), identifica la mine un mare respect pentru „civilizaţia urmei”.
După împlinirea vârstei de 70 de ani, mă obsedează problema trecerii timpului şi găsirea unor modalităţi pentru a-l retrăi măcar. Ştim că timpul este ireversibil şi că acesta nu mai poate fi dat înapoi, cum faci cu acele unui ceasornic. Dar poţi cel puţin să retrăieşti ceva ce ai trăit prima oară?
Mircea Eliade, în cunoscuta lui carte, Aspecte ale mitului. (În româneşte de Paul G. Dinopol. Prefaţă de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 33), spune că acest lucru este posibil doar prin întoarcerea la origine, „care ne îngăduie să trăim din nou timpul în care lucrurile s-au manifestat pentru prima oară”, această întoarcere constituind „o experienţa de o importanţă capitală”.
Am descoperit recent, în arhiva din fostul meu birou de la facultate, o fotografie datând din primăvara anului 1992 (mai precis 1 Mai 1992), făcută de mine, care nu apar în fotografie.
Suntem la Nandra, lângă lacul de lângă Pădurea Prigoana, pe câmpul plin de păpădii. În spate este Rico (Richard Müller-Schmitt), prietenul nostru din Germania, aflat în prima lui vizită la noi, alături de Doina, cu o coroniţă din păpădii pe cap, făcută de mine, ca un început al unei tradiţii ce durează, iată, de 47 de ani! În faţă sunt Mihai şi Tudor, de 10, respectiv 6 ani, cu un fel de macete din lemn, cioplite de mine, dintr-o ramură de alun.
Ce tineri şi bucuroşi eram atunci! Aveam viitorul în faţă, ne trăiau părinţii, eram cu toţii sănătoşi şi credeam ca lumea este toată a noastră.
Descoperind şi privind cu nostalgie această fotografie, am retrăit, într-adevăr, „timpul în care lucrurile s-au manifestat pentru prima oară”, cum zicea Mircea Eliade.