Spuneam, cu altă ocazie, că, în ultimii ani ai carierei mele didactice, obişnuiam să îmi încep cursurile cu o prezentare de carte, cu anunţarea unui eveniment cultural important sau cu o povestioară plină de tâlc. Era momentul de captatio benevolentiae! Nu spun că am avut mare succes cu această metodă, pentru că numărul studenţilor participanţi la curs nu creştea. Dar cei prezenţi receptau mesajele mele. După ce am postat articolul Dreptatea la perşi, un fost student, Robert Popa, a făcut un comentariu, în care confirma cele spuse de mine, adăugând şi contextul în care el a beneficiat de metoda mea (anul de studiu, numele cursului, sala unde avea loc etc.).
Printre hârtiile mele, am găsit decupat un mic articol al lui Mircea Cărtărescu, publicat în revista Dilema, extrem de sugestiv pentru generaţiile de azi, pentru care tutuirea nu mai constituie o problemă, între oameni cu vârste şi poziţii sociale diferite.
Dar iată textul lui Mircea Cărtărescu:
Tu, Nichita…
Când am stat prima dată faţa-n faţa cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor, cu prietenul meu, Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
„Bătrâne, gata!”, mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sânt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar, dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…”
Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu, când te rogi, Tu, Doamne sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce voia să spună.“ „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi!… ”
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am hotărât să-i aspun pe nume: tu, Nichita.
(Dilema, anul XI, nr. 525, 18-24 aprilie 2003, p. 7)