1. Preliminarii. Într-o duminică din primavara anului 2019, după Sfânta Liturghie, părintele Remus Tegzeşiu, parohul Bisericii Greco-Catolice “Înălţarea Sfintei Cruci”, din cartierul clujean Făget, a anunţat că se va organiza un pelerinaj la Blaj, pentru întâlnirea cu Papa Francisc, care va vizita România şi va celebra Sfânta Liturghie, cu ocazia beatificării celor şapte episcopi greco-catolici.
M-am înscris între primii pe listă, iar ulterior mi s-a asociat şi Doina, soţia mea, fiind amândoi hotărâţi să înfruntăm vremea de afară (primavera acestui an a fost foarte ploioasă, iar pentru începutul lunii iunie, meteorologii anunţau fie călduri mari, fie ploi puternice). Dar vizita Papei Francisc în România era un eveniment mult prea important, pentru a nu participa la el, era un eveniment cu adevărat istoric. În multe ţări prin care am călătorit (Australia, Chile, Malta etc.), vizita unui papa este marcată fie prin statui ale respectivului papă, fie prin plăci memoriale (în cazul bisericilor vizitate de înaltul prelat).
Deplasarea urma să se facă cu două autocare cel puţin, în funcţie de numărul doritorilor, iar plecarea era prevăzută pentru ora 5 dimineaţa. Transportul nu costa nimic, graţie unui enoriaş, care avea o firmă de transport şi s-a oferit să sponsorizeze această călătorie. De la bun început am fost avertizaţi că în ziua vizitei în oraşul Blaj va fi interzisă circulaţia maşinilor, iar autocarele ne vor lăsa la 10 km distanţă de oraş, cale pe care va trebui să o parcurgem per pedes. (Acest lucru nu s-a adeverit până la urmă, autocarele parcând chiar la marginea oraşului, încât nu am fost cu nimic dezavantajaţi faţă de cei care au mers cu trenul, gara fiind mai aproape de Câmpia Libertăţii, unde urma să aibă loc ceremonia.) Chiar dacă folosirea trenului ar fi fost mai avantajoasă, eu tot aş fi mers cu autocarul, pentru că din autocar aveam o perspectivă asupra Blajului, din Dealul Hulei, unde Eminescu s-a oprit, în 1866, şi a rostit celebrele cuvinte: „Te salut din inimă, Roma mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”[1]
2. Spre “Roma mică”. Poate părea ciudat, dar eu am fost doar de două ori la Blaj: prima oară ca elev al Liceului din Luduş, în anul 1973, când se sărbătoreau 125 de ani de la Revoluţia de la 1848 şi când s-a organizat, pe Câmpia Libertăţii, o mare adunare populară, cu participarea conducătorilor de partid şi de stat ai României de atunci (Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, şi premierul Ion Gheorghe Maurer). A doua oară am fost în Duminica Sfântului Apostol Toma (26 aprilie 1998), cu ocazia unui simpozion dedicat împlinirii unui veac şi jumătate de la Adunarea din Duminica Tomii (al cărei artizan a fost Aron Pumnul), preludiul Adunării Naţionale din 3/15 mai 1848.
Iată că a treia mea descindere la Blaj are loc cu ocazia unui eveniment cu adevărat istoric, cum este vizita Papei Francisc în România.
În ziua stabilită, ne întâlnim în faţa bisericii “Înălţarea Sfintei Cruci”. Ne luăm punga pelerinului, care cuprinde o pelerină pentru ploaie, programul de pe Câmpia Libertăţii, dar şi excelenta Carte a Pelerinului, care cuprinde: Biografia sfântului părinte Papa Francisc; Dumnezeiasca Liturghie a celui între sfinţi părintele nostru Ioan Gură de Aur; Cununa Martirilor Bisericii Române Unite şi Cântece. Cartea, apărută la Casa de Editură “Viaţa Creştină”, în 2019, este precedată de un text emoţionant, Domnul ne cheamă la bucurie, scris de Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu, Episcop Eparhial de Cluj-Gherla.
Pornim la ora stabilită. După nici două ore, ne apropiem de Blaj. Coborâm la Blaj dinspre Dealul Hulei, de unde privirea cuprinde marile privelişti: în dreapta se văd Munţii Apuseni, în stânga – „Alpii Făgăraşului”, iar în faţă – strălucirea Târnavelor, cu deschidere spre lunca Mureşului. Dealurile din jur, plantate cândva cu pomi fructiferi şi viţă de vie, dădea impresia unor „uriaşe amfiteatre, pline de poporul unei Rome vegetale”, cum ar fi spus Geo Bogza. De pe dealul Hulei (Hula Blajului) se mai putea vedea, la stânga, un ochi sclipitor de apă verzuie, înconjurat de o geană de trestii şi păpuriş bogat. Era Chereteul, un lac ce datează din timpuri străvechi, în jurul căruia localnicii au ţesut un evantai de legende. Fără îndoială, călătorul care încearcă să refacă, peste timpuri, acest traseu priveşte altfel Blajul, din Dealul Hulei, decât, de pildă, tânărul Mihai Eminescu. Ajuns în acelaşi loc, în 1866, el rostea, de lângă teiul care-i poartă astăzi numele, memorabilele cuvinte, citate mai sus.
Până să ajungă la gloria pe care i-o elogia viitorul mare poet, Blajul cunoscuse câteva secole de istorie. Cele mai vechi ştiri despre această localitate datează din veacul al XIII-lea, când documentele vorbesc despre proprietatea lui Herbold (Villa Herboldi). În 1395, regele Ungariei, Sigismund, donă acest domeniu (cu cele 13 sate din jur) lui Blasiu Cserey de Nagy-Baroth, ca recompensă pentru meritele câştigate în bătăliile cu turcii, la Sârmin şi Nicopole, de la acest Blasiu provenind şi numele de Blaj. Mai târziu, un oarecare Georgius Bagdi va construi aici un castel impunător, după planurile arhitectului Ştefan Lapi de Teşad, care va fi terminat în anul 1535, „în timpul unei mari foamete, când măsura de grâu costa patru şi mai mulţi floreni”, după cum glăsuieşte o inscripţie în limba latină[2]). Acesta va servi ca loc de petreceri zgomotoase, toamna mai ales, după culesul viilor bogate, sau va fi conac de vânătoare, în timpul iernii, când nemeşii maghiari vânau în pădurea Cărbunari, din apropiere.
Ulterior, conacul a devenit reşedinţa Episcopiei Greco-Catolice şi apoi a Mitropoliei din Blaj. Mica localitate ar fi rămas un sat oarecare, anonim, poate mai înstărit decât altele, datorită fertilităţii solului şi poziţiei geografice privilegiate (situarea la confluenţa unor drumuri comerciale), dacă o întâmplare benefică nu i-ar fi schimbat, pentru totdeauna, destinul: strămutarea scaunului vlădicesc de la Făgăraş la Blaj, în primăvara anului 1737. Propunerea fusese a episcopului martir şi vizionar, Ioan Inochentie Micu-Klein, care a şi obţinut, de la împăratul Carol al VI-lea, aprobarea pentru această strămutare. Noua reşedinţă, aşezată într-o zonă mai „proventuoasă” (= bogată), avea şi avantajul de a fi situată în centrul vastei Dieceze Greco-Catolice a Făgăraşului, „într-un ţinut masiv românesc, în afara enclavelor populate de maghiari sau saşi”[3]) şi, prin urmare, era mai potrivită pentru menirea pe care şi-o va asuma – de centru al românismului (de aici va radia şi cel mai însemnat act politic românesc din secolul al XVIII-lea: Supplex Libellus Valachorum, 1791).
Vlădicii care i-au urmat lui Inochentie Micu (Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic, Gheorghe Maior, Ioan Bob, Ioan Lemeny ş. a.) au adăugat localităţii noi instituţii şi edificii sau le-au renovat pe cele existente, după posibilităţile vremii şi personalitatea fiecăruia, astfel încât, la începutul secolului al XIX-lea, Blajul putea fi considerat „Sionul culturii româneşti şi-al învăţăturii mai înalte”[4]).
3. Memoria Câmpiei Libertăţii. Nu cred că mai există în România un loc atât de încărcat de fapte istorice, cum e Câmpia Libertăţii din Blaj (numită iniţial “râtul grecilor”, pentru că, în secolul XVIII, aici s-au aşezat mai mulţi călugări greci, uniţi cu Roma). Amintesc, mai jos, pe scurt, câteva evenimente semnificative care au avut loc pe Câmpia numită, pe bună dreptate, a Libertăţii.
3.1. Adunarea din Duminica Tomii (30 aprilie 1848). În primavera anului 1848, ecourile Revoluţiei Franceze (“mama tuturor celorlalte, prin urmare şi a celor din monarhia habsburgică”, după expresia lui Bariţiu) ajung şi în Transilvania. La Arad, Oradea, Timişoara, apoi la Cluj, Aiud, Alba Iulia, Dej, Odorhei, Braşov şi Târgu Mureş au loc demonstraţii şi adunări populare. La Blaj, la propunerea lui Aron Pumnul, au loc întâlniri ale tinerilor teologi şi ale “studenţilor” din clasele superioare, în vederea organizării unei adunări populare, prin care să fie cerute anumite drepturi şi libertăţi. Aron Pumnul pregăteşte o procalamţie, pe care Timotei Cipariu a refuzat să o tipărească la Tipografia Diecezană, al cărei director era. Dar proclamţia fost copiată de studenţi, în peste 400 de exemplare, iar la 8 aprilie, când au primit vacanţa de Paşti, tinerii s-au îndreptat spre satele lor cu proclamaţia lui Aron Pumnul, pe care se angajaseră să o răspândească şi să o explice poporului, după un plan bine pus la punct. S-a propus organizarea unei mari adunări populare, pentru 30 aprilie 1848, zi care cădea în Duminica Tomii. În ciuda măsurilor luate de autorităţi, pentru a zădărnici adunarea convocată prin proclamaţia lui Aron Pumnul (de pildă, au fost ridicate furci şi spânzurători în fiecare sat, pentru a înfricoşa mulţimea), adunarea a avut loc. La Adunarea din Duminica Tomii au fost prezenţi circa 4000 de oameni, majoritatea fiind ţărani şi tineri intelectuali, teologi şi studenţi, care se înapoiaseră la Blaj, din vacanţa de Paşti[5].
Adunarea din 30 aprilie a fost un fel de repetiţie pentru Adunarea Naţională din 3/15 mai 1848. Foarte bine a intuit semnificaţia adunării din Duminica Tomei Al. Papiu Ilarian: „Adunarea de la Duminica Tomei fu de un folos nespus pentru cauza naţională. Fără această adunare, poporul nu se putea informa asupra intenţiilor sale, fără această adunare nu venea la acea însufleţire naţională, care s-a aprins într-însul prin acea adunare, nici nu câştiga încrederea în puterea proprie; poporul rămânea în nepăsare, în necunoştinţa împrejurărilor de faţă, orbecăia fără nicio direcţiune şi era pradă intrigilor streine; fără această adunare, poporul n-apuca a-şi cunoaşte oamenii săi, iar naţionaliştii cei adevăraţi se lipseau de reazimul poporului”[6].
3.2. Marea Adunare Naţională din 3/15 mai 1848. Despre această importantă adunare a românilor s-au scris biblioteci întregi. Iată un fragment din prezentarea evenimentului în Enciclipedia României: “Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 a fost una dintre adunările românilor din Transilvania din timpul Revoluţiei de la 1848, prin care aceştia şi-au expus revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale, pentru ca naţiunea română din Ardeal să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni care locuiau în această provincie. Punctele votate de Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai – 5/17 mai 1848 sunt cele de mai jos.
Guvernul maghiar al Transilvaniei nu a oprit oficial ţinerea acestei adunări naţionale, aşa cum a fost în cazul precedentei, care a avut loc tot la Blaj, în Duminica Tomii. De data aceasta el a încercat dezbinarea românilor pe criterii religioase, permiţându-le acestora să se adune în cadrul a două întâlniri, una ortodoxă, cealaltă greco-catolică, cu menţiunea ca una să aibă loc la Sibiu, iar alta la Blaj. Episcopii români Şaguna şi Lemeni au ignorat însă aceste ordine ale guvernului şi au organizat o singură adunare românească, la Blaj, care avea să înceapă la 3/15 mai 1848. Pentru aceasta, pe 5 mai (stil vechi) 1848 guvernul maghiar a trimis note de imputare episcopilor români, dar nu a făcut alte încercări oficiale de a opri adunarea, cum a fost în cazul celei din Duminica Tomii. Au fost luate alte măsuri pentru a-i intimida pe români şi a-i descuraja, pentru a nu participa la adunare: Florian Micaş, deţinut politic în temniţa de la Cluj, a fost mutat la cea din Târgu Mureş, în condiţii mizere, pe motiv că Blajul era prea aproape de Cluj şi exista posibilitate ca românii întruniţi acolo să încerce eliberarea acestuia; ţăranii români care participaseră la Adunarea Naţională din Duminica Tomii erau bătuţi crunt de domnii de pământ, pentru că participaseră sau chiar şi numai pentru curajul de a vorbi despre ce se întâmplase acolo. Răspunsul românilor a fost o hotărâre şi mai mare de a participa la adunarea din 3/15 mai.
Pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj a avut loc mai ales la Sibiu, unde se adunaseră intelectualii români. Aici venise de peste Carpaţi August Treboniu Laurian, de la Blaj canonicii Cipariu şi Sereni, care împreună cu alţii au discutat planul de acţiune pentru viitoarea adunare. Propunerea lui Simion Bărnuţiu, aprobată de toţi cei prezenţi, a fost ca la Blaj să se realizeze următoarele trei puncte:
- Naţiunea română să se declare pe sine de naţiune liberă şi independent.
- Să se depună jurământ de fidelitate împăratului austriac.
- Să protesteze împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria.”[7]
Ca fapt divers, notăm că Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica nu au putut participa la adunare, deoarece regimul domnitorului Gheorghe Bibescu nu le-a eliberat paşapoartele necesare.
3.3. Serbările Astrei de la Blaj (1911). În zilele de 28-30 august 1911 a fost organizată o mare manifestare cultural-artistică la Blaj ( pentru a sărbători 50 de ani de la înfiinţarea Asociaţiunii – cea mai mare instituţie culturală românească din Transilvania), care a prefigurat, într-un fel, Marea Adunate Naţională de la Alba Iulia, din 1918, având în vedere faptul că au participat şi au trimis cuvinte de salut reprezentanţi ai tuturor teritoriilor locuite şi de români[8]. Dintre scriitorii care au participat atunci îi amintim pe I. L. Caragiale, George Coşbuc, Nicolae Iorga, Octaviana Goga, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu şi mulţi alţii. De neuitat rămâne faptul că Aurel Vlaicu a făcut atunci o demonstraţie aviatică, decolând cu avionul său de pe Câmpia Libertăţii, pe care a ocolit-o de trei ori, timp de o jumătate de oră, aterizând tot aici, în entuziasmul mulţimii participante.
3.4. Zborul Marii Uniri (23 noiembrie 1918). Câmpia Libertăţii de la Blaj este legată şi de ceea ce s-a numit Zborul Marii Uniri. Cu numai o săptămână înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, s-a impus nevoia comunicării dintre Guvernul României, aflat încă în refugiu la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, care decretase deja organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, în vederea unirii cu România. Pentru acest scop, Marele Cartier General Român a hotârât trimiterea, peste munţi, a unui avion care să ducă şi să aducă din Transilvania documente importante legate de unire. S-a apelat la doi voluntari, fiind selectaţi, dintre cei care s-au oferit să îndeplinească această misiune riscantă, aviatorul Vasile Niculescu şi căpitanul Victor Precup, originar din Transilvania. Vasile Niculescu mai trecuse cu avionul peste Carpaţi, în vara lui 1917, pentru lansarea unor manifeste în Ardeal. “De data aceasta – citim într-un articol –, situația era cu totul specială: iarna, extrem de geroasă, benzina nu ajungea și pentru întoarcere, iar pornirea motorului devenea foarte dificilă, mai ales că avionul Farman 40 avea carlinga deschisă, zbura la 2.600 m altitudine, la o temperatură de aproape –40 de grade Celsius. În acest scop, avionului i s-a mai adăugat un rezervor, iar cei doi mesageri, îmbrăcați în costume groase și cu fețele acoperite cu un strat de parafină, au renunțat la armament și la parașute. Aveau asupra lor doar o hartă de zbor și o busolă. În carlingă se aflau o geantă militară sigilată, cu documente secrete, printre care și scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Brătianu, către conducerea Consiliului Național Român Central, și un sac cu manifeste, care trebuiau lansate la Blaj.”[9]
Zborul a avut loc la data de 23 noiembrie 1918. Avionul a decolat de la Bacău și, după câtava planări deasupra Blajului, a aterizat pe Câmpia Libertății, în apropierea statuii lui Avram Iancu, la ora 13,35, după 2 ore și 15 minute de zbor.
“Imediat după aterizare – aflăm din acelaşi articol –, aparatul a fost înconjurat de numeroși oameni, veniți să-i felicite pe cei doi soli ai Unirii. Căpitanul Virgil Pop, împreună cu o grupă de studenţi, care făceau parte din garda orașului, dotați cu o mitralieră, a preluat paza aparatului. «Peste puțin timp, avionul, din care încă nu mă coborâsem, era înconjurat de o mare mulțime de blăjeni și țărani din satele apropiate, trecuți îmbrăcați prin apa Târnavelor. Am rămas mut și fără simțire la entuziasmul acestor oameni, când au văzut tricolorul de pe avionul sosit din Regat, aducându-le știri ce le umpleau sufletul de bucurie […] Prima solie a mântuirii din Regat le-a sosit. Fiecare blăjean și țăran au căutat să dea mâna cu noi, să ia la fiecare un lucru cât de neînsemnat al nostru, ca să ni-l ducă acolo, unde trebuia să ne odihnim peste noapte.»[10]
Din memoriile aviatorului Vasile Niculescu, mai aflăm că, “după ce s-a plimbat pe străzile orașului cu colegul său de zbor, aclamați de la ferestre și balcoane, au fost conduși la Palatul Mitropolitan, unde au fost întâmpinați de Vasile Suciu, Mitropolitul Bisericii Unite a Blajului. Acolo s-a întrunit Comitetul Național, iar în acea noapte au fost anunțate toate centrele românești despre sosirea avionului. Tot atunci, Comitetul a hotărât Unirea cu Patria-mamă și întrunirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 […].
Împreună cu aceste hotărâri, solii din Regat, în dimineața zilei de 24 noiembrie, au mers la avion, unde zăpada fusese permanent îndepărtată, iar aerul încălzit cu lemne aprinse, au pregătit aparatul de zbor, în timp ce «blăjenii, într-un cor, cântau cântece naționale patriotice», după cum își amintește aviatorul Niculescu. Apoi, la ora 11,25, s-au ridicat în aer, cu carlinga avionului plină cu flori și cu zeci de mesaje scrise pe aripile de pânză ale aparatului și au aterizat la Bacău, la ora 14,00. În ziua următoare, cei doi și-au continuat drumul la Iași, unde au aterizat la ora 10,00, pentru a raporta îndeplinirea misiunii.”[11]
De notat că, la 23 noiembrie 2018, în contextul manifestărilor dedicate Centenarului României Mari, zborul istoric din 1918 a fost reeditat de către autoritățile locale din Bacău și din Blaj, folosindu-se un elicopter militar.
3.5. Prezenţa lui Petru Groza şi a unor lideri comunişti la Blaj (1948). În mai 1948 se împlineau o sută de ani de la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Autorităţile comuniste nu puteau rata un astfel de jubileu, devenit prilej de a-şi impune ideologia de provenienţă moscovită.
După două articole despre măreţul eveniment, publicate în Scânteia de Nestor Ignat[12] şi Victor Cheresteşiu[13], se publică două ample reportaje[14], menite să reconstituie cele întâmplate cu ocazia centenarului revoluţiei paşoptiste. Cităm din primul reportaj: “La fiecare 10 m, pe panouri aşezate de o parte şi de alta a străzilor, vezi două cifre: 1848-1948 şi emblem PMR. Steaguri, pancarte şi lozinci slăvesc victoria poporului român, condus de clasa muncitoare şi avantgarda ei, Partidul Muncitoresc Român, victorie obţinută prin lupta dârză şi hotărâtă, care a desăvârşit Revoluţia de acum 100 de ani: “Trăiască Republica Populară Română!”; ”Trăiască alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare!” “Trăiască Constituţia RPR!”
La această adunare au participat Romulus Zăroni şi Ladislau Baniay, membri ai Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, Miron Constantinescu, membru la Biroului Politic al CC al PMR şi ministru al Minelor şi Petrolului, Vasile Vaida, membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR, ministrul Agriculturii, Octav Livezeanu, ministrul Informaţiilor şi Artelor, Stanciu Stoian, ministrul Cultelor. După cum se vede, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker nu au participat la manifestările jubiliare de la Blaj.
Manifestările au debutat cu un Te-Deum, oficiat la Catedralele Ortodoxă şi Unită, după care au luat cuvântul Dr. Petru Groza, Miron Constantinescu şi Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului.
Iată cum este concentrată cuvântarea mitropolitului ortodox: “ÎPSS Mitropolitul Nicolae Bălan, după ce a arătat că hotărârile Adunării Naţionale de la Blaj n-au fost produsul unei însufleţiri trecătoare, ci ele au avut rădăcini adânci în convingerile şi aspiraţiile nestrămutate ale poporului român din Ardeal, a cerut refacerea unităţii bisericeşti (subl. I.R.), care a fost sfărâmată de Habsburgi, ca să slăbească şi să poată mai uşor stăpâni poporul nostru.”[15]
Prin comparaţie cu cele relatate de Scânteia, iată ce putem citi pe un site despre acesl moment: “La 15 mai 1948 a fost sărbătorit cu mare fast, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza, centenarul Adunării de la Blaj. Câmpia Libertății a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripția «Trăiască RPR!» În cadrul acestei manifestații, mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului Groza împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului unit Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat să mai ia cuvântul, în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autoritățile comuniste.
Între 1973 și 1977, pe câmp a fost înălțat un monument compus dintr-o piesă centrală, numită «Gloria» și 26 de busturi, înfățișând conducători ai Revoluției Române de la 1848, precum și figuri remarcabile ale culturii române. Sculptori precum Ion Vlasiu, Ion Irimescu, Ion Jalea și Marius Butunoiu au contribuit la realizarea acestui monument.”[16]
Iată şi o mărturie a unui participant la acel eveniment, din 15 mai 1948: “Pe atunci eram elev în clasa a V-a a Liceului de Băieţi «Sfântul Vasile cel Mare» şi, împreună cu sutele de elevi blăjeni, am fost duşi în faţa tribunei de pe stadionul de fotbal, în care tronau reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan. Tablouri uriaşe cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin împodobeau locul adunării şi grupuri de agitatori aduşi şi din alte localităţi (un loc aparte îl deţineau muncitorii de la Fabrica de Încălţăminte «Kares» din Mediaş) întreţineau o atmosferă sufocantă cu lozincile vremii. Din discursul adresat mulţimii de către Ana Pauker, am reţinut o idee care m-a străfulgerat şi mi-a rămas înfiptă ca un pumnal în suflet: «Din centrul reacţiunii catolice, vom face din Blaj un centru roşu al comunismului!». Nu apucase să se încheie adunarea când, ca din senin, s-a iscat o furtună puternică, trântind la pământ tablourile uriaşe cu învăţăceii comunismului şi dispersând mulţimea adunată. Am interpretat acest deznodământ ca pe un semn ceresc privind sfârşitul inevitabil al acestui flagel al omenirii. Dar ceea ce a urmat pentru Blaj a fost o exacerbare a teroarei ieşite din comun. Blajul a devenit într-adevăr un centru roşu, dar nu al comunismului, ci al sângelui vărsat de nenumăraţi martiri pe care i-a avut, în frunte cu Î.P.S. Ioan Suciu.” (Andreea Rotche, Sorin Şchiau, Tineri din Alba in infernul comunist. Povestiri din închisoare şi libertate, ediţia a II-a, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, p. 156)[17].
După cum se vede, sunt unele inexactităţi în articolul disponibil pe Internet şi în amintirea unui participant: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker nu au participat la manifestările de la Blaj!
3.6. Prezenţa lui Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer la Blaj (1973). Joi, 17 mai 1973, pe Câmpia Libertăţii din Blaj a avut loc “o vibrantă adunare populară, consacrată împlinirii a 125 de ani de la revoluţia din 1848 din Transilvani”, cum titra Scânteia[18]. Au participat: Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, însoţit de Ion Gheorghe Maurer, primul ministru al Guvernului, de Gheorghe Pană, Janos Fazekas, Miron Constantinescu şi Mihai Gere. Aceştia au sosit de la Bucureşti cu avionul, au aterizat la Sibiu, iar de aici au venit la Blaj cu elicopterele. Până la Câmpia Libertăţii s-au deplasat cu maşinile (din câte îmi amintesc, primii doi au venit într-o maşină deschisă, în aclamaţiile mulţimii de pe margine).
Înainte de cuvântarea rostită, Nicolae Ceauşescu inaugurează aleea consacrată bărbaţilor iluştri din timpul Revoluţieri paşoptiste: Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnuţiu, V. Alecsandri, Andrei Mureşanu, Gheorghe Magheru, C. A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negri, George Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian, Petöfi Şandor, Cezar Bolliac, Eftimie Murgu, Stephan Ludwig Roth, Al. G. Golescu-Negru, Ion Ionescu de la Brad, Petru Maior, Aron Pumnul, Timotei Cipariu, Gheorghe Şincai, Ioan Inochentie Micu-Klein (în total 24 de busturi, cărora, după 1989, li se vor mai adăuga încă 4).
La tribuna oficială s-au mai aflat: Ştefan Peterfi, Iosif Banc, Richard Winter, Ioachim Moga, Ştefan Mocuţa, Ferdinand Nagy, Ludovic Fazekas, militanţi din ilegalitate ai partidului communist etc. În tribuna oficială se afla încadrat obeliscul ridicat în memoria revoluţionarilor paşoptişti, iar în fata trubunei erau conturate, din flori proasăt sădite, datele jubiliare: “1848-1973”. În apropiere de tribună, conducătorii de partid şi de stat au trecut printr-un simbolic arc de triumf.
După acest moment, Nicolae Ceauşescu rosteşte o amplă cuvântare, apoi asistă la un spectacol cultural-artistic, în spiritul epocii.
S-a estimat că la adunare au participat circa 70.000 de oameni, reprezentând toate categoriile sociale şi etnice.
4. Pe Câmpia Libertăţii, împreună cu Papa Francisc. După acest excurs istoric, să revenim în actualitate. La debarcarea din autocare (care au parcat în Cartierul Hula din Blaj), ne alăturăm sutelor de pelerini, care se îndreaptă spre Câmpia Libertăţii. Parcurgem străzi asfaltate, cu clădiri bine întreţinute, cu multe plăci omagiale dedicate unor personalităţi care s-au născut, au trait sau au creat în respectivele case. Ce imagine deosebită, faţă de cum era Blajul în urmă cu două secole. În 1835, de pildă, în anul descinderii aici a lui Aron Pumnul, Blajul „nu era nici ca un sat săsesc. Casele, până în faţa pieţii, erau acoperite cu paie, uliţele – tinoase, nepavate. […]. Uliţa cea mare, largă, de astăzi, nu exista; acolo erau nişte parcele de pământ, cari le aveau canonicii şi protopopul Filip, care întăi a edificat casa în capul uliţei (stradei din sus). În capul stradei Făgădăului era o colibă, bag seama; aici se adunau grecii (că aşa se numea burghezia blasiană); apoi tot case modeste, coperite mai mult cu paie, unele şi cu şindele. De la apotecă era un palant (stabor), până în seminariu, care şi circumda ograda (curtea seminariului), lângă pălant – o modestă măcelărie, pe lângă care nu era alta decât gunoi adunat din piaţă, unde stă astăzi şcoala fetiţelor în stil pompos, ridicată de mitropolitul de pie memoria, Ioan Vancea”[19].
Noi eram repartizaţi în sectorul C, pe unde şi intrăm şi unde ni se face controlul cu detectoare, ca în aeroporturi. Înaintăm pe o alee pavată cu scânduri, pentru a-i proteja pe oameni de noroi. În apropierea perimetrului Câmpiei, un şir lung de toatele ecologice. Apoi păşim pe gazonul proaspăt al celebrei Câmpii. Deşi am ajuns destul de devreme, nu ne putem aşeza oriunde, ci în sectorul care ni s-a rezervat, dotat cu scaune. Este cam în spate, dar această poziţie nu constituie un dezavantaj, pentru că în faţa noastră se află un imens ecran, pe care vedem tot ce se întâmplă pe scenă. În 1848, pe Câmpie au fost amenajate mai multe tribune (ca şi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia), de unde tribunii au făcut cunoscute poporului hotărârile istorie ale Adunării. Cum se schimbă istoria!
Pe câteva clădiri din jur, vedem lunetişti dotaţi cu tot armamentul necesar, care asigură, şi ei, securitatea înaltului oaspete.
Este ora 8,30, iar Sfânta Liturghie, oficiată de Sanctitatea Sa, va începe doar la ora 11,00, conform programului. Până atunci ascultăm pricesne tradiţionale, interpretate de Veta Biriş şi Sava Negrean-Brudaşcu, după care actorul George Custură, de la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov, interpretează câteva secvenţe din viaţa episcopului martir, Iuliu Hossu.
Ştiam că Papa Francisc va ajunge la Blaj venind de la Sibiu cu elicopterul, dar acesta nu a putut fi utilizat, din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. Poate aşa se explică faptul că Sfântul Părinte nu a mai avut timp să facă “baia de mulţime”, pe aleile amenajate pe Câmpia Libertăţii, străjuite de garduri mobile şi de o mulţime de agenţi, poliţişti, jandarmi etc.
Am aflat ulterior că, în apropierea Câmpiei Libertăţii, Papa s-a urcat în papamobil (conceput de uzina Dacia din Piteşti şi echipa Serviciului de Protecţie şi Pază, automobilul fiind special pregătit pentru acest eveniment), cu care a venit până la scena amenajată, lângă monumental numit «Gloria». Aici era aşteptat de Preşedintele Klaus Iohannis şi soţia sa, Carmen, de premierul Viorica Dăncilă, de Principesa Margareta şi soţul ei, principele Radu, de alţi oameni politici, ambasadori, ierarhi etc.
Ni s-a spus că scaunul Papei (tronul arhieresc) a fost conceput şi realizat de artistul Andu Mărginean, originar din Sibiu şi absolvent al Universităţii de Artă din Bucureşti. Pe părţile laterale ale scaunului (construit din lemn de stejar) au fost puse gratii metalice, sugerând gratiile închisorilor, şi acest tron arhieresc fiind realizat special pentru Liturghia de beatificare a celor şapte episcopi greco-catolici martiri (Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu).
Am urmărit cu atenţie slujba de beatificare, după care ne-am întors la autocarele noastre. Mulţimea întreagă a părăsit Câmpia Libertăţii în ordine, fără să lase resturi de mâncare, sticle sau pungi pe gazon. Deci se poate aşa ceva şi la români! Să mai notez faptul că, deşi meteorologii anunţau ploi în ziua respectivă, cât timp a ţinut slujba a fost o vreme frumoasă, fără stropi de ploaie.
Se apreciază că Pe Câmpia Libertăţii şi pe străzile din jur au participat, la întâlnirea cu Papa Francisc, circa 100.000 de oameni, cifră neatinsă la manifestările anterioare.
Concluzii. Am fost impresionat, nu doar pe Câmpia Libertăţii, ci pe toată durata celor trei zile petrecute de Papa Francisc în România, de faptul că oamenii politici, indiferent de apartenenţa lor politică sau religioasă, şi-au dat mâna şi au făcut tot ce a trebuit, pentru ca vizita să fie impecabil organizată (la fel s-a întâmplat şi cu summitul NATO de la Sibiu, ţinut cu puţin timp în urmă). S-au văzut aici eforturile reunite ale mai multor instituţii implicate în organizarea vizitei: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Greco-Catolică, Minbisterul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, SRI, SIE, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi cel de Protecţie şi Pază etc.
Pe Câmpia Libertăţii am văzut oameni din toată ţara şi chiar din străinătate, tineri şi bătrâni (l-am zărit pe preotul greco-catolic Ioan Bota, nelipsit, până acum câţiva ani, din sala de lectură a BCU, care, în 2020, va împlini 100 de ani!), oameni sănătoşi şi bolnavi, greco-catolici, romano-catolici şi ortodocşi.
M-a bucurat atitudinea Bisericii Ortodoxe Române, care a tratat cu responsabilitate şi demnitate această vizită, Patriarhul Daniel având o întrevedere specială cu Papa Francisc şi slujind împreună la Catedrala Mântuirii Neamului. Acastă atitudine nu s-a regăsit, de pildă, în Bulgaria, unde Biserica Ortodoxă Bulgară l-a primit cu o oarecare ostilitate pe Papa Francisc, ca să nu mai vorbim de Biserica Ortodoxă Rusă, care nu a făcut niciun demers, niciodată, pentru ca un Papă să viziteze Rusia (în spiritul adevărului, să reamintim faptul că Papa Francisc s-a întâlnit totuşi cu Patriarhul Kiril al Moscovei, în februarie 2016, pe un teren neutru, la Havana, în Cuba).
Sunt mândru şi fericit că am participat la un moment cu reverberaţii de lungă durată în tumultuoasa noastră istorie!