A apărut recent volumul Aurel Rău, Interviuri (cuvinte la vedere). Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei şi indice de Ada Blendea şi Ilie Rad. Prefaţa de Ilie Rad, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2024.
Iată prefaţa pe care am scris-o, într-o variantă prescurtată.
Prefaţă
O carte reunind toate interviurile acordate de un poet, de-a lungul unei jumătăţi de veac, constituie un excelent mijloc de a pătrunde în laboratorul de creaţie al acestuia, de a afla lucruri necunoscute despre viaţa şi opera sa. Acest adevăr este cu atât mai valabil în cazul poetului Aurel Rău, în general parcimonios cu acordarea de interviuri („Nu sânt făcut pentru «în gura mare»”). Numărul relativ mic de dialoguri publicate se explică prin starea de discreţie pe care şi-a asumat-o autorul. De altfel, în dialogul purtat cu Grigore Scarlat, Aurel Rău mărturiseşte: „Ați observat bine, nu cred că un scriitor trebuie să acorde prea des interviuri. Mai cu seamă că el trebuie să scrie. Ne este dat, însă, în presa literară, să citim numeroase, ce-i drept. Ele sunt, desigur, binevenite. Prin stil conversativ, vivacitate, opinie, captează interesul pentru moment, dar tot atunci îl uiți.”
Pe de altă parte, provocat de Florentin Popescu (într-unul dintre cele mai ample şi mai consistente interviuri din volum) şi îndemnat să îşi reediteze volumele tipărite, care nu se mai găsesc de mult prin librării, sau să şi le editeze pe cele noi, din cele proiectate şi mereu amânate, poetul clujean aminteşte, dintre volumele aşteptate, „o carte cu interviuri literare, dintre care, pe cele mai multe, le am într-o evidenţă, şi pentru realizarea căreia, însă, ar trebui poate să fiu puţin ajutat, în ce priveşte o cercetare a sumarelor unor publicaţii.”
Iată că vremea acestui volum a sosit, iar ajutorul sperat s-a materializat cum nu se putea mai bine.
Înainte de a face o succintă prezentare tematică şi de conţinut a interviurilor, aş vrea să subliniez, încă de la început, un detaliu care îl singularizează pe poetul Aurel Rău în literatura şi cultura română (alături de alte detalii, desigur, ale vieţii şi operei sale). Este vorba de modul în care interviurile dinainte de 1989 sunt sustrase „directivelor” şi comandamentelor politice ale epocii. Aceste interviuri îmi confirmă ceea ce mi-a spus poetul Ion Horea, marele său prieten şi coleg, într-un interviu: „Dar nu era musai să scrii <pe linie>! Nu era musai! În vremea aceea, se trǎia cum trǎim şi noi astǎzi! Se respira, oamenii gândeau! N-am fost îndemnat sǎ scriu <pe linie>! Cine n-a trǎit atunci poate crede cǎ, în epoca respectivǎ, stǎtea cineva cu sula în coaste, ca sǎ scrii despre Partid! Nu-i adevǎrat! Nu-i adevǎrat! O singurǎ datǎ am scris o poezie în care am pomenit cuvântul partid – poezia este în volumul Coloanǎ în amiazǎ (1961).”
Aşa cum se şte, scriitorul Aurel Rău sa a avut funcţii importante în vechiul regim: a fost deputat în Marea Adunare Naţională, preşedinte (la un moment dat) al Consiliului Municipal Cluj-Napoca de Cultură şi Educaţie Socialistă, redactor-şef al uneia dintre cele mai importante reviste de cultură din România – Steaua –, a avut funcţii în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor. Cu toate acestea, spre lauda sa, în niciun interviu nu se face vreo trimitere la regimul comunist, în timpul căruia au fost realizate cele 12 interviuri, cu atât mai puţin la conducătorii de atunci ai ţării. Nu îl găsim între semnatarii poeziilor sau articolelor encomiastice din volumele omagiale, dedicate lui Nicolae Ceauşescu (iar înaintea acestuia, lui Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Ca să se vadă că această atitudine (privind impactul factorului politic în realizarea unui interviu) era una singulară, voi cita o mărturie a lui George Arion, din prefaţa la antologia sa, O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri: „Datorită profilului revistei (Flacăra, n. I.R.) şi, mai ales, datorită conducătorului de atunci al ei (Adrian Păunescu, n. I.R.), în special în perioada 1975-1985, am pus întrebări pe care n-aş fi avut niciun îndemn să le adresez, iar majoritatea intervievaţilor mei niciun imbold ca să răspundă la ele. Aceste excrescenţe – referiri la congrese, conferinţe naţionale, date aniversare, epopeea naţională – au fost eliminate (la reditatea lor după 1990, dar fără marcarea pasajelor eliminate, n. I.R.). Numai în câteva cazuri s-au păstrat răspunsuri la <setul de întrebări obligatorii>, pentru a oferi o imagine, fie ea şi parţială, a cadrului în care mi-am exercitat profesia. Paradoxal sau nu, cântăreţii <iepocii> scăpau, de cele mai multe ori, de acest chestionar impus.” (Ibidem, p. 6).
Ar fi interesant de aflat dacă George Arion, în interviul realizat cu scriitorul Aurel Rău (publicat şi în acest volum), i-a adresat acestuia „întrebări pe care n-aş fi avut niciun îndemn să le adresez” sau intervievatul n-a avut „niciun imbold ca să răspundă la ele”.
Perioada de care vorbim nu era uşoară, iar cei care nu doreau să fie înregimentaţi recurgeau la tot felul de strategii, pentru sustragerea de care vorbeam. Iată o mărturie a poetului: „La această scoatere din foc a castanelor, se adaugă și una a directorilor de edituri. Cum în toate sistemele ți s-ar face o favoare că ți se publică o carte, mai vârtos în anii „cultului”, faptul acesta trebuie să-l plătești nițel: al includerii în plan, al trimiterii la tipar. Abia s-au stins muzicile concediilor, au plecat cocorii, și un telefon al redactorului de carte zbârnâie: v-am anunțat, sunteți pe listă – ceva personal, un cursiv, dacă nu stih. Pentru volumul omagial, care trebuie încheiat, înaintat repede, ni s-a cerut… Aceasta, când nu se apelează la un text al tău din altă strâmtoare similară, căruia i se modifică, firește, o frază, pentru a fi actualizat, pentru a părea altul, sau i s-a adăugat un final ca adecvare la tonul care se poartă în acest an. Iar în lumea liberă, dincolo de cortină, numai cu culesul ostenindu-se Antologiile rușinii” – îi mărturieşte Aurel Rău lui Marius Tupan.
Una din primele întrebări, pe care i-o pun mai mulţ intervievatori, se referă la locul poetului şi al poeziei în lumea contemporană, la care autorul răspunde că „poezia va rămâne o puternică prezenţă spirituală, o forţă în angrenajul fenomenelor motrice, care împing societatea înainte. Și, ca dintotdeauna, ea – ca pendula între cele două extremități, tangibile de fapt – [devenind] aventură socială și mister.” Desigur, timpul reaşează valorile în matca lor firească, vorbindu-se apoi despre mutaţiile survenite în poezia contemporană, care devine joc, cultivând feeria cuvântului, dar se constată şi dinamitarea acestuia, spectacolul, autorul fiind însă convins că trebuie să se revină la elanurile originare ale Cuvântului. Întrebat dacă se scrie multă poezie azi şi de ce, poetul răspunde că nu doar libertatea obţinută în decembrie 1989 stă la baza creşterii exponenţiale a numărului de poeţi, ci şi reorientarea criticilor profesionişti spre alte domenii ale literaturii, mai ales spre autorii consacraţi, în defavoarea debutanţilor, ale căror volume vor fi recenzate de mulţi veleitari, cu mari concesii făcute valorii şi primatului estetic. Drept consecinţă, versificatorii autohtoni nu sunt discutaţi în corelaţie cu poezia europeană sau chiar universală, rezultând de aici lipsa unor criterii juste de apreciere valorică.
Desigur că se pun întrebări şi în legătură cu propria sa artă poetică, la care se răspunde concis, poetul vorbind de “aceeași credință în a făptui. Lucrul cel mai important pentru un scriitor, «prin vremuri sărace»: să nu părăsească masa de scris. Unic mod de a nu pierde prea mult. Să nu lași altora ceea ce poți face numai tu. Să-ți placă tot ce-i frumos. Și autentic. Să revii mereu printre ai tăi, ca la izvoare. Și să nu dai libertatea, din spirit, pe nimic.” Se mai vorbeşte despre „o poezie a realului”, o poezie de „angajare în dezbaterea de idei, care caracterizeazaă întreaga noastră viaţă spirituală”, poezia fiind astfel „o transfigurare a faptului de viaţă, o sublimare a esenţei vieţii în nişte forme durabile”. Sunt exprimate şi unele nemulţumiri pentru abstractizarea limbajului poetic, o anumită devitalizare a cuvântului.
Vorbindu-se despre poezia politică, în interviurile dinainte de 1989, şi invitat să ofere o definţie a acesteia, Aurel Rău spune, ca înt-un manual de poetică: „Problema pe care mi-o puneți are rațiuni serioase, prin faptul că dezvoltarea societății contemporane, în ultimele decenii, atât în țările socialiste, cât și în întreaga lume, demonstrează cu tot mai multă tărie implicația organică și generalizată a politicului în viața oamenilor. A crede că te poți abstrage din politic în momentele de mare singurătate, exprimând inefabilul unei emoții strict personale, al unui raport al sufletului tău cu natura sau cu anumite fenomene „pure” de cunoaștere și de gândire, este doar un fel de a te înșela. Pentru că politicul este și o expresie a eului, și mai este și un act creator, care angajează rațiunea și, respectiv, decantări subtile ale inteligenței. Poezia care devine expresia unui moment radical în istorie, care exprimă o exultare în fața realului sau care se arată sensibilă în modul cel mai acut la satisfacțiile, dorințele, îngrijorările omului contemporan este implicit o poezie politică. O lungă și strălucită tradiție consacră la români această direcție, de la marii clasici ai secolului trecut la poeții contemporani.
Mă simt îndemnat, însă, să fac o precizare. Poezia cu o mai mare vocație, pentru răspunderile și reprezentările din și la evenimentul social și politic, poezia pe care o practică, să zicem Goga, în Cântece fără țară, nu este singura în măsură să exprime politicul. Un poet ca Bacovia – iau exemplul unui contemporan al lui Goga, ambii din aceeași generație și chiar de aceeași vârstă, sărbătoriți anul acesta – rămâne un contemplator al propriului său eu, dar, în același timp, poezia lui ne apare ca un organism foarte fin, căruia nu-i scapă niciunul dintre seismele societății în care a trăit poetul, desigur la un mod transfigurat, dar care extrage și reține frământările omului din acel timp, strâns implicat în economic și în politic. Când mă refer la poezia lui Bacovia, fac abstracție de timbrul specific, în care se exprimă în ea socialul: vreau să arăt că și o poezie considerată a fi emanația unei stricte și insolite subiectivități poate avea și o încărcătură politică. Este adevărat, însă, că majoritatea iubitorilor de poezie, marele public, în genere, prețuiește mai mult poezia care-și propune să-i rețină atenția printr-o luare de atitudine explicită față de faptul concret și imediat. O poezie politică nu poate fi „îndrăzneață” doar prin ceea ce evocă sau invocă, iar în planul creației artistice să rămână o imitație, o repetare a unor patente literare stabilite de alții; unei asemenea poezii nu-i văd șansele de durată. Încurajând poezia politică de comunicare directă, ca pe o modalitate de dialog activ între poet și public, trebuie să o privim exigent, cu instrumentele cu care examinăm orice fapt literar, să ne întrebăm mereu în ce măsură se poate vorbi despre ea ca despre o creație autentică, în ce mod împinge mai departe sensibilitatea omului, care nu rămâne mereu aceeași. După cum, ca orice fenomen de artă, prin excelență uman, ea trebuie să poarte însemnele permanenței umane; valoarea ei se măsoară nu numai prin puterea de a-i influența pe contemporani, ci și prin tentația de a rămâne viabilă dincolo de existența poetului.”
Unele interviuri, fiind realizate cu ocazia vreunui jubileu al reviste Steaua, generează întrebări privind programul literar al acesteia, care i-a asigurat publicaţiei un prestigiu consolidat în cultura română. „Noi am practicat însă o strategie valorică de lungă durată, în condiții speciale, improprii unei desfășurări ample, în care literatura era și luată în considerare și supravegheată – și în modul de a traversa, cu speranță, câmpul de mine, nu ne-am considerat de nimeni întrecuți”, mărturiseşte poetul lui Mariua Tupan, iar în alt context, din acelaşi interviu, spune: „Numai că o revistă literară deschisă modernității, cum este Steaua, în raporturi bune cu tradiția, mereu receptivă la nou, la universal, dacă își vede de atari preocupări și e aptă să polarizeze și pe mai departe talente și condeie de marcă, din țară, dar și din diaspora, e ca o instituție, ca un liceu, sau ca o universitate, sau ca o șosea de piatră, romană, în principiu nu-și epuizează șansele duratei, câtă vreme cultura din care face parte se respectă ea însăși”. Lui Mircea Măluţ, redactorul-şef al Stelei îi spune, pe aceeaşi linie: „Întotdeauna cu ei (cu scriitorii tineri, n. I.R.) s-a întemeiat cât s-a întemeiat prin opera revuistică a lunarului acesta din secolul XX, clujean și cu un adevărat cult pentru tot ce a marcat valoare în literele române și cu deschiderea-i funciară pentru tradiție și inovație, pentru național și universal, cu repugnanță de orice extremism.”
Dar sunt şi alte multe întrebări, tratate doar tangenţial sau în profunzime, cum ar fi: avantajul şi dezavantajul unui scriitor de a lucra într-o redacţie (activitatea din redacţie „îmi omoară cel puţin o carte în fiecare an”, mărturiseşte poetul), inapetenţa lui Blaga pentru poezia socială, statutul criticii literare, specie considerată la un moment dat „cea mai importantă în domeniul creaţiei literare”, dacă există un specific al poeziei transilvane, rolul traducerilor într-o cultură, având în vedere faptul că poetul a tradus din mulţi confraţi europeni şi universali (Antonio Machado, Ghiorghios Seferis, Saint-John Perse, Konstantin Kavafis, Alexandr Blok, Mimmo Morina, Bashō Matsuo, Maria Teresa Moriglioni-Drăgan ş.a.), traducerile fiind considerate „anexări de teritorii străine la teritoriul românesc, dar şi onorări ale limbii ginţii”, despre călătoriile în străinătate (Elveţia, Mongolia, Japonia, URSS, Franţa, SUA, Grecia), când poetul se afla „între cele mai interesante lecturi şi căutări de sine”, despre unicitatea actului de creaţie sau uşurinta sa de a scrie („poemul cade parcă de-a gata, dintr-o dată pe hârtie, parcă dictat de undeva de sus”).
Autorul nu ezită să vorbească şi despre propria sa poezie, considerată de unii critici ca având „limpezime de cristal”, în timp ce alţii văd în ea „o încifrare excesivă”. Nu este ignorată poezia începuturilor, când, aidoma tuturor confraţilor săi mai tineri, a trebuit să plătească un anumit tribut factorului politic. Aflăm că i-au fost trimise, de către un coleg, primele poezii la revista Săptămâna, din Bistriţa, unde i s-a răspuns la „Poşta redacţiei”, cu îndemnul clasic, „Mai trimiteţi!”. Autorul consideră că adevăratul său debut editorial îl constituie volumul Focurile sacre (1956), şi nu Mesteacănul, apărut cu trei ani înainte (1953), care a trebuit supus canoanelor epocii, când literatura română din RPR „putea fi angajată sau nu putea fi nicicum”, după cum se exprimase Virgil Ierunca, în 1950, scriitorul vorbind şi despre schimbările din propria evoluţie poetică.
Găsim informaţii despre anii copilăriei, unele dintre acestea putând suplini volumele de memorii, pe care autorul nu le va scrie („Nu mă regăsesc în termenul de memorialistică”, îi declara poetul, în 2015, jurnalistei Lucia Negoiţă, chit că îi era cunoscută o vorbă a lui Puşkin – „Spre proză mă îndeamnă anii.”) (Volumele Spaţiu şi timp, trei la număr, unele reeditate, şi Şcoli, în două părţi, sunt, din fericire, pline de secvenţe memorialistice.) La capitolul proză putem include şi cele trei volume cu note de călătorie (La marginea deşertului Gobi, 1960, 1970; În inima lui Yamato, 1973, 1999, respectiv Grecia – călătorie incompletă, 1978).
Din mărturisile biografice, mai aflăm tânărul elev de liceu bistriţean s-a înscris iniţial la Facultatea e Filosofie: „Eu m-am înscris student la Facultatea de Filosofie – îi mărturiseşte poetul lui Demostene Şofron – și a trebuit să văd cât este de greu, aproape imposibil, să continui. De aceea, în anul III de facultate, am susținut examenele de diferență și am trecut la Filologie, atunci când cauza era compromisă, când se făcea numai socialism științific și marxism, când forme simpliste și sovietizante erau dăunătoare reflecției filozofice. Am optat pentru Filologie, aflându-mă din primii mei ani de manifestare publică, între scriitori, pe un drum scriitoricesc.”
În majoritatea interviurilor apărute după 1989, este atinsă şi problema cenzurii comuniste, un subiect, spune poetul Aurel Rău, „pe care se poate vâna un doctorat”. S-au „vânat” deja multe doctorate pe această temă, dar încă mai este loc şi pentru altele. Fiindcă am amintit de Blaga, se aminteşte cazul poeziei Fântânile. „Versurile poeziei – comentează poetul – păreau să aibă un aer muncitoresc cu primul vers, „Sapă, frate, sapă, sapă…”. Dar acest vers nu avea voie să fie și titlu al poeziei, cum fusese în forma inițială (originală), o preluare a primului vers. S-a considerat că titlul poate avea ceva subversiv: sapă, frate, sapă la temeliile…”
Din interviul lui Nicoale Băciuţ, publicat în Vatra , din 1986, este eliminat numele râului Nistru (cuvânt încă tabu, ca şi Basarabia, Bucovina, Doina eminesciană etc.). Sunt foarte interesante modalităţile prin care editurile şi redacţiile publicaţiilor încercau să evite rigorile cenzurii, cum făcea şi redactorul-şef al Stelei: „În ce mă privește, am găsit modalitatea cumva, printr-un stil voit alambicat, cu ac de croșetat încifrat (n. I.R.), prin 1988, să arăt cum tot ce a fost prezentat în 2 ediții de opere Ion Vinea ca formă „definitivă” a versurilor, fiindcă ultima nu e decât o tristă stricare a formei din periodice, spontane, perfecte, stricare practicată de autorul însuși, din rațiuni de cenzură, în vederea unei tipăriri la îndemnul unor la propriu voitori de bine și cu complicitatea unor fatale reversuri ale unei asidue munci de traducător, unei – fruct al vârstei – <clasicizări>”.
Cenzura se făcea, cum am văzut, mai ales prin eliminare, dar şi prin adăugire, ca să folosim un termen propus de Ana Blandiana. În prefaţa antologiei sale de interviuri, George Arin dădea şi un astfel de exemplu, de cenzură prin adăugire: „În schimb, de pildă, criticului N. Manolescu, care mi-a acordat un interviu într-un moment greu pentru domnia sa – era acuzat a fi «anistoric» – ca să apară textul, i s-a introdus, fără ştire, un citat din «opera» cârmaciului”.
Iubitorii de istorie literară găsesc apoi, în unele interviuri, numeroase informaţii despre Şcoala de Critică şi Istorie literară „Mihai Eminescu” din Capitală, Aurel Rău făcând parte din prima generaţie de cursanţi (1950-1951) ai faimoasei şcoli. Se vorbeşte despre scriitorii „ideologizanţi de serviciu” (Al. Jar, Mihail Davidoglu, Eugen Frunză, Valeriu Em. Galan, Remus Luca, I. Ludo) sau despre „paznicii dogmei” (Ion Vitner – cel care l-a înlocuit pe G. Călinescu la catedră –, Mihail Novicov, Sergiu Fărcăşanu, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Petre Iosif).
Aşa cum era de aşteptat, multe întrebări au în vedere eforturile Stelei şi ale redactorului-şef, Aurel Rău, pentru reînscrierea lui Lucian Blaga în circuitul cultural şi literar al ţării, în deceniul 1950-1960. Este intersesantă povestea articolului Tehnică şi basm, pe care Blaga l-a scris, la sugestia lui Aurel Rău, cu ocazia trimitreii, de către URSS, a primei rachete în spaţiul cosmic. Textul fost paginat, pentru apariția în Steaua, iar şpaltul trimis la cele patru foruri, pentru aprobare și publicare (Direcţia Presei Cluj, Secţia de Propagandă a Comitetului Judeţean Cluj al PCR, Direcţia Presei Bucureşti şi Secţia de Propagandă a CC al PCR, Bucureşti). „După puțin timp – scrie poetul Aurel Rău – ni s-a transmis că articolul trebuie refăcut, în sensul unei mai explicite implicări în concret, în „actual”. După niște zile, textul a fost completat de către autor cu o singură precizare, acest adaos: „(o rachetă) ridicată de undeva de pe pământul Uniunii Sovietice”. Textul a fost retrimis la „foruri”. În mod surprinzător, s-a acceptat o singură poezie a lui Blaga, nu întregul grupaj pregătit, dar articolul, care trebuia să-i susțină cauza, nu a fost acceptat, a fost oprit.”
Interviul realizat de profesoara Anca Sîrghie este dedicat exclusiv ultimilor ani din viaţa lui Lucian Blaga, cu mărturii foarte interesante şi inedite de istorie literară. Tot la acest capitol, al unui interviu specializat, trebuie inclus şi dialogul realizat de Călin Emilian Cira (Patru convorbiri despre N. Steinhardt).
Tot un interviu specializat (legat de realităţile literare nipone) este şi interviul făcut de mine însumi – iertată-mi fie lipsa de modestie –, despre întâlnirea cu Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968). Autorul interviulul, împreună cu diplomatul Liviu Petrina, sunt, probabil, singurii români în viaţă, care l-au întâlnit pe marele scriitor japonez, Yasunari Kawabata,
Vehiculându-se foarte multă informaţie de istorie literară, era normal să se strecoare în interviuri şi unele mici inadvertenţe, pe care intervievatorii sau redacţiile unde au apărut interviurile ar fi trebuit să le corecteze. Iată două dintre acestea: poetul Aurel Rău nu a putut fi părtaş la geneza poemului Mirabila sământă, această calitate având-o inspiratoarea sa din Cluj, dr. Elena Daniello, după cum am demonstrat în recentul volum de scrisori: Lucian Blaga, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin”. Scrisori către Elena Daniello. Cu o Introducere de Dr. Helene Rodica Daniello. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Helene Rodica Daniello şi Ilie Rad. Prefaţă, notă asupra ediţiei şi bibliografie de Ilie Rad, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2023, p. 227. În al doilea rând, fragmentul Marele Anonim, din romanul Pe muche de cuţit, al lui Mihai Beniuc, în care era defăimat Blaga şi familia acestuia, nu a fost publicat în Scânteia, ci în Gazeta literară (anul VI, nr. 29 (279), 16 iulie 1959, p. 5).
Volumul de interviuri este interesant şi devine un model şi din alte puncte de vedere. Amintesc aici modul neprofesionist în care au fost realizate unele interviuri în general (nu mă refer la cele acordate de poetul Aurel Rău). În prefaţa cărţii sale de interviuri, O istorie a societătii româneşti contemporane în interviuri (ediţiile din 1999 şi 2005), George Arion scria: „Mai trebuie amintit un amănunt important: pentru prima oară am avut în mână un reportofon în 1990. De aceea, toate interviurile din primul volum – cu excepţia celor la care s-au solicitat întrebări în scris – au fost consemnate cu ajutorul pixului şi carnetului de note, folosind o stenografie personală. Ca urmare, interviurile din al doilea volum sânt mai spontane, mai directe, mai <orale>, nu numai pentru că dialogul se purta în libertate. Totodată, accentul fiind pus pe comunicare, partea de ludic este mai puţin vizibilă.” (Ibidem, p. 7). Dar un asemenea procedeu se practica şi în perioada interbelică, iar unele consecinţe erau dezastruoase (amintesc doar cazul interviului făcut în această manieră cu Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, pe care autorul nu şi l-a putut nici asuma, dar nici renega). Din câte ştiu, în perioada la care se referă George Arion existau magnetofoane, care ar fi putut fi utilizate, pentru înregistrarea şi apoi transcrierea interviurilor (eu însumi am procedat aşa, folosind un magnetofon Grunding, pentru realizarea unui amplu interviu cu acad. Iorgu Iordan).
Din câte se poate constata, după stil, aproape toate cele 29 de interviuri acordate de domnul Aurel Rău au fost redactate pe baza întrebărilor date anterior, fiind vorba aici de o metodă profesionistă de a face un interviu, care-i scuteşte pe cei doi (intervievat şi intervievator) de erori, omisiuni etc., asigurând cărţii unitate stilistică şi informativă. Este metoda ideală de a realiza un interviu cu o personalitate culturală (dar nu numai, poate fi şi politică, rigorile fiind aceleaşi). Se vede acest lucru, în volumul de faţă, din specificul frazei, cu modificări de topică, absenţa unor predicate, crearea unor cuvinte (absconsitate, armăroaie, a (se) desclujeniza, citadinitate, inconceptibil, a (se) înstruna, lacrimariu etc.).
Sunt bucuros că energiile noastre şi ale poetului Aurel Rău s-au unit în acest an, pentru a da la iveală un nou volum, dorit de autor, în anul în care domnia sa împlineşte vârsta de 94 de ani, vârstă la care ajung atât de puţini scriitori.
Aş încheia aceste consideraţii cu un vers din poeta americana Emily Dickinson, vers pe care scriitourl clujean îl citează de multe ori, ca pe un vers stih preferat: „De număr, socotesc întâi poeții”.
Ilie Rad