Rusalii
(Evanghelia sărbătoarei)
Lucrarea Spiritului Sfânt
1. Prin celelalte două facultăţi, cuprinzătoare a tuturor celorlalte, înţelegerea şi voia liberă, cu cari Ziditorul a înzestrat pe om, noi alergăm în cursul întregei noastre existenţe, după cunoaşterea adevărului şi a drumului care să ne ducă la fericire. Raţiunea noastră în mod necesar caută adevărul, şi inima noastră binele, cu tot ce se cuprinde în acest larg concept.
Şi în căutarea adevărului şi a binelui au rătăcit şi oamenii singuratici, şi popoarele şi neamul omenesc întreg de nenumărate ori în istoria sa. Omul nu s-a mulţumit numai cu cunoaşterea lucrurilor cari cad subt simţirile sau sub puterea de pătrundere a raţiunii noastre, ci a căutat cu sete şi adevărurile metafizice: Cum existăm? Pentru ce existăm? Care e scopul nostru în lume? Pentru ce murim? Ce va fi după moarte? Tot întrebări pe cari raţiunea noastră nu le poate dezlega. Chiar cunoştinţele ce se pot câştiga prin raţiune, asupra lucrurilor şi fenomenelor naturii, s-au adeverit adeseori false, necomplete, au evoluat, s-au schimbat de la veac la veac. Ce a fost socotit ca adevărat azi, mâne s-a dovedit minciună, rătăcire.
Tot asemenea au rătăcit oamenii, căutând şi cărarea binelui şi a fericirii, deşi era o lege morală naturală, scrisă în inima fiecăruia, conştiinţa binelui şi a răului. Până la venirea în lume a Mântuitorului, singurul popor evreiesc se închina unui singur Dumnezeu şi avea o lege morală scrisă: Decalogul. Nu însă pentru că ar fi fost mai înzestrat ca alte neamuri şi ar fi putut afla adevărul şi binele singur, ci fiindcă acestea i-au fost descoperite de revelaţia divină, de către Spiritul Sfânt, „care a grăit prin proroci.”
Mântuitorul a desăvârşit adevărurile privitoare la credinţă şi morală din Legea Veche, descoperind tot ce trebuie să ştie omul pentru mântuirea şi fericirea vecinică. Dar cum El nu a rămas vecinic pe pământ, nu putea lăsa revelaţia Lui în grija şi pe seama oamenilor cari se puteau abate de la adevărul doctrinal sau moral, ci a lăsat această misiune celei de-a treia Persoane dumnezeieşti – Spiritul Sfânt.
Era cu neputinţă ca opera mântuirii săvârşită de El să o razime pe puterile omului. În cazul acesta, lumea ar fi rătăcit din nou de la adevărul şi morala revelată, căci puterile omului nu ajung pentru păstrarea adevărurilor supranaturale, când rătăcesc adeseori şi în cele naturale. Iar Providenţa divină îşi încheiase opera şi descoperirea prin Isus Hristos şi alt învăţător nu mai avea să coboare din cer pe pământ. Adevărul divin nu putea fi păstrat în lume decât tot prin Dumnezeu, până la capătul veacurilor, neştirbit.
Lucrurile cele mai preţioase, aurul, pietrele scumpe, tezaurele ţărilor se ţin subt pază mare, chiar pentru preţul lor cel mare. Dar nimic nu este mai preţios decât adevărul adus în lume de Mântuitorul, şi de aceea el a fost pus subt paza Spiritului Sfânt.
Creştinismul este, deci, o religie care nu poate rătăci de la adevăr, nici ca doctrină, nici ca morală, care nu se poate schimba, nici nu poate evolua – căci nu are cum ajunge mai perfect, fiind însăşi perfecţiunea, cuvântul Fiului însuşi: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cerul şi pământul vor trece, cuvintele Mele nu vor trece.”
Întru acestea rezidă o parte esenţială din mântuirea prin Hristos: raţiunea şi inima omului nu mai pot rătăci, dacă omul ascultă de sf. Evanghelie şi merge pe urmele Mântuitorului.
2. Lucrarea în creştinism a Spiritului Sfânt se face prin sf. Biserică, prin Biserica învăţătoare şi chivernisitoare a sf. Taine. Din acest motiv Spiritul Sfânt s-a coborât, în formă de limbi de foc, la cincizeci de zile după Învierea Domnului, asupra apostolilor Săi, cari formau prima Biserică învăţătoare şi chivernisitoare a sf. Taine. Predicarea creştinismului de către Apostoli nu începe decât după coborârea Spiritului Sfânt peste ei. În ziua de Rusalii propovăduieşte între toţi mai întâi Sf. Petru, se întorc şi se botează trei mii de oameni. Lucrarea Bisericii începe, aşadar, şi în vestirea cuvântului, şi în administrarea sf. Botez, a sf. Taine, cu puterea Spiritului Sfânt. Prin asistenţa Lui, Petru e ferit de orice greşală în propovăduirea adevărului; prin lucrarea Lui se curăţă de păcatul strămoşesc şi se încreştinează. La predica Sf. Petru, poporul ce asculta îl întreabă înfricat şi umilit, înţelegând că au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu tot prin luminarea Spiritului: „Ce vom face dară, bărbaţi fraţi?” Iar Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi să se boteze unul fieştecare din voi în numele Domnului Isus, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Spiritului Sfânt.” Este, deci, limpede că Biserica învăţătoare, apostolii, au început să lucreze numai după coborârea Spiritului Sfânt şi cu puterea Lui, şi în predicare, şi în administrarea sf. Botez.
Mântuitorul, cunoscând slăbiciunea raţiunii şi a minţii omeneşti, le poruncise să nu se depărteze de Ierusalim, până nu vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus, cu puterea Spiritului, de care le spusese mai înainte. „Multe am încă de a vă răspunde vouă, pe care nu le puteţi purta acum. Dar când va veni Spiritul Sfânt, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Spiritul adevărului, care de la Tatăl purcede, acela vă va spune vouă tot adevărul.” Tot Mântuitorul le-a spus să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde când vor fi duşi înaintea judecătorilor, căci „li se va da lor de sus.”
Între Paşti şi Rusalii, apostolii n-au predicat, deşi Domnul Isus Le-a dat această misiune. „Precum m-a trimis pe mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi; drept aceea, mergând în toată lumea, învăţaţi toate popoarele.” Ei au aşteptat întâi „să fie îmbrăcaţi cu putere de sus.”
Şi cum au urmat apostolii, aşa urmează Biserica cu slujitorii ei, până în ziua de azi, şi aşa va urma până la capătul lumii: nu-i trimite la predicare pe clerici, nici la administrarea sf. Taine, nu-i trimite la păstorirea oilor lui Hristos, chiar dacă ar fi preaînvăţaţi şi desăvârşiţi ca viaţă morală, înainte [de] a-i „îmbrăca cu putere de sus”, prin sf. Taină a Preoţiei, dată de Episcop. Ca o dovadă perpetuă că Biserica, creştinismul nu lucrează în lume cu puterile omului, ci cu puterea Spiritului Sfânt, şi în vestirea adevărului şi moralei, şi în folosirea celor şapte sfinte Taine – deci întreaga comoară cerească adusă în lume de Mântuitorul.
De-aici urmează limpede şi categoric că, în vreme ce orice învăţătură, cunoştinţă, ştiinţă, doctrină omenească poate greşi, poate rătăci de la adevăr, creştinismul pus în paza Bisericii, prin care lucrează Spiritul Sfânt, nu poate greşi niciodată. Numai aşa să rămână cuvintele Domnului în veci nezdruncinate, numai aşa „porţile iadului” nu vor putea învinge Biserica Lui.
Creştinismul şi Biserica lui sunt, deci, un fenomen, o realitate unică în istoria omenirii: stânca vecinică a adevărurilor supreme, care nu poate fi nici mâncată, nici răsturnată de valurile rătăcirilor raţiunii sau ale inimei omeneşti. Prin această lucrare a Spiritului Sfânt în Biserică, Dumnezeu lucrează necurmat la valorificarea, la rodirile răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc, săvârşită prin Isus Hristos, Domnul nostru.
3. Lucrarea produsă în sf. Apostoli prin coborârea Spiritului Sfânt peste ei, în formă de limbi de foc, o cunoaştem din Faptele Apostolilor. Ei încep a spune „măririle lui Dumnezeu” şi toţi cei de neamuri deosebite care se aflau în Ierusalim, îi auzeau vorbind în limba lor. Nu se mai temeau să ne vestească Evanghelia, şi Sf. Petru îşi începe propovăduirea. Până atunci „stăteau cu uşile încuiate de frica iudeilor”, petrecând în rugăciuni. Acum nu le mai este frică. Şi nu le va mai fi frică decât de Dumnezeu, nici lor, nici urmaşilor lor, până la capătul veacurilor, fiind gata să şi moară pentru Evanghelie. Focul limbilor, darul Spiritului Sfânt i-a scăpat odată pentru totdeauna de frica oamenilor şi a stăpânitorilor. Din fricoşi, ei se schimbă în eroi şi în martiri ai Evangheliei, şi sămânţa lor n-a mai pierit din lume, şi nu va seca până în ziua de apoi, căci focul şi puterea Spiritului Sfânt va fi mereu în Biserica învăţătoare.
Afară de curaj, Spiritul Sfânt a vărsat în mintea lor înţelegerea Scripturilor. În prima lui predică, Sf. Petru, care era un pescar simplu, nu un învăţător al Legii, tâlcuieşte prorocii din Legea Veche, cu siguranţa pe care i-o dă luminarea Spiritului. Aşa face el în ziua de Rusalii, aşa vor face îndată cu toţii, începându-şi propovăduirea; aşa face întâiul martir şi arhidiacon Ştefan, tălmăcind Scripturile în vorbirea ţinută înainte de uciderea lui; aşa vor face cei patru Evanghelişti, cei patru evanghelişti, şi în scris, nu numai cu cuvântul viu, aşa Apostolul Pavel în scrisorile lui, ca şi Sf. Petru, Iacob şi Ioan; aşa sf. Luca, în Faptele apostolilor. Nimic nu le mai este lor ascuns din adevărul revelat. Într-adevăr, Spiritul Sfânt îi învăţase pe dânşii „tot adevărul”, cum le promise Mântuitorul.
4. Spiritul Sfânt nu le dăduse numai curaj, să nu se mai teamă de moarte, numai înţelepciune, pentru a nu putea rătăci în tâlcuirea Scripturilor şi vestirea Evangheliei, ci le dăduse şi curăţia sufletului, graţia divină, ridicându-i din starea naturală în cea supranaturală, de fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii vecinice.
Puterea Spiritului Sfânt i-a făcut infailibili, i-a adus prin conlucrarea Lui la o stare de a nu mai putea greşi în propovăduirea adevărului. Prima biserică învățătoare – apostolii – au fost investiţi cu infailibilitatea, care a rămas mereu şi vă rămânea, până la capătul veacurilor, o notă fundamentală a Bisericii lui Hristos, cu care colaborează necurmat Spiritul Sfânt. Pentru că Providenţa divină nu a dat răscumpărarea şi mântuirea numai pentru contemporanii apostolilor, ci întreg neamului omenesc, până la capătul lumii.
Spiritul Sfânt lucrează nu numai în apostoli şi în urmaşii lor, ci şi în toţi cei botezaţi: „Să se boteze unul fieştecare din voi, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Spiritului Sfânt!”, spune Sf. Petru în prima lui predică.
Spiritul Sfânt lucrează în sufletul omului, curăţindu-l de păcate şi dându-i graţia sfinţitoare. Prin sf. Botez, Spiritul Sfânt ne curăţă de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele pe care le-am fi avut până la Botez, prin sf. Spovedire, de păcatele făcute după Botez, prin sf. Maslu, de păcatele pe care cel greu bolnav nu şi le-ar mai putea mărturisi. Aceste trei sf. Taine ne curăţă de păcat şi ne dau graţia sfinţitoare. Celelalte patru, numite ale viilor, pe cari trebuie să le primim, după ce ne-am curăţit de păcate, sporesc în noi graţia sfinţitoare, darul Spiritului Sfânt.
Dar El lucrează în noi şi prin graţia ajutătoare. El este şi „Spiritul adevărului, înţelepciunii, Spiritul înţelegerii, Spiritul temerii de Dumnezeu” şi ne dă toate celelalte daruri ale Sale, amintite în măreţele rugăciuni ce se citesc de preot la vecernia întâiei zile de Rusalii.
Fiindcă Spiritul Sfânt e al celor care lucrează şi în Biserică, şi în fiecare din noi şi în sf. Taine, El ne sfinţeşte, fiecare creştin trebuie să cunoască şi să spună zilnic rugăciunea către Spiritul Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule!” „Nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu, şi Spiritul Sfânt locuieşte întru voi”, scrie apostolul. „Vino şi te aşază întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea!”
Locuieşte Spiritul Sfânt în sufletele noastre prin graţia sfinţitoare, câtă vreme ne păstrăm sufletul curat de păcatul de moarte. Căci împreună nu au loc. Porumbelul e simbolul curăţiei, focul e elementul care arde orice murdărie, şi subt aceste două simboluri s-a arătat lumii Spiritul Sfânt, „Domnul de viaţă făcătorul”.
Mărire Lui, împreună cu Tatăl şi cu Fiul.
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul
(Evanghelia sărbătoarei)
Cel mai mare dintre profeţi
1. Naşterea minunată a Sf. Ioan Botezătorul este istorisită pe larg, în toată frumuseţa, de sf. Evanghelii. S-a născut dintr-o familie preoţească, din tatăl Zaharia şi mama Elisaveta, rudenia Preacuratei Fecioare Maria, când ei erau trecuţi în zilele lor, şi Elisaveta era stearpă. Oameni cinstiţi amândoi, curaţi cu sufletul şi cu trupul, ţinând toată viaţa poruncile Domnului.
Pentru caracterul şi viitorul copiilor sunt răspunzători în mare măsură părinţii. Din părinţi bolnavi greu trupeşte, nu se poate naşte un copil deplin sănătos cu trupul; din părinţi păcătoşi, plin de toate patimile, nu se poate naşte un copil sănătos sufleteşte. Căci sufletul e legat de trup, până trăim, şi unul influenţează pe celalalt. După cum se moştenesc caracterele trupului, aşa şi ale sufletului şi uneori nu direct de la părinţi, ci de la moşi şi strămoşi, sau de la înaintaşi şi mai îndepărtaţi.
Din acest motiv, părinţii trebuie să grijască cu toată puterea ca să fie amândoi sănătoşi cu trupul şi cu sufletul când se căsătoresc, şi aşa să se păstreze viaţa lor întreagă, ştiind că altfel pot nenoroci nu numai pe copiii lor, ci şi pe nepoţi şi strănepoţi, cum zice sf. Scriptură, „până într-al şaptelea neam” sau şi mai departe.
Fac mare păcate tinerii cari se căsătoresc, deşi ştiu că suferă de vreo boală, mai ales de boale ruşinoase, sau de acelea care se trag din părinţi beţivi, înainte de a îngriji să se cureţe şi să se vindece ele. Şi tot aşa păcătuiesc greu părinţii cari se umplu după căsătorie de asemenea boale sau ajung ei înşişi beţivi. Dintr-o sămânţă de grâu bolnavă, nu poate răsări niciodată un fir de grâu sănătos, care să ajungă până la coacere şi să dea rod bun.
Tot aşa este şi cu însuşirile cele sufleteşti. Părinţii leneşi, uşor iritabili, flecari, mândri, răzbunători, plini de mânie, trebuie să se stăpânească, să se împotrivească instinctelor rele, nu numai pentru ei, ci şi pentru urmaşii lor, căci şi aceste însuşiri spirituale se moştenesc, şi ei sunt răspunzători de caracterul pe care-l au copiii lor în mare măsură.
2. Familia din care s-a născut Sf. Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, şi cel din urmă dintre prorocii Legei
Vechi, a fost o familie cu viaţă sfântă. Şi preotul Zaharia, şi soţia sa, Elisaveta, au fost temători de Dumnezeu şi împlinitori ai tuturor poruncilor Lui, şi nu numai ei, ci şi înaintaşii lor, în toată viaţa lor. Numai aşa ne explicăm cum singur Înaintemergătorul, între toţi prorocii, a fost învrednicit să fie înainte vestit prin prorocie: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” Numai aşa a putut fi învrednicit să fie înaintea vestit de înger lui Zaharia în biserică şi la şase luni să fie sfinţit încă din pântecele maicii sale, Elisaveta, când aceasta a fost cercetată de Preacurata Fecioară Maria. „Şi de unde mie aceasta (cinste), ca să vină Maica Domnului meu la mine? Căci iată, cum fu glasul cuvintelor tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pântecele meu.”
Cea mai mare durere a părinţilor Sf. Ioan a fost că îmbătrâniseră în zilele lor, fără a avea copii, căci aceasta era la iudei nu numai o nenorocire, ci era socotită şi drept ruşine. Dar, după ce viaţa întreagă se rugară pentru a avea un fiu în zadar, se împăcară în voinţa lui Dumnezeu, nu cârtiră împotriva Lui, ca neşte oameni drepţi şi temători de Dumnezeu, cum erau. De aceea Dumnezeu i-a răsplătit, când nici nu mai gândeau, născându-se dintre ei cel ce, după cuvintele Mântuitorului, a fost cel mai are dintre profeţi, ca şi care nu se născuse nimeni din femeie.
La tăierea împrejur a pruncului, Zaharia scapă de muţenie, se umple de Spiritul Sfânt, se schimbă pe-o clipă el însuşi în profet, şi-l vesteşte pe Ioan: „Şi tu, pruncule, profetul Celui Preaînalt te vei numi, căci vei merge înaintea Domnului, gătind căile Lui.”
3. Sf. Ioan Botezătorul aşa a şi făcut, cum profeţise tatăl său, şi o mai veche prorocie: s-a sfinţit lui Dumnezeu, a întrecut în sfinţenie pe toţi prorocii, s-a hrănit ca în pustie, haină moale n-a pus pe trupul lui, a postit şi a ajunat, şi şi-a început propovăduirea, îndemnând pe oameni la pocăinţă şi botezându-i cu apă în râul Iordanului, ca un simbol al Botezului, care va fi dat de Mântuitorul.
Plin de sfinţenie şi totuşi umilit, el predica celor ce-l urmau, că vine după el Altul, căruia el nu-i vrednic să-i dezlege nici curelele încălţămintelor”, pe acela să-L asculte.” Că el „botează cu apă, dar cel [ce] vine după el va boteza cu Spirit Sfânt.” El se învredniceşte „să boteze în râu pe cel prorocit” de prorocii dinaintea lui, să atingă pe Acela care nu fusese văzut decât în viziunile date de Spiritul Sfânt, de profeţii înaintemergători lui. El predică pocăinţa: „Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă!” Şi să nu vă lăudaţi zicând: „Tată, avem pe Avram, căci zic vouă că poate Dumnezeu din pietrele acestea să ridice fii ai lui Avram. Căci iată săcurea la rădăcina pomilor zace. Deci tot pomul, care nu face rod bun, se taie, şi în foc se aruncă.” Cel ce vine după el are „vânturătoare în mân sa şi va curăţi aria sa şi va aduna grâul său în grânare, iar paiele le va arde cu foc nestins.”
Mântuitorul, pentru a confirma misiunea de Înaintemergător a lui Ioan, a venit şi El să se boteze şi profetul, cuprins de spaimă, îi spune cu umilinţă: „Eu trebuie să mă botez de la Tine, şi Tu vii la mine?”
Când au trimis jidovii din Ierusalim preoţi şi leviţi la Ioan, să-l întrebe cine este, el răspunde: „Nu sunt eu Hristos!” Şi l-au întrebat: „Dar cine eşti tu? Au doară Ilie eşti tu?” Şi a zis: „Nu sunt.” – „Prorocul eşti tu?” Şi a răspuns: „Nu sunt.”
Se vede de-aici credinţa ce stăpânea atunci între jidani: că era cu putinţă să vină chiar atunci în lume „prorocul” de care profeţise Moise: „Profet ca mine vă va trimite vouă Domnul, pe acela să-l ascultaţi!”, care era acelaşi cu Hristos, şi credinţa statornică a evreilor că Ilie, care fusese răpit la cer, iarăşi va veni în lume. Însă Ilie va veni numai la capătul lumii.
Cei trimişi l-au întrebat din nou că cine este, ca să poată duce un răspuns celor ce i-au trimis, şi Sf., Ioan răspunde: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie… Eu botez cu apă, iar în mijlocul nostru stă [acela] pe carele voi nu ştiţi. Acela este care vine după mine, carele mai înainte de mine a fost.”
Deci Sf. Ioan ştia, şi înainte de botezul Domnului, că Fiul lui Dumnezeu se născuse şi trăia între oameni.
4. Sf. Ioan Botezătorul a biciuit toate păcatele, şi la cei mici, şi la cei mari, înfruntând pe farisei şi cărturari şi până şi pe Irod, fiindcă trăia în nelegiuire cu nevasta fratelui său. Din această atitudine intransigentă a lui în faţa păcatului, i s-a tras, cum ştim din Sf. Evanghelie, şi moartea. Căci Irodiada, la un prilej de praznic, când pentru un joc Irod îi promisese fiicei sale orice, a sfătuit-o să-i ceară capul Sf. Ioan, care era aruncat în închisoare de Irod, tot pentru mustrările lui.
Pentru a judeca mărimea profetului din urmă, să ne gândim că el, după trup, prin mamă-sa Elisaveta, rudenie cu Preacurata, era înrudit cu Mântuitorul. Cu el încetează şirul prorocilor, pentru că îşi începe acum Evanghelia însuşi Cel profeţit de ei, care aduce în lume tot adevărul.”
(Ion Agârbiceanu, Scrieri cu profil religios, ediție îngrijită de Ilie Rad, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, pp. 450-458)