Doamna Lavinia Betea, buna mea prietenă şi colegă, m-a anunţat azi (vineri, 22 nov. a.c.) că a murit scriitorul şi fostul om politic, Dumitru Popescu, la vârsta se 96 de ani, pe care îi împlinise la 18 aprilie în acest an.
Desigur că îl ştiam de mulţi ani pe Dumitru Popescu. Eram student la Cluj, când a venit la Casa de Cultură a Studenţilor şi a ţinut o conferinţă. Apoi a devenit, ca scriitor, foarte cunoscut, prin trilogia romanescă, Pumnul şi palma, care s-a bucurat la apariţie de un mare succes la public şi la critica literară.
În utimul deceniu al regimului comunist, a fost trecut de Nicolae Ceauşescu pe „linie moartă”, fiind numit rector la fosta Academie „Ştefan Gheorghiu”. În 1988, când am fost şi eu acolo, cursant, pentru trei luni, nu l-am văzut niciodată. Cred că stătea în birou şi lucra la cărţile sale.
După Revoluţie, m-a apropiat de Dumitru Popescu poetul Ion Brad, cei doi fiind buni prieteni. Aşa s-a născu ideea de a face un interviu cu Dumitru Popescu, pe care l-am publicat în revista Tribuna. Un altul a fost publicat în revista Sinteza, a lui Vasile Dâncu (cu o mică introducere din partea redacţiei). Apoi mi-a venit ideea sa facem o carte întreagă de dialoguri, proiect pe care l-am şi anunţat în Flăcăra lui Adrian Păunescu. M-am pregătit foarte mult pentru acest interviu-fluviu, cumpărându-i cărţile sale de memorii (din seria Cronos autodevorându-se), precum şi cele de evocări ale altor lideri comunişti (Cornel Burtică, Paul Niculescu-Mizil, Ion Gheorghe Maurer ş.a.).
La un moment dat, am făcut un interviu săptămânal, fiecare axat pe câte un roman al său, apărut după 1989. Foarte brusc am întrerupt dialogul (după episodul XVIIII), la iniţiativa scriitorului, care a fost deranjat de unele întrebări ale mele, considerate „de dreapta”. Poate era şi foarte ocupat, fiindcă lucra atunci la un nou roman.
Dar am rămas în relaţii bune. Îl sunam în fiecare an, cu ocazia zilei sale de naştere (la un moment dat, o singură dată, m-a sunt şi scriitorul, cu ocazia zilei mele de naştere, la sugestia şi poate insistenţa poetului Ion Brad, care ţinea foarte mult la aceste gesturi). Mi-a trimis multe cărţi cu dedicaţie, despre unele publicând recenzii în Tribuna sau Flacăra lui Adrian Păunescu. Cea mai recentă a fost Ieşirea din labirint (Editura Hoffman, Caracal, 2024), despre care mă pregăteam să scriu o recenzie. De asemenea, a prezentat extrem de elogios (textul este încă inedit) cartea mea, Lucian Blaga, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin”. Scrisori către Elena Daniello. Cu o Introducere de Dr. Helene Rodica Daniello. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Helene Rodica Daniello şi Ilie Rad. Prefaţă, notă asupra ediţiei şi bibliografie de Ilie Rad,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2023.
Cred că am fost, după 1990, printre puţinii care i-am recenzat unele cărţi (îl amintesc aici şi pe reputatul critic literar, Daniel Cristea-Enache, care a scris percutant despre câteva romane ale sale). Întrebându-l cum se explică faptul că aproape nimeni nu-i mai recenzează astăzi cărţile (înainte de 1989, toţi criticii literari importanţi ai momentului – Şerban Cioculescu, Al. Piru, Nicolae Balotă, Edgar Papu, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Al. George, Mircea Popa, Ion Vlad, Ov. S. Crohmălniceanu, Irina Petraş şi mulţi alţii – au scris elogios despre cărţile sale), Dumitru Popescu mi-a spus că mulţi dintre cei care îî erau prieteni şi colaboratori au murit.
Când lucram la monografia satului meu natal, Nandra, i-am spus ce fapte uluitoare au avut loc în mica localitate de lângă Luduş, din jud. Mureş. M-a sfătuit să scriu nu doar file din monografia satului, ci şi din „romanul” acestuia, ceea ce am şi făcut, recunoscând, în prefaţa cărţii, sugestia venită de la Dumitru Popescu.
După vizita în Chile, l-am căutat din nou, la Bucureşti, în compania cunoscutului jurnalist, Nicolae Melinescu (care ne-a făcu mai multe fotografii), pentru a-i lua un interviu în legătură cu întâlnirea pe care a avut-o, în Chile, cu Pablo Neruda. Era atunci singurul român în viaţă, care îl cunoscuse pe marele poet chilian. Interviul respectiv a fost publicat în volumul O călătorie la capătul lumii (realizat împreună cu soţia mea, Doina Rad). L-am întrebat atunci dacă nu are o poză cu Neruda şi mi-a spus că nu îşi aminteşte să fi făcut o fotografie cu poetul chilian, mare prieten al României. După câţiva ani, m-a sunat şi mi-a spus că a găsit, totuşi, o poză cu Neruda. Nu am fost inspirat să i-o cer. Sper că jurnalista Gabriela Popescu, fiica scriitorului, va publica, la un moment dat, această fotografie.
În general, îi atrăgeam atenţia supra unor ştiri din presă, de bună credinţă, care îl priveau (excludeam minciunile, falsificările şi dezinformările). Aşa, de pildă, i-am spus ce aprecieri elogioase avea de la acad. Nicolae Breban, într-o carte memorialistică a acestuia, despre contribuţia sa la revoluţionarea presei din România, când avea funcţii la Scânteia tineretului şi Scânteia, unde a permis şi articole critice la adresa sistemului.
În ultimii ani, în paralel cu elaborarea unor cărţi noi, Dumitru Popescu s-a ocupat şi de reeditarea scrierilor sale, ante şi postdecembriste, la Editura Hoffman din Caracal, în condiţii grafice foarte bune şi în tiraje pe care le au puţini scriitori de azi. Era parcă o recompensă după umilinţele şi suferinţele anilor de închisoare.
Peste câteva decenii, când umorile şi pasiunile politice de azi vor dispărea, opera lui Dumitru Popescu va fi apreciată la adevărata ei valoare, ca o radiografie exactă şi originală a „lumii prin care a trecut”.
Se va recunoaşte atunci şi faptul că Dumitru Popescu a fost un om care şi-a iubit ţara şi a luptat pentru independenţa ei faţă de puterea sovietică. Nu întâmplător, marele poet, Nichita Stănescu, îi scris pe o dedicaţie: „Lui Dumitru Popescu, bărbatului gravid de România, omagiul lui Nichita Stănescu, în februarie 1974”.