Mă ocup, de câteva luni, de aforismele lui Lucian Blaga, pe care nu le-am citit în anii studenţiei mele filologice, deşi ampla antologie de aforisme, Elanul insulei, apăruse în 1977, când eu eram student.
La un moment dat, citesc următorul aforism: „Inscripţiile de pe pietrele funerare au probabil o legătură cu dies illa. La Judecata din Urmă, omul, înviind din morţi, trebuie să-şi spună numele. Dacă şi l-a uitat, el va putea să şi-l citească de pe piatra mormântului. Amintirea morţilor trebuie să aibă într-adevăr grave hiaturi. Cei mai mulţi nu-şi vor aminti nici numele, nici veacul în care au trăit. Inscripţia funerară este un fel de aide-mémoire, pentru Ziua de Apoi.”
Mi se părea normală o astfel de reflecţie, având în vedere faptul că Blaga era fiu de preot. Apoi viitorul mare poet a dat examen la Facultatea de Teologie, dar nu ca să devină preot din vocaţie, ci ca să scape de încorporarea în Armata Austro-Ungară.
Dar invocarea inscripţiilor funerare m-a încurajat să-mi duc la îndeplinire un gând mai vechi: să amplasez în cimitirul din Nandra o cruce, pe care să trec numele bunicilor dinspre mamă, Maria şi Onisie (fost primar liberal al comunei Bichiş, între 1930-1937). O să trec acolo şi numele unchiului meu. Ilie Trif, mort la 22 de ani, din cauza unei boli contactate în armată. Acest lucru îl voi face în anii care vin.
Mergând mai departe cu lectura aforismelor blagiene, dau de alt aforism, care m-a pus şi el pe gânduri: „Câteodată îmi pare rău că nu pot crede cu tărie primară în niciunul din miturile pentru care am atâta admiraţie. Ştiu că, din viaţă, voi pleca ezitând şi cuprins de un mare regret – de regretul de a nu crede în învierea morţilor şi în Judecata din Urmă.”
Nu era suficient versul lui Eminescu, “Căci morţi sunt cei muriţi”?