Fostul meu student şi doctorand, Mihai Cistelican, mi-a luat zilele trecute un interviu, pe care l-a publicat pe siteul Stiri pe surse. Îl reproduc şi eu aici, multumindu-i pentru ideea avuta.
*
– Care au fost cele mai emoționante momente – pozitive sau negative – din cariera dvs. de profesor?
– Dacă am în vedere anul terminării facultăţii (1979) şi cel al pensionării efective (2024), rezultă că am lucrat 45 de ani, din care mai bine de 40 de ani în învăţământ (pentru că, în intervalul septembrie 1985-decembrie 1989, am lucrat la Consiliul Judeţean Cluj al Organizaţiei Pionierilor). Desigur că, în cei 40 de ani de dascălie (din care 12 petrecuţi în învăţământul preuniversitar, iar 30 în cel universitar) au fost multe momente de bucurie şi satisfacţie. Dacă ar fi să aleg momentul cel mai emoţionnat, acesta ar fi acela din anul 2011, în care mi s-a decernat titlul de Profesor Bologna, un titlu acordat exclusiv de către studenţi, pe baza unui vot secret.
M-am bucurat să constat că şi pentru actualul Preşedinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, distincţia de Profesor Bologna reprezintă „cea mai de preţ distincţie”. Într-un interviu acordat cotidianului Ziua de Cluj (29 februarie 2012), academicianul Ioan-Aurel Pop, care candida atunci la funcţia de Rector al UBB, spunea, între altele, vorbind despre motivaţiile înscrierii sale în cursa electoralǎ: „Mi se aduceau ca argumente şi realizările mele personale, reprezentative pentru o instituţie de educaţie şi cercetare avansată, printre care «vocaţia managerială» (expresia le aparţine), manifestată în instituţiile pe care le-am condus, în ţară şi în străinătate, calităţile de cercetător, evidenţiate de lista consistentă a publicaţiilor mele şi mai ales titlul de Profesor Bologna, la care eu mă raportez ca la cea mai de preţ distincţie, în ciuda multor altor distincţii şi recunoaşteri de care m-am bucurat, deoarece acest titlu reprezintă o recunoaştere din partea studenţilor mei.“
Într-o carieră didactică de peste patru decenii, vor fi fost, desigur, şi momente emoţionante negative, dar acestora nu le acord nicio importanţă. Vorbind despre ele, le-aş eterniza prin Cuvânt; or, acestea nu merită aşa ceva. În plus, pe cei care m-au supărat i-am iertat imediat, gândindu-mă la celebrele cuvinte spuse de Iisus pe cruce: „Iartă-i, Doamne, cănu ştiu ce fac!”.
– Au fost momente în care foști elevi/studenți v-au impresionat? Dacă da, care a fost acel gest?
– Am să-ţi povestesc o întâmplare cu foştii mei elevi. Eram profesor de limba şi literatura română la Şoala Nr. 11 din Cluj-Napoca (în prezent: Liceul „Eugen A. Pora”). Aveam multe iniţiative, pentru a le stârni elevilor interesul pentru lectură: le recomandam frecvent cărţi recent apărute, făceam întâlniri cu scriitori clujeni, acordam importanţa cuvenită lecturilor suplimentare, organizam medalioane literare, concursuri literare etc. La o oră, am făcut următorul experiment: i-am rugat pe toţi să citească cunoscuta lucrare a lui Mircea Sântimbreanu, Recreaţia mare (eu cunoşteam creaţia acestuia, fiindcă redactasem articolul despre Mircea Sântimbreanu, pentru Dicţionarul scriitorilor români, monumentala lucrare, coordonată de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu). După lectură, ei trebuiau să îşi scrie impresiile pe care le-o produsese cartea, iar eu le-am promios că toate aceste foi vor fi trimise scriitorului (a cărui adresă o aveam, din motivul arătat mai sus). Ei bine, la ora următoare, absolut toţi elevii mi-au adus câte-o foaie cu impresiile lor de lectură. I-am scris o scrisoare lui Mircea Sântimbreanu şi i-am ataşat lucrările elevilor (care au fost toate originale, fiindcă Internetul nu apăruse încă la noi, aşa că ei nu au putut copia cele scrise). Aşa cum era de aşteptat, mesajul nostru l-a bucurat foarte mult pe autor, de la care am primit un emoţionant şi original răspuns. Alături de scrisoare (în care ne promitea o vizită la Şcoala Nr. 11, pentru a-i cunoaşte pe fidelii săi cititori), autorul ne-a trimis un fel de „hronic şi cântec al vârstelor”, făcând un colaj cu fotografii de pe diverse legitimaţii. Din păcate, proiectata întâlnire nu a mai avut loc. În 1995, eu am dat concurs pentru un post de lector la tânăra Facultate de Ştiinţe Politice şi Administrative (Catedra de Jurnalistică), de la UBB, iar în 1999, scriitorul „a plecat în altă galaxie”, vorba lui Mircea Eliade.
În privinţa foştilor studenţi, momentele plăcute sunt mult mai numeroase, fiindcă şi anii petrecuţi în mijlocul lor au fost mai mulţi (comparativ cu anii din învăţământul preuniversitar). M-a impresionat comportamentul lor din timpul excursiilor făcute în ţară, la Sighet şi la Bucureşti, al întâlnirilor cu trei şefi de stat ai României (Regele Mihai, Preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu), al bucuriei pe care o aveau, la apariţia antologiile de interviuri realizate împreună etc.
– Din seria întâmplărilor care v-au schimbat în bine evoluția de profesor, care considerați că e cea mai importantă și despre ce a fost vorba (știu despre cum ați descoperit revista Academica și ce a urmat sau chiar despre întâlnirea cu AUDEM)?
– A fost o întâmplare pe care am mai povestit-o. În vara anului 1995, m-am întâlnit pe stradă, absolut întâmplător, cu Tudor Vlad, care era fiul fostului meu profesor şi Rector, Ion Vlad. Tudor era atunci redactor-şef adjunct al revistei Tribuna, la care eu colaboram, deci Tudor mă cunoştea şi din această ipostază. Mi-a spus că, la UBB, se va înfiinţa o secţie de Jurnalistică şi m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să candidez pentru un post de lector. I-am ceut un răgaz să mă gândesc, iar a doua zi i-am dat răspunsul afirmativ.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă întâlneam cu Tudor Vlad? Ani de zile m-a frământat această chestiune. În 2020, cu ocazia pregătirii volumului America din Cortland, am făcut un interviu şi cu Tudor Vlad şi i-am pus şi această întrebare. Iată ce răspuns mi-a dat:
„Dragă Ilie, cum ştii, te respectam, te cunoşteam: te cunoşteam şi ca om de litere, te cunoşteam şi ca profesor. Îţi respectam calităţile, inclusiv o calitate extrem de importantă: aceea de organizator. Simţeam că aş avea în tine un sprijin extraordinar la Catedra de Jurnalism. Ştiam, de asemenea, că eşti un om care se poate adapta, un om care ar putea să predea lucruri la care nu se gândise cu un timp înainte. De asemenea oameni aveam nevoie acolo! Pentru că, aşa cum am mai spus, nu existau profesori de jurnalistică şi nu exista o tradiţie a învăţământului jurnalistic. Aşa că, evident, m-am gândit la tine şi ţi-am propus să vii să candidezi. Nici nu ştiu dacă a trebuit să-l întreb pe profesorul Marga sau pe profesorul Boari (pentru că, dacă nu mă înşel, decanul aproba scoaterea postului la concurs). Evident că i-am spus decanului, poate şi rectorului Marga, la cine mă gândeam. Dar, după cum bine ştii, la concursurile acestea se poate înscrie oricine. Aveam încrederea că tu vei fi cel mai bun candidat, dar discuţia a rămas, evident, la faptul că «uite, ar fi util să scoatem acest post la concurs, ar fi util să vorbim cu nişte oameni de calitate» şi că eu deja îţi sugerasem să participi la concursul respectiv.”
În volumul III din memoriile mele, Viaţa ca un dar, voi avea un capitol special dedicat acestei întâmplări, care mi-a schimbat destinul, şi voi relata acolo şi alte detalii favorabile, care au determinat decizia lui Tudor Vlad. Lectura, tot întâmplătoare, a revistei Academica (de unde am aflat despre bursele Elias) şi întâlnirea mea cu organizaţia AUDEM au fost factori importanţi pentru cariera mea didactică, dar fără anvergura întâlnirii şi propunerii lui Tudor Vlad.
– Puțini tineri mai aleg astăzi profesia de dascăl. De ce credeți că se întâmplă asta și care este diferența cu momentul în care ați intrat dvs. în învățământ?
– Este adevărat că tot mai puţini tineri îşi aleg astăzi profesia de dascăl. Cauzele sunt multiple şi complexe, în legătură directă cu lumea în care trăim. Nu cred că motivaţia financiară este una dintre cauze, oricum, nu una fundamentală, fiindcă salariile cadrelor didactice au tot crescut în anii din urmă. Nici perspectiva, sumbră cândva, a exercitării profesiei la ţară, fiindcă acum nu mai există repartiţii obligatorii. În plus, mulţi tineri se mută la ţară benevol, pentru a scăpa de stresul marilor oraşe. E vorba de schimbarea setului de valori ale vieţii. Generaţia mea a fost poate printre ultimele generaţii, care a văzut în profesia de dascăl nu doar o profesie, ci şi o menire. Modelul domnului Trandafir nu mai există astăzi. Vă amintiţ ce zicea Sadoveanu: „Dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate, când le pui faţă în faţă cu învăţătura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia, şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi curăţenia unui apostol.” Această credinţă a unui apostol nu mai există astăzi!
– Aţi anticipat întrebarea mea următoare: Putem să definim profesoratul drept „profesie” sau „vocație”?
– Din punctul meu de vedere, profesoratul este un amestec de „profesie” şi „vocație”. Pe de o parte, omul de la catedră trebuie să fie un profesionist al materiei pe care o predă, iar, pe de altă parte, să aibă şi vocaţia de a transmite învăţăceilor săi ceea ce ştie el. Atâţia oameni iluştri şi-au mărturisit recunoştinţa pentru un profesor de la o anumită disciplină, care i-au orientat definitiv în profesia aleasă.
– Considerați că societatea românească are prea multe cerințe de la un profesor?
– Nu cred că cerinţele de la un profesor sunt mai multe ca altădată. Dar s-a schimbat mult contextul social. Deşi învăţământul general (clasele I-VIII) este obligatoriu, tot mai mulţi copii abandonează şcoala. Mulţi copii au părinţii plecaţi la muncă, în străinătate. Libertăţile pe care le au astăzi copiii nu sunt totdeauna corect folosite. Am impresia că în învăţamânt se aplică principiul „mai binele este duşmanul binelui”. Eu am făcut clasele V-VIII în două sate din apropiere, situate la circa 4-5 km faţă de Nandra mea natală. Mergeam pe jos, pe ploaie, pe vânt, pe ninsoare, iarna întorcându-ne pe înserate acasă. Eu foloseam acest traseu pentru a-mi repeta lecţiile pe care le aveam în ziua respectivă. Azi elevii sunt duşi la şcoală cu autobuzele sau cu microbuzele (în mediul rural), au şi alte facilităţi, dar acestea nu se reflectă în rezultatele lor la învăţătură. Un profesor nu îşi poate asuma (fiindcă nu are cum) rolul pe care trebuie să îl aibă familia în educarea unui copil sau societatea în general.
– Care este cea mai mare realizare a dvs., dar și dezamăgire / iluzie. după o carieră la catedră?
– Eu mi-am început cariera didactică la Şcoala Generală Nr. 7 din Timişoara. Eram pasionat de meseria mea şi i-am vorbit despre această pasiune şi academicianului Iorgu Iordan, cu care mă cunoşteam din vremea studenţiei. Iată ce mi-a răspuns marele savant, între altele: „Mă bucură de asemenea satisfacţia d-tale în legătură cu munca didactică. Ea dovedeşte că eşti pasionat, în sensul frumos al termenului, că, adică, vezi în activitatea de dascăl nu o meserie, ci o menire, izvorâtă dintr-o necesitate. Se întâmplă asta foarte rar astăzi”.
Cât timp am lucrat în învătâmântul preuniversitar, poate cea mai mare realizare a mea a fost înfiinţarea revistei Excelsior, în 1992, în condiţii de criză a culturii. Revista Excelsior a dedicat numere speciale unor mari figuri ale literaturii române, ocultate de regimul comnist, din diverse motive. Mă refer la Mircea Eliade, Vintilă Horea, Mircea Vulcănescu, Aron Cotruş, Radu Gyr, Ştefan Baciu, N. Steinhardt şi alţii.
Pentru anii din învăţământul universitar, o realizare a mea a fost faptul că am avut, după cum ştii, cursuri tipărite la toate materiile pe care le-am predat (Stilistică şi mass-media, Metodologia cercetării ştiinţifice, Istoria presei), o realizare cu care nu se pot lăuda multe cadre didactice universitare (la facultatea la care am lucrat, de pildă, nu cunosc un caz similar). Unii motivează netipărirea cursului predat prin faptul că materia propusă studenţilor se schimbă de la an la na, ceea ce nu este adevărat. Se schimbă, dar nu în părţile ei fundamentale. În plus, la fiecare oră de curs, pe lângă materia tipărită, profesorul poate veni cu toate elementele de noutate apărute între timp, la respectiva materie. Tipărirea cursurilor mi-a fost de mare folos nu doar în pandemie, ci şi în timpurile normale, pentru că mi-a permis invitarea la curs a unor personalităţi culturale şi jurnalistice, dezbateri, prezentarea unor noutăţi editoriale etc.
La capitolul nerealizări, aş trece faptul că nu am reuşit să găsesc o soluţie pentru înfiintarea, la Cluj-Napoca, a unui Muzeul Naţional al Mass-Mediei, după exemplul marii instituţii de profil, Newseum, din Washington DC. Nu a existat voinţă politică pentru aşa ceva.
– V-aș întreba ceva legat de literatură, o pasiune a dvs. Mulți scriitori erau ori sunt, în paralel, la rândul lor profesori. Cine este scriitorul pe care și noi putem să-l luăm azi ca exemplu, în sensul exigenței profesionale?
– Aş putea să dau multe exemple, care îmi vin în minte, de admirabili profesori, pe care i-am cunoscut (Liviu Rusu, Ion Zamfirescu, Edgar Papu, Constantin Ciopraga, Theodor Hristea, Mircea Zaciu), dar mă opresc la două nume, din domenii oarecum diferite: savantul lingvist Iorgu Iordan şi savantul istoric Ioan-Aurel Pop, cel mai mare istoric român în viaţă. Iorgu Iordan nu a fost chiar scriitor, deşi iubea literatura şi a scris multe lucrări despre scriitorii români (Creangă, Caragiale, Ion Agârbiceanu). Are şi trei volume de memorii, care se apropie foarte mult de literatură. Ioan-Aurel Pop este şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, pentru unele cărţi ale sale, care sunt tangente şi cu literatura. Sunt doi savanţi exemplari din toate puncte de vedere, nu doar în sensul exigenţei profesionale.
– Avem în fruntea României un fost profesor de fizică. După opinia dvs., care este cea mai mare și gravă problemă din sistemul de învățământ actual?
– Nu ştiu dacă este cea mai gravă, dar eu aşa o consider. E vorba de problema programei şcolare, din care s-au scos ori s-a diminuat ponderea unor materii esenţiale, precum limba şi literatura română, istoria, educaţia religioasă etc., intruoducându-se în locul lor alte discipline, în defavoarea aprofundării limbii, culturii şi identităţii naţionale.
A doua dramă a învăţământului românesc este faptul că unii dintre cei mai străluciţi elevi sau studenţi pleacă din ţară, fără a se mai întoarce în patria natală. Este o problemă gravă, la care nu s-au găsit încă soluţii, după cum tot gravă este şi chestiunea scăderii ratei natalităţii, având ca efect îmbătrânirea populaţiei (fenomen existent în multe ţări ale lumii, nu doar la noi). Sigur că, pentru fiecare ţară, diaspora (fiincă acum nu mai putem vorbi de exil) îşi are rolul ei. Ştiu cât de importante sunt, de pildă, în SUA, comunităţile de chinezi, de polonezi, de maghiari, italieni etc., care îşi păstrează sentimentele naţionale. Recent, am fost uluit să văd că, la EURO 2024, la meciurile României, au fost prezenţi peste 40.000 de români, care au susţinut echipa României!
Fiindcă ai vorbit de profesia de bază a actualului Preşedinte al României, poate tocmai această profesie a generat proiectul prezidenţial, România educată, despre a cărui eficienţă şi implementare nu vreau să vorbesc, fiincă nu m-a preocupat subiectul în mod deosebit. Eu cred că, în cazul la cate te referi, mai importantă decât profesia Preşdintelui Klaus Iohannis este originea sa etnică, pentru că ea spune mult despre toleranţa poporului român. Într-o conferinţă susţinută în anul 2015, în faţa membrilor Colegiului Studenţesc de Performanţă Academică, structură pe care am condus-o circa cinci ani, acad. Ioan-Aurel Pop, care era atunci Rectorul Universităţii, a spus: „Am făcut Marea Unire sub un rege român născut în Germania şi acum vom sărbători 100 de ani de atunci sub un preşedinte român de etnie germană, ceea ce nu e rău. E bine.”
– Se pune accent în România, când vorbim despre performanță în educație, pe premiile de la olimpiade. Dar doar asta poate să dea valoare performanței în educație? Premiile de la olimpiadă? Sunteți/ nu sunteți de acord? Vă rog argumentați!
– Premiile de la olimpiadele şcolare au, ca orice premiu, o dublă valenţă. Pe de o parte, ele constituie recunoaşterea eforturilor anterioare, pentru a se ajunge la acele performanţe. Pe de altă parte, ele constituie şi un impuls, pentru a continua şi dezvolta performanţele obţinute. Elevii care au intrat la facultăţi, pe baza rezultatelor avute la olipiadele şcolare, au devenit studenţi excepţionali. Să nu uităm apoi că noi avem o frumoasă tradiţie în acest sens. Mă refer la Societatea „Tinerimea Româna”, înfiinţată la Bucureşti, în anul 1878, care „a avut drept scop descoperirea și promovarea tinerilor talentați, din diverse domenii de activitate (muzică, dans, poezie, istorie, desen etc.) și stimularea elevilor merituoși, prin concursuri pe diferite ramuri de activitate, câștigătorilor acordându-li-se premii și medalii.”
– Vedem că turcii au numeroase seriale inspirate din istorie. Ce roman / carte / volum considerați că ar putea avea cele mai mari șasne să devină un serial de succes, pentru o eventuală producție internațională?
– E greu de dat un răspuns! Îmi amintesc de filmul româno-francez, Ciulinii Bărăganului, din 1958, făcut după romanul omonim al lui Panait Istrati. La câţiva ani, respectiv în 1965, Liviu Ciulei a regizat Pădurea Spânzuraţilor, după romanul cu acelaşi titlu al lui Liviu Rebreanu, care a fost primul film românesc cu o largă recunoaştere internaţională.
Dacă vrei neapărat un exemplu de roman, care ar putea deveni un serial de succes, mă gândesc la ciclul romanesc, în 10 volume, al lui Paul Anghel, Zăpezile de-acum un veac, ciclu dedicat Centenarului Independenţei de Stat a României, de la 1878. Dar poate mai sunt şi alte romane, pe care nu le ştiu eu.
– Aţi trăit, cea mai mare parte a vieţii, între universitari şi scriitori, oameni despre care aţi spus, adesea, ca sunt (cel puţin unii dintre ei) plini de orgolii şi sensibilităţi exacerbate. Aţi fost invidios pe cărţile şi succesele acestora?
– Absolut deloc şi niciodată! Mai întâi, pentru că aceasta este firea mea – de a mă bucura de cărţile, premiile şi succesele altora, ca de propriile mele cărţi, premii sau succese!
Eu am judecat cam aşa. Fiecare om este înzestrat, de către Dumnezeu, cu o anumită zestre, inteligenţă sau talent. Dacă un autor este mai talentat decât mine, înseamnă că Dumnezeu i-a dat lui mai mult talent decât mi-a dat mie A fi invidios pe el ar însemna să fiu invidios pe… Dumnezeu! Ulterior, am găsit noi argumente la teoria mea.
Întâmplarea a făcut că am editat, cum ştii, trei cărţi cu profil religios ale lui Ion Agârbiceanu (iar la una dintre acestea, Articole cu caracter ecleziastic, tu ţi-ai adus o contribuţie importantă, pentru care ţi-am şi mulţumit şi public!). Ei bine, aceste cărţi m-au familiarziat oarecum cu universul bilblic, religios. Şi iată acest citat din Biblie: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 4, versetul 7).
- La ce cărţi vă gândiţi să mai scrieţi?
– Mulţumesc şi pentru această întrebare! Proiectele mele literare şi culturale se vor axa pe două direcţii.
Mai întâi, e vorba de valorificarea unor articole, studii şi cercetări risipite prin revistele la care am colaborat de-a lungul celor circa 50 de ani de activitate ştiinţifică şi publicistică. Vreau să public un nou volum cu însemnări de călătorie, intitulat Prin capitale europene (Berlin, Copenhaga, Viena, Belgrad, Chişinău, Vilnius). Aş vrea să reunesc într-un volum zecile de interviuri cu mari personalităţi ale culturii noastre (D.D. Roşca, Mircea Maliţa, Edgar Papu, Cella Serghi, Constantin Ciopraga, Bartolomeu Valeriu Anania, Ion Jalea, Alex Ştefănescu, Dumitru Micu, Ion Horea, Ioan Grigorescu, Dumitru Popescu ş.a.), dar şi un volum cu interviurile pe care le-am acordat eu însumi, în număr de peste 20. Va fi apoi un volum cu Studii de istorie literară şi jurnalism, răspândite în peste 30 de volume colective, la care am colaborat (17 dintre acestea coordonate de mine, la care am fost şi coautor). Merită reunite întrr-o carte trei categorii de conferinţe, organizate de mine: Mărturia unei generaţii, conferinţe iniţiate în studenţie, la care au participat Liviu Rusu, Edgar Papu, Ion Zamfirescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Constantin Ciopraga, Nicoale Balotă, Bartolomeu Valeriu Anania; Zece conferinţe ARIP (la zece congrese anuale ale Asociaţiei Române de Istorie a Presei, conferinţele inaugurale au fost susţinute de zece membri ai Academiei Române) Convorbirile de la Cluj, la care au participat Alex Ştefănescu, Teodor Paleologu, Horia-Roman Patapievici, Dan C. Mihăilescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ionel Haiduc, Ioan Bocşa, Dorel Vişan, Ioan-Aurel Pop, Maya Simionescu, Basarab Nicolescu ş.a.
A doua direcţie de care vorbeam are în vedere valorificarea integrală a arhivei Elenei Daniello, legată de Lucian Blaga, arhivă aflată o parte la BCU, o altă parte în Germania. Legat de Blaga, aş mai avea două proiecte, dar asta depinde de anumite instituţii, care trebuie să-şi de acordul. Aş dori, apoi, să-mi închei trilogia memoralistică proiectată, Viaţa ca un dar, din care au apărut deocamdata doar două volume.
Vreau să finalizez şi Dicţionarul jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, pentru care am redactat deja peste o sută de articole. O istorie ilustrată a presei româneşti va fi, probabil, un proiect utopic, greu de realizat.
Sper să fie linişte şi pace în ţară, pentru a-mi realiza aceste proiecte, căci, pentru scris,, „gândul slobod şi fără valuri trebuieşte”, cum zicea Miron Costin. În al doilea rând, sper să fiu sănătos. Apropo de sănătate, eu aş modifica celebra vorbă biblică – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e” –, cu care Marin Preda şi-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni, astfel\; „Dacă sănătate nu e, nimic nu e.”
– La final`, am să vă rog un lucru. Fiecare dintre noi avem diverse obiceiuri şi tabieturi, care ne ajută să evoluăm. Vă rog să ne recomandați câteva obieceiuri pe care dvs. le implementați și vă sunt benefice (indiferent despre ce e vorba)!
– Nu prea am tabieturi. Respect însă cu stricteţe principiul „Nulla dies sine linea”, de care vorebeşte Pliniu cel Bătrân, cu referire la pictorul grec, Apelles, despre care se spune că nu lăsa să treacă nicio zi, fără să tragă o linie la un desen!
Totdeauna am respectat acest principiu, de a scrie zilnic ceva, încă din anii de liceu, când am ţinut zilnic un jurnal, continuat, în clandestinitate, chiar şi în armată, apoi în studenţie, în anii de profesorat etc. Acum, deşi sunt la pensie (adică pentru a doua oară „bursier la stat”, cum zice un fost coleg de liceu, Iovu Roiban), nu mai ţin (din păcate!) un jurnal, dar încerc să scriu în fiecare zi câte ceva, atât cât îmi permite timpul (fiind ocupat şi cu întreţinerea grădinii, cu problemele de familie etc.).
Interviu realziat de Mihai Cistelican
Cluj-Napoca, iulie 2024