Am căutat cu privirea, în curtea Mănăstirii Curtea de Argeş, cripta special amenajată pentru rămăşiţele lui Carol al II-lea (1893-1953), care a murit la Estoril, în Portugalia. În anul 2003, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în România, cu un avion militar, şi depuse în cripta special amenajată în acest scop. Mi se pare că tot atunci au fost aduse şi rămăşiţele soţiei sale, Elena Lupescu, care a fost îngropată într-un cimitir mic, din apropiere, lângă mormintele unui stareţ şi ale câtorva călugări ai mănăstirii. Dar nu mai găsesc capela văzută în 2010.
Trecem pe lângă statuia în piatră a Voievodului Neagoe Basarab, având-o ca autoare pe Doina Lie, dezvelită în 1969, şi ajungem la un edificiu nou.
Între 2009 şi 2016 a fost ridicată o nouă catedrală în ansamblul de la Curtea de Argeş, care este şi necropolă regală. Aici am văzut mormintele Regelui Mihai şi al Reginei Ana, al lui Carol al II-lea, al principelui Nicolae şi al soţiei sale, Ioana Dumitrescu Dolette (Principele Nicolae a fost, timp de trei ani – 1927-1930 –, preşedintele Regenţei, împreună cu Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, Preşedintele Curţii de Casaţie, întrucât Mihai I, moştenitorul trenului, nu avea încă vârsta majoratului. Principelui Nicolae nu i-a plăcut rolul avut, ceea ce a facilitat revenirea pe tron a principelui Carol, în 8 iunie 1930.)
În partea dreaptă, cum intri, vedem pe perete portretelele tuturor patriarhilor României (de la Miron Cristea până la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel), iar mai în dreapta portretele arhiepiscopilor Argeşului şi Muscelului.
Mormintele regelui Carol al II-lea şi al Principelui Nicolae îmi amintesc de o poveste fascinantă, în care este implicat şi un unchi din Nandra mea natală, Şofron Trif.
Mai întâi să spun că n-am niciun motiv să-l apreciez pe Carol al II-lea, care a distrus tot ce au făcut înaintaşii săi, Carol I şi Ferdinand, oricât de „Voievod al Culturii” ar fi fost acesta. Recunosc, şi contextul internaţional era unul dramatic.
Nu uit că, în timpul Primului Război Mondial, el a dezertat de pe front şi, îmbrăcat în uniforma armatei duşmane (germane), a fugit la Odessa, pentru a se căsători cu Zizi Lambrino. Nu uit cum, în 1930, şi-a detronat propriul fiu, pe Mihai, deşi promisese că nu va reveni pe tronul României. Nu uit că, în fatidicul an 1940, când Basarabia a fost reocupată de sovietici, în urma unui ultimatum, pe el îl preocupa faptul dacă statul român îl va despăgubi pentru proprietăţile regale deţinute în teritoriul cedat. Nu soarta ţării îl interesa. Dar uite că acum îşi doarme somnul de veci alături de fiul şi fratele sau. Sunt convins că acest lucru a fost posibil şi cu acordul Casei Regale a României, poate chiar al Regelui Mihai (care, când a murit, în 1956, putea participa la ceremonia de înmormântare din Portugalia, dar nu a făcut-o).
Cum spuneam, după moartea Regelui Ferdinand, s-a alcătuit faimoasa Regenţă (1927-1930), care nu prea funcţiona. S-a creat un curent de opinie, anume că acela care ar putea salva ţara ar fi Principele Carol. Acesta trăia în Franţa. Putea să revină în România cu un avion direct, fiindcă tocmai se inaugurase cursa directă Paris-Bucureşti. Dar el a preferat să închirieze un avion Farman din Germania (pentru 44.000 de franci francezi!), pentru a ajunge incognito în ţară.
Suntem în 6 iunie 1930. După ce a trecut graniţa României, avionul princiar a fost nevoit să aterizeze la marginea satului Vadu Crişului, din Bihor, fiindcă i se terminase… benzina! A aterizat într-un lan de grâu, spre revolta sătenilor, care şi-au văzut holda tăvălită (în iunie, aceasta era destul de mare). La un moment dat, prinţul şi-a scos capul pe geam şi a spus că îi este sete. Sătenii l-au recunoscut pe prinţ şi şi-au schimbat atitudinea. O fată din sat, Maria Mudura, i-a dat prinţului să bea apă dintr-un ulcior de lut. Ca recompensă, după ce a ajuns rege, Carol al II-lea a dus-o pe fată la Bucureşti şi a plasat-o în suita regală. În 1940, chipul ei a apărut pe o monedă emisă cu prilejul unui deceniu de domnie a lui Carol. Casa în care a locuit aceasta (1912-1962) a devenit muzeu (nu ştiu dacă muzeul se mai păstrează şi azi). În plus, în Parcul Herăstrău din Bucureşti, sculptorul Constantin Baraschi i-a făcut o statuie. Nici despre aceasta nu ştiu dacă mai există astăzi.
Revin la aterizarea de la Vadu Crişului. Două avioane, venite de la Aeroportul Someşeni din Cluj, au descoperit avionul prinţului, l-au alimentat cu benzină, iar cele trei avioane s-au îndreptat spre Cluj (se vede că autorităţile militare ştiau de revenirea în ţară a prinţului Carol, cu acceptul premierului Iuliu Maniu).
În apropiere de Huedin, avionul Farman a fost nevoit să aterizeze din nou, de data aceasta într-un lan de porumb, pentru că i se terminase… uleiul! A fost din nou identificat de două avioane din Cluj, care i-au adus uleiul necesar, apoi cele trei avioane au ajuns, în sfârşit, pe aeroportul Someşeni din Cluj. Aici a avut loc o scurtă ceremonie, prinţul şi-a îmbrăcat uniforma de general de aviaţie, cu toate decoraţiile aferente, apoi s-au pregătit pentru plecarea la Bucureşti, unde au ajuns la ora 22,10. În monografia satului Nandra, pe care am publicat-o în 2021 (şi care e disponibilă şi în variantă online), într-un întreg capitol, am relatat, pe baza informaţiilor din presa vremii, povestea în detaliu a acestui zbor.
Faptul interesant pentru mine este că, pe traseul Cluj-Bucureşti, mecanicul avionului cu care a călătorit prinţul Carol a fost unchiul meu dinspre mamă, Şofron Trif (1908-1985), din Nandra. Acesta era înrolat în armată ca soldat şi, fiind un mecanic foarte bun, a fost selectat să însoţească avionul. L-am cunoscut bine pe unchiul Şofron, care, după colectivizare, era mecanicul tractorului care punea în funcţiune batoza CAP-ului. O, dacă ştiam atunci istoria acestui om! Câte întrebări aş fi putut să îi pun!
Zborul de la Cluj la Bucureşti a fost unul plin de peripeţii, după cum avea să relateze presei căpitanul Opriş, care pilotase avionul. („Era un zbor riscant în timpul nopţei trecerea prin munţi, totuşi, am făcut un viraj în jurul Caraimanului” – a spus acesta.)
După 8 ani, Carol al II-lea nota în jurnalul său: „[…] La ora 10 şi 10 bem un pahar de şampanie, fiind ora aterizării mele. Din întâmplare, Ernest (Ernest Urdăreanu – 1897-1962 – era un apropiat al regelui Carol al II-lea. A plecat în exil cu acesta şi a murit în Portugalia.) fusese pe teren, îi spusese un mecanic de la aeroport că soseam. Câte amintiri în acea seară! Interesant zbor peste munţi, în necunoscut, bâjbâielile, în toată ştiinţa, lui Opriş, între Sinaia şi Timiş, înainte de a putea găsi sensul văii, trecerea peste Cazinoul şi Palatul de la Sinaia, din nou la izvor, un nou zid de nori, lumina salvatoare a focului de la Moreni, luminile Bucureştilor, hopul peste firele telefonice de pe marginea aerodromului, aterizarea. Astăzi trec, într-o clipă, prin minte; atuncea păreau eternităţi şi-mi era un frig acolo sus, până ce, la înălţimea Ploieştilor, a început căldura binecunoscută a câmpiei.” (Cf. Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. I (1904-1939). Ediţia a II-a revăzută şi completată de Marcel-Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 247-248).
După ce au coborât din avion, căpitanul Opriş, mecanicul Şofron Trif şi trei angajaţi ai aeroportuilui au fost fotografiaţi de nimeni altul decât de celebrul fotograf Iosif Berman, fotograful oficial al Casei Regale.
Fotografia respectivă a fost păstrată ani de zile în casa din Nandra, ca pe o icoană. Pe faţa fotografiei, cineva a scris (probabil căpitanul Opriş: „Credinciosului mecanic Trif”, cu o semnătură. Cuvântul „credincios” are aici sensul de fidel, devotat).
Prinţul Carol nu apare în fotografie. El a rămas în carlinga avionului până ce acesta a fost dus în hangar, când şi-a dezvăluit faţa acoperită până atunci, fiind preluat de oficilităţi, care l-au dus la Palatul Cotroceni, unde a fost întâmpinat de fratele său, Prinţul Nicolae. Peste două zile, la 8 iunie 1930, prin decizia Parlamentului României, Prinţul Carol a devenit Regele Carol al II-lea.
La revenirea spre casă, am vizitat Mănăstirea Cotmeana, despre care am aflat că este cea mai veche mănăstire din Ţara Românească, prima atestare documentară fiind din anul 1388 – de fapt, este o menţiune a numelui acesteia, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân, adresat Mănăstirii Cozia. Informaţii importante am găsit în cartea Ion Boiciuc Ioasaf; Constantin Augustus Bărbulescu, Mânăstirea Cotmeana, studiu istoric. Tipărită cu binecuvântarea lui Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. [Prefaţă de prof. univ. dr. Ştefan Trâmbaciu], Editura Euro Press, Piteşti, 2004.
A fost construită, în prima ei formă, de către Radu I, domn al Ţării Româneşti (1377-1389), fiind apoi refăcută de Mircea cel Bătrân, între anii 1387-1389, şi restaurată de Constantin Brâncoveanu, în 1711. Ansamblul mănăstiresc include: Biserica (zidită din cărămidă), turnul, clopotniţa şi zidurile de incintă, care au goluri de tragere, zidul fiind construit şi în scopuri de apărare. Li s-a adăugat arhondaricul Mănăstirii Cotmeana, cu locuri de cazare pentru pelerini. Aici se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, datând din anul 1385. E interesant că cele două războaie mondiale nu au afectat mănăstirea, cum s-a întâmplat, de pildă, cu Mănăstirea Cozia. În schimb, anii regimului comunist au fost ani de cumpănă, fiindcă, „pentru prima dată în istoria Cotmenei, mănăstirea a devenit o ruină. Fără preoţi, fără îngrijire, în lipsă de enoriaşi, cărora li se interzicea să meargă la biserică, aceasta a devenit doar o amintire”(Ibidem, p. 105).
În vara anului 1990, după mai bine de 50 de ani, mănăstirea a fost redeschisă, cu apobarea Sfântului Sinod şi cu ostenelile Preasfinţitului Episcop Calinic al Argeşului şi Muscelului. Conducerea mănăstirii a fost încredinţată ieromonahului Ioasaf Boiciuc, adus de la Mănăstirea Cernica, iar acesta este considerat noul ctitor al mănăstirii. De altfel, vizavi de intrarea în biserică, este mormântul ieromonahului, cu următorul text: „Aici odihneşte, în nădejdea învierii, Părintele Ioasaf Boiciuc (1955-2020), stareţ (1990-2020). Rectitorul Mănăstirii Cotmeana.”
Părăsind mănăstirea, drumul ne-a dus prin celebra pădure Trivale, al cărui nume l-a luat criticul literar Ion Trtivale (Iosif Netzler, 1884-1916). Locurile acestea au fost străbătute şi de Mircea cel Bătrân, în drumnul său spre Mănăstirea Cozia, iar în timpurle mai apropiate de noi de către Al. Odobescu, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Tudor Teodorescu-Branişte, Vladimir Streinu şi mulţi alţii.
Trecem prin satul Dăbuleni, vestit nu numai pentru celebrii pepeni verzi, pe care îi putem cumpăra şi la Cluj-Napoca, graţie celor care vin aici să-şi valorifice marfa, dar şi pentru micii consideraţi cei mai buni din ţară. Nu ne oprim, fiindcă erau cozi imense la tarabele de pe marginea drumului.
Ajungem din nou pe Valea Oltului şi ne bucurăm de normalitatea traficului. Admirăm salba de baraje de pe Olt. Parcă am citit undeva despre o directivă a Uniunii Europene, care ne obligă să distrugem, până în nu ştiu ce an, toate barajele (inclusiv ale hidrocentralelor), pentru ca râurile să curgă prin matca lor firească. Este o prostie, care sper că nu va fi aplicată.
La Sibiu am făcut o pauză de masă, într-o pizzerie, unde am mâncat şi am băut o bere „Nenea Iancu. O bere cu prinţipuri”, de care eu nu ştiam. Ospătarul ne-a spus că este făcută în… Germania! Caragiale a avut, desigur, legături cu Germania, unde şi-a trăit ultimii săi ani de viaţă. M-aş fi bucurat dacă cel care a avut ideea berii cu numele său şi-ar fi dezvoltat afacerea în România. Dar iată ce am găsit scris pe internet, probabil de către producătorul berii: „Din respect pentru savoare și autenticitate, am reînviat spiritul berii produse la 1900, pentru berăriile lui Nenea Iancu, după o rețetă tradițională, de mult uitată, aceea a fermentației naturale în 45 de zile. Și pentru a respecta așa numita «Deutsche Reinheitsgebot», adică Legea Purității Germane a Berii, de la 1516, această bere este făurită chiar în inima Germaniei.” Nu mai zic nimic.