Un eveniment de familie (parastasul de un an de la plecarea Luminiţei Maniu, soţia vărului nostru, Marcel Maniu, din Bascov) ne-a oferit ocazia de a face o călătorie în Oltenia, în compania altor rude – Mary şi vărul Dan Bălan – acesta un adevărat şofer de elită. Cum făcuserăm economie de timp, mergând pe autostrada Turda-Sibiu, am avut vreme suficientă să ne abatem puţin din drum şi să vizităm câteva obiective turistice de primă mărime.
Primul popas l-am făcut la Mănăstirea Cozia (numele îi provine de la muntele cu nume similar, din apropiere), pe care o ştiam numai de la orele de istorie şi literatură – am în vedere celebra poezie, Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore Alexandrescu (poezie scrisă, se spune, chiar în „Cerdacul lui Mircea”, aflat în corpul de chilii dinspre Olt), din care reţin versurile „Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate / Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc”, versuri despre care cred că Vladimir Streinu spunea că sunt printre cele mai frumoase din literatura română.
Primul obiectiv în care am intrat în acest complex monahal a fost Biserica principală a mănăstirii, unde am văzut mormântul domnitorului Mircea cel Batrân, prima senzaţie fiind aceasta: Cum a fost posibil ca, într-un mormânt atât de mic, să intre un om atât de mare? Din informaţiile obţinute, am aflat că piatra iniţială de deasupra mormântului datează doar din anul 1938, cea iniţială fiind distrusă în timpul mai multor profanări ale mormântului (biserica fiind transformată, în timpul Primului Război Mondial, în… grajd, pentru caii armatei germane, invadatoare). Piatra actuală, adusă din Bulgaria, are un text simplu: „Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domn al Ţării Româneşti, adormit în anul 1418.” La ceremonia de aşezare a noii pietre de mormânt au participat, între alţii, principele moştenitor Mihai, Nicolae Iorga, istoricul Ioan Lupaş şi alţii. Lângă mormântul lui Mircea este cel al Monahei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, care s-a călugărit, după aflarea veştii asasinării fiului său, pe Câmpia Turzii.
Admirăm pictura interioară, realizată în ultimii doi ani ai zidirii bisericii, respectiv 1390-1391. Picturile surprind scene biblice, portrete de sfinţi şi apostoli, dintre icoane cea mai cunoscută fiind Icoana Maicii Domnului cu Pruncul. În naos, vedem cunoscuta pictură, înfăţişându-l pe Mircea cel Bătrân, ctitorul mănăstirii, în costum de cavaler cruciat, ţinând în mâini macheta Mănăstirii Cozia, alături de fiul său, Mihail. Deşi în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân exista deja o necropolă domnească, la Biserica de la Argeş, Voievodul Mircea a lăsat cu limbă de moarte, cum se spune, ca el să fie îngropat la mănăstirea ctitorită de el însuşi.
Ieşind din biserică, admirăm frumuseţea fără egal a clădirii. Deasupra există o turlă octogonală, însoţită de două turle mai mici. Se spune că crucea din turlă datează de pe vremea Voievodului Mircea, policandrele din naos şi pronaos fiind dăruite de Constantin Brâncoveanu. Se crede că Mănăstirea Cozia a fost zidită în apropierea unei mănăstiri mai vechi, construită de Negru Vodă. Actuala biserică, cu hramul „Sfânta Teime”, a fost ridicată de-a lungul a 5 ani, respectiv 1387-1391, ctitor fiind, cum spuneam, Mircea cel Bătrân, având rânduri orizontale de cărămidă. Se spune că voievodul Mircea ar fi urmărit personal lucrările de construcţie, dăruind mănăstirii mai multe moşii şi sate, iar călugărilor dreptul de exploatare a sării şi a nisipurilore aurifere din râul Olt. Biserica a fost reparată de mai multe ori, mai întâi de domnitorul Neagoe Basarab (cel cu învăţăturile pentru fiul său, Teodosie), care a construit şi fântâna care îi poartă numele (din faţa bisericii), apoi de Constantin Brâncoveanu, care a adăugat clădirii pridvorul în stil brâncovenesc. Ultima mare renovare a avut loc în plin regim stalinist: 1958-1959.
Există în incinta mănăstirii şi un muzeu, care trebuie neapărat vizitat, cuprinzând odăjdii, manuscrise vechi, broderii, obiecte de cult, anteriul lui Popa Şapcă, celebrul revoluţionar de la 1848, un exemplar din Evanghelia lui Varlaam (1644) sau Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673).
Spuneam că mănăstirea Cozia a avut şi perioade dramatice în istoria ei. Astfel, între 1879-1893, pe vremea domnitorului Carol I, mănăstirea a devenit puşcărie, ceea ce a provocat reacţia vehementă a gazetarului Mihai Eminescu, într-un articol din 12 septembrie 1882. Iată textul respectiv: „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare Domn al Ţării Româneşti, acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia, unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara – ce-a devenit acesta? Puşcărie!
Turci şi austrieci au ocupat ţările, dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-au făcut. A trebuit «roşii», «naţionalii», cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă şi asta.
Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viaţa când va sosi sfârşitul prescris de Dumnezeu şi regilor, şi oamenilor de rând? Oare puşcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nicio solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani?
Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc – puşcăria.” („Românul” comentează asemenea…, în M. Eminescu, Opere, XIII. Publicistică. 1882-1883; 1888-1889. Timpul, România liberă, Fântâna Blanduziei. Cu 64 de reproduceri, Editura Academiei R.R. România, Bucureşti, 1985, p. 188-189).
De la întemeiere şi până azi, mănăstirea a rămas una de călugări, care îngrijesc grădina, livada, fac curătenie şi apoi se retrag în chilii, pentru rugăciuni şi meditaţie.
Să mai amintim şi un eveniment mai apropiat de zilele noastre. În „Sala de oapeţi” a mănăstirii s-a semnat „Pacea de la Cozia”, care a pus capăt celei de-a cincea mineriade (22 ianuarie 1999), după bătălia de la Costeşti, între mineri şi forţele de ordine. Liderul minerilor, Miron Cosma, şi premierul Radu Vasile au semnat atunci un act, care a dus la încetarea violenţelor. În toiul evenimentelor, ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a demisionat din funcţie. (Între timp, m-am împrietenit cu Gavril Dejeu, căruia i-am prezentat volumul de memorii, Pe firul evenimentelor (Editura Imago, Sibiu, 2013; ediţia a II-a, cu o prefaţă de Doru Radosav, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015), urmând să îi prezint şi cel de-al doilea volum, Responsabilitate și vinovăție în procesul Mântuitorului, Editura Bibliotecii Astra, Sibiu, 2024).
Complexul mănăstiresc este delimitat de ziduri groase de piatră, cu turnuri de observaţie şi apărare la colţuri.
În continuarea drumului spre Bascov, ne-am abatut puţin din drum, pentru a vizita şi Mănăstirea Curtea de Argeş, considerată de un călător străin „una dintre minunile lumii”. Eu mai fusesem aici, cu ocazia celui de-a-l III-lea Congres Naţional de Istorie a Presei, care avusese loc la Piteşti, în 2010.
Ştiam încă de atunci că Biserica a fost construită în timpul lui Neagoe Basarab, între 1515-1517. Aici a apărut legenda meşterului Manole, care a fost nevoiut să-şi zidească soţia însărcinată în zidul mănăstirii, pentru a putea finaliza construcţia.
Trebuie să spun că cea mai bună carte despre balada meşterului Manole a fost scrisă de bunul meu prieten şi coleg de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, profesorul nonagenar Ion Taloş. E vorba de lucrarea Meşterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european, [vol. I], Editura Minerva, București, 1973; vol. II, Editurile Grai și Suflet – Cultura Națională, Bucureşti, 1997. Pentru această lucrare şi pentru celelalte pe care le-a scris, repere findamentale pentru cultura noastră, Profesorul Ion Taloş ar fi trebuit să fie membru al Academiei Române. Dar vorba lui Edgar Papu: Mai bine să întrebe lumea de ce nu eşti membru al Academiei, decât de ce eşti!
Biserica este acum înconjurată de schele, făcute parcă cu migală şi artă, pentru a rezista pe durata timpului de renovare, care poate ajunge la un lustru. (Renovarea se face cu bani europeni, după cum se deduce din panoul afişat în faţă clădirii.)
La sfinţirea din 15 august 1517, ar fi participat şi Teolipt – Patriarhul de la Constantinopol (cum va veni şi actualul Patriarh, Bartolomeu, la sfinţirea Catedralei Mântuirii Nemului din Bucureşti). Biserica aceasta a devenit un fel de simbol naţional, fiindcă, de pildă, la Expoziţia Universală de la Paris, din 1867, Pavilionul României a fost reprezentat şi de o machetă imensă a mănăstirii, înaltă de 2,5 metri, realizată de sculptorul Karl Stork (care se poate vedea şi astăzi, la Muzeul „Frederic şi Cecilia Cuţescu Stork” din Bucureşti).
Admirăm cele patru turnuri, dintre care două au zidăria care înveleşte turnurile răsucită, ceea ce le face unice, dând senzaţia că se pot prăbuşi unul peste latul, dar şi că par a se înşuruba în tăriile cerului.
O altă legendă mai spune că, atunci când domnitorul Neagoe Basarab a văzut construcţia finalizată, el i-a întrebat pe cei 10 meşteri dacă ar putea construi o biserică şi mai frumoasă decât aceasta, iar ei, sinceri, au răspuns afirmativ. Atunci domnitorul a poruncit să se dărâme schelele din jurul construcţiei, astfel că acei „nouă meşteri mari, calfe şi zidari/ Cu Manole zece, care-i şi întrece” au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrilă, dar, la căderea pe pământ, au murit cu toţii. În locul în care a căzut Manole, ar fi apărut un izvor, care există şi azi – Fântâna meşterului Manole.
Intrăm fără probleme în catedrală, unde vedem cei 12 stâlpi răsuciţi, reprezentându-i pe cei 12 apostoli. Aflăm că pictura interioară a fost realizată de cătrev zugravul Dobromir, fiind finalizată abia în 1526, în timpul domnitorului Radu de la Afumaţi, care a fost ginerele şi urmaşul la tron al lui Neagoe Basarab.
Pronaosul îndeplineşte şi rolul de necropolă domnească, apoi regească. Vedem aici mormântul domnitorului Neagoe Basarab, al ginerelui acestuia, domnitorul Radu de la Afumaţi (numit aşa, în urma bătăliei cu turcii, de lângă satul Afumaţi). Piatra sa de mormânt îl înfăţişează pe domn călare, fiind apoi menţionate cele 20 de localităţi, unde a avut bătălii purtate în timpul celor patru domnii ale sale (din intervalul 1522-1529) (a fost asasinat, împreună cu fiul lui, de către boierii din jurul său). Tot aici vedem şi mormintele primilor doi regi ai României (Carol I, cu Regina Elisabeta, şi Ferdinand Întregitorul, cu Regina Maria).
Într-un paraclis vedem moaştele Sfintei Filofteia, păstrate de multe secole. Sfânta Filofteia a trăit în secolul XIII, la Tîrnovo, în Bulgaria, fiind martirizată la doar 12 ani. Fiind o fetiţă foarte credincioasă, ajutându-i pe cei săraci, aceasta a stârnit furia tatălui său, care a rănit-o la picior cu un topor, fetiţa murind apoi din cauza rănii. sfânta muceniţă devenind ocrotitoarea Ţării Româneşti. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște generalizarea cultului Sfintei Filofteia pe întreg cuprinsul țării. Racla cu moaştele Sfintei Filofteia au fost restaurate în 2004, la Monetăria Statului.
Ca şi Mănăstirea Cozia, şi cea de la Curtea de Argeş a avut momente dramatice în istoria ei. În 1611, de pildă, principele Ardealului, Gabriel Bathory, cu oastea lui, a jefuit biserica, luând acoperişul de plumb şi cositor şi lăsând biserica descoperită, pradă intemperiilor. După câţiva ani de degradare, Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refăcut acoperişul. De asemenea, biserica a fost pradă incendiilor, cutremurelor, războaielor, care i-au produs pagube imense.
În 1875, spre lauda sa, Regele Carol I a adus un arhitect francez, care a restaurat mănăstirea din temelii, ca să zic aşa. Atunci a fost înlocuită fresca originară cu o pictură nouă, făcându-se şi alte modificări, prin care s-a diminuat valoarea istorică a monumentului, dar a fost astfel salvat de la degradare. (Fragmente din pictura originară se afla la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.)
În anul 1886, a început construcţia Palatului Episcopal din latura de est, şi el o frumuseţe arhitectonică.
Ansamblul s-a îmbogăţit cu Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală, care serveşte şi ca necropolă (are 16 locuri configurate) pentru membrii Casei Regale a României şi pentru arhiepiscopii Argeşului şi Muscelului.
Dumnezeu să vă bucure!