– Putem spune că presa comunistă a reușit să schimbe raportarea societății la sărbătorile religioase sau impactul a fost limitat?
– Oficial vorbind, prea comunistă a reuşit să schimbe raportarea societăţi la sărbătorile religioase, dar, în realitate, oamenii au sărbătorit, în continuare, marile evenimente creştine, precum Crăciunul sau Paştile. S-a ajuns aici datorită situaţiei speciale pe care Biserica a avut-o în România comunistă, comparativ cu situaţia din URSS. Acolo, comuniştii au distrus multe biserici şii mănăstiri, unele fiind transformate în grajduri pentru animale, iar altora dându-li-se alte destinaţii (spitale, azile, ospicii etc.).
Am să dau un exemplu celebru: Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova, un simbol major al Rusiei imperiale, a fost distrusă complet de Armata Roşie (dinamitată), într-o nopate, din ordinul lui Stalin, la 5 decembrie 1931. Catedrala aceasta fusese construită între 1839-1883 (deci în aproape o jumătate de secol), ca monument al victoriei Rusiei ţariste împotriva lui Napoleon, în războiul din 1812, fiind cea mai mare biserică ortodoxă din Rusia. Pe locul ei urma să fie ridicat Palatul Sovietelor, o clădire uriașă, cu o statuie a lui Lenin, înaltă de 415 m. (Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti, spre comparaţie, are doar 120 de metri). Proiectul nu s‑a realizat niciodată, în schimb, pe fundația începută a fost amenajată o piscină în aer liber. Desigur că, după 1990, Biserica Ortodoxă Rusă și autoritățile au decis refacerea catedralei. Reconstrucția a început în 1995 și s‑a finalizat în 2000, respectându-se fidel planurile originale. (Informaţii preluate din interviul lui Adrian Pătruşcă cu Dan Ciachir, disponibil la adresa: Patriarhul Justinian: Cum salvatorul lui Gheorghiu-Dej a transformat Rolls-Royce-ul reginei Angliei în Biblii pentru români). În prezent, catedrala are 103 m înălțime și poate primi aproximativ 10.000 de credincioși (în Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti intră până la 5000 de oameni).
Revenind la atitudinea oficialilor români faţă de Biserică, nu cred că românii sunt mai habotnici decât ruşii, care au fost nevoiţi să suporte măsurile luate împotriva crdinţei în URSS. Dar autorităţile române comuniste şi-au dat seama că pot câştiga mai mult, ideologic şi practic vorbind, fiind colaboratori cu Biserica şi nu duşmani violenţi ai acesteia. E posibil ca şi unele întâmplări ciudate ale istoriei să fi jucat un rol pozitiv, cum ar fi, de pildă, faptul că preotul Ioan Marina (viitorul Patriarh Justinian Marina) l-a ascuns şi l-a găzduit zece zile pe Gheorghe Gheorghiu-Dej (în august 1944), care evadase din închisoarea de la Târgu Jiu. Mai târziu, Nicolae Ceauşescu îşi va îngropa ambii părinţi cu slujba religioasă adecvată. Iar demolările de biserici din Bucureşti, din timpul lui Ceauşescu, nu au avut motivaţii religioase, ci raţiuni urban-edilitare (ceva similar s-a întâmplat şi la Paris).
– Cum se poziționa oficial presa din România față de religie în perioada regimului comunist?
– Poziţionarea de care vorbiţi era diferită, în funcţie de cele trei „vârste”ale comunismului românesc: perioada stalinistă („obsedantul deceniu”, după formula lui Marin Preda), cuprinzând anii 1948-1960), perioada relativei liberalizări (1964-1975) şi „deceniul satanic” (după formula datorată fostului meu profesor, Mircea Zaciu), respectiv 1980-1989.
Presa religioasă a existat până în 1947, când Regele Mihai a fost obligat să părăsească ţara. În anii care au urmat au dispărut multe publicaţii religioase, dar au fost păstrate organele de presă oficiale, ale mitropoliilor din ţară şi ale Patriarhiei. Nu am la îndemână date concrete, dar acestea se pot obţine consultând câteva teze de doctorat despre istoria presei religioase în România, precum şi o carte coordonată de mine şi dr. Carmen Tâgşorean, Tradiţii ale presei religioase din România, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017, 784 pagini.
În perioada relativei liberalizări, a avut loc o relaxare şi în domeniul religios. Patriarhul Justinian Marina a participat, în 1963, la celebrarea Mileniului de viaţă monahală la Sfântul Munte Athos. În 1968, acesta a călătorit în Anglia. În acelaşi an, s-au tipărit în România 200.000 de exemplare din Biblia sinodală, fiecare din cele peste 9000 de parohii ortodoxe primind câte 10 exemplare! Aceste exemple spun mult despre viaţa religioasă din România, în ciuda desfiinţării abuzive, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice şi interzicerea unor culte (Martorii lui Iehova, de pildă) saua aruncării în închisoare a unor preoţi, ortodocşi, greco-catolici şi de alte confesiuni.
În 1976, cu ocazia unei vizitei oficiale în Grecia, Nicolae Ceauşescu se întâlneşte, la Atena, cu trei monahi de la Muntele Athos, întâlnire iniţiată şi organizată de către Ambasadorul României în Grecia, poetul Ion Brad.
Apropo de această întâlnire neobişnuită, este interesant să vedem cum a reflectat ziarul Scânteia, ziarul central al PCR, momentul respectiv. Astfel, în Scânteia, din 30 martie 1976, la p. 4, există un articol intitulat Din programul zilei de duminică, în care se menţionează şi momentul întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu cei trei călugări athoniţi:
„Tot în cursul zilei de duminică, preşedintele Nicolae Ceauşescu a primit reprezentanţi ai călugărilor români de la muntele Athos, care au ţinut să aducă omagiul lor şefului statului român şi să-i mulţumească pentru eforturile pe care le depune, împreună cu conducerea Republicii Elene, pentru dezvoltarea, pe mai departe, a relaţiilor tradiţionale dintre cele două ţări, pentru promovarea spiritului păcii în Balcani şi în lumea întreagă.
Mulţumind, preşedintele Nicolae Ceauşescu le-a urat multă sănătate şi a dat o apreciere deosebită faptului că, trăind în Grecia, ei aduc o contribuţie la prietenia dintre cele două popoare şi, împreună cu confraţii lor greci şi întreaga comunitate, continuă să păstreze tradiţiile şi valorile culturale şi spirituale de la muntele Athos.”
După cum se vede, acest articol este redactat în limba de lemn a epocii. Muntele este scris cu minusculă, iar epitetul Sfânt lipseşte, ca şi când Muntele Athos ar fi o instituţie oarecare.
În ultimul deceniu al comunismului din România, 1980-1989, s-a încercat o intensificare a activităţilor ateiste. De pildă, organele de partid recomandau activităţi cu elevii, desfăşurate în zilele de duminică şi care să se suprapună cu slujbele de la biserică. Activiştii de partid nu era bine să fie văzuţi la slujbele religioase, iar la moartea lor, de regulă, nu se oficia slujba de înmormântare, cuvintele de adio fiind rostite de unul sau mai mulţi „tovarăşi” ai răposatului.
– Când începe, de fapt, marginalizarea temelor religioase în presă? Vorbim de primii ani ai regimului sau de o evoluție treptată?
– Presa religioasă a avut destinul presei româneşti în general. Ziarele care sprijiniseră regimul antonescian îşi încetează apariţia: Rampa, Saeculum, Familia, Evenimentul zilei, Porunca vermii, Ordinea, Viaţa (oficiosul Guvernului), Vremea, Convorbiri literare, Acţiunea, Curentul, Ecoul, Gândirea, Informaţia zilei au disparut din peisaj, unele chiar mai devreme de august 1944. După cum se vede, unele publicaţii nu erau ziare, ci reviste de cultură, dar care promovaseră, în concepţia comuniştilor, o cultură „burgheză”. Publicaţiile de orientare legionară sau progermane au fost interzise, în virtutea Convenţiei de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite, semnată la 12 septembrie 1944.
Publicaţiile cu profil religios au fost desfiinţate sau cenzurate mai ales după plecarea Regelui Mihai din ţară. Presa devine – este obligată să facă astfel – un simplu mijloc de propagandă, de manipulare a opiniei publice. Acestea s-au făcut vizibile încă din ziua de 23 august 1944.
Am să vă dau un exemplu interesant. Dacă se compară cele două proclamaţii ale Regelui Mihai (rostite la Radio, la 23 august 1944, respectiv la 30 decembrie 1947), se pot trage multe concluzii: din prima proclamaţie lipsesc referirile la Dumnezeu, prezente în schimb în actul abdicării, deşi ambele comunicate eu fost redactate de către comunişti (proclamaţia de la 23 august a fost redactată de către Lucreţiu Pătrăşcanu, care era secretar de stat şi ministru interimar al Justiţiei, în noul Guvern, condus de generalul Sănătescu). Stăpâni pe situaţie, comuniştii nu mai aveau ce pierde, dacă pomeneau numle lui Dumnezeu!
– Dacă deschidem un ziar din perioada comunistă în preajma Paștelui, ce găsim concret?
– Nu găsim nicio referire la cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. Dacă răsfoim, în schimb, un ziar din perioada comunistă din preajma Crăciunului, vom găsi referiri doar la „sărbătorile de iarnă”, respectiv Ziua Republicii (30 Decembrie) şi Noul An. Moş Crăciu era redenumit Moş Gerilă (traducerea denumirii din rusă – Дед Мороз-Ded Moroz)!
– Au existat perioade sau publicații în care referințele la Paște au fost tolerate, fie și indirect?
– Să fiu sincer, nu am urmărit în mod deosebit acest aspect, în cercetările mele privind istoria presei româneşti, dar în mod cert asemenea referinţe sunt de neimaginat, mai ales după 1947. Desigur, fac excepţie puţinele publicaţii religioase care mai existau (cum ar fi revista Biserica Ortodoxă Română, Buletinul oficial al Patriarhiei Române), unde asemenea referinţe erau normale.
– Cum era reprezentată Biserica în presă în acea perioadă? Era ignorată, criticată sau instrumentalizată?
– În cei 45 de ani de comunism în România, Biserica era pur şi simpu ignorată, dar se urmărea, voalat, scăderea influenţei şi a prestigiului acesteia în rândul oamenilor. Mai mult, erau eliminate şi din creaţia literară toate referinţele la religie.
De exemplu, poezia Anotimpuri, de Lucian Blaga, a fost publicată în Contemporanul, anul XVI, nr. 14, 7 aprilie 1961, p. 3, de unde a fost reprodusă de competentul editor al poetului, care a fost George Gană. Versiunea din manuscris are primul vers astfel: „Subt pomii sfinţi, cu frunza rară”, care a devenit, în varianta considerată definitivă (preluată, cum am spus, din Contemporanul): „Subt pomii scrişi cu frunza rară”. În 1961, reflexele „obsedantului deceniu” erau încă puternice, iar un cuvânt ca sfinţi putea deranja cenzura vremii, care a înlocuit cuvântul cu scrişi.
Alt exemplu. Din poezia Icoana (de Ion Iuga), dedicată eroilor de la Mărăşeşti, au fost eliminate (suntem în anul 1968) toate aluziile religioase. Din versurile „Din cer vin răstigniţi eroii/ Iisuşi care ne poartă-n sânge”, cuvântul Iisuşi a fost substituit cu vocabula copii! Şi asemenea exemple sunt cu sutele.
– Există exemple de jurnaliști, care au încercat să strecoare referințe religioase în mod subtil?
– Mulţumesc că mi-aţi pus această întrebare, fiindcă am să vă dau un exemplu edificator.
În 1949, 1 Mai, Ziua Muncii (sǎrbǎtoare cǎreia comuniştii i-au acordat o importanţǎ deosebitǎ, având în vedere faptul cǎ Partidul Comunist se considera un partid al celor ce muncesc) a coincis cu sǎrbǎtoarea Paştilor.
Un poet mai puţin cunoscut, dar foarte curajos, Vornic Basarabeanu, în revista Flacǎra (anul II, nr. 17 (68), 30 aprilie 1949, p. 5), a publicat o poezie subversivǎ, intitulatǎ 1 Mai. Citite de jos în sus, iniţialele versurilor din prima parte a poeziei (ceea ce formează un acrostih) reproduc formula pascală, Hristos a înviat! Iatǎ poezia:
Tremură lacrimi! Sburdă surâs
Aproape c-am uitat de când aveam ochii rană şi cântecul plâns
Iernile vremii nu mai degeră visele. Corbii dezmăţului nu ne mai croncăne în fereastă
Vântul, când ni se joacă în palme, nu ne mai aduce aminte de bici, nu ne mai ustură
Nopţile când trec în cirezi de-ntuneric nu-şi mai fac staul în inima noastră
În fiecare pas de mai bine simţim cum livezile vieţii se coc şi răscoapte în pumnii noştri se scutură
Amiezile cu pielea obrazului rumenă: ca faţa minerilor în trântă cu normele.
Salcâmii mai tineri cu o viaţă s-au îmbrăcat ca niciodată în alb: de paradă
O, liră, vesteşte nepoţilor noştri de azi şi de mâine cum timpul şi-a primenit miezul şi formele
Te-nalţă şi cântă adevărul! Toţi surzii de pe pământ să-l audă, toţi orbii de pe lume să-l vadă!
Sbirii caută să caşte iar gropile. Să smulgă iar moartea. Şi iar să ne-nhame la foam
I-aud cum strănută cu gloanţe şi capul cum şi-l ascund sub tejghele
Rapsozii lui Neron asudă să fabrice din lacrimi de mamă
Hambare de puşti şi bancnote cu chipul „libertăţii” pe ele.
E adevǎrat cǎ în Flacǎra poemul publicat este mult mai lung, versurile citate mai sus fiind din prima parte a poemului (care mai are şi o „abatere” de la regula acrostihului, douǎ mǎsuri de precauţie, luate de autor pentru a se apara de o eventualǎ delaţiune: cuvântul sbirii este schimbat, probabil în ultima clipǎ, iar numǎrul versurilor este mai mare decât al numǎrul literelor din expresia Hristos a înviat!). După afirmaţia lui Marian Popa, poetul Vornic Basarabeanu „divulgă acrostihul lui Dan Deşliu, simplu delator sau doar comunist intransigent”, autorul versurilor ajungând astfel la închisoare (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine.Vol. I. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. Versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 133.)
– Cum credeți că a influențat această absență din presă modul în care oamenii trăiau Paștele?
– Eu cred că oamenii s-au bucurat de sărbătoarea pascală, chiar dacă presa nu scria nimic în acest sens. Excepţie au făcut activiştii, securiştii şi cei cu funcţii de conducere, care nu puteau participa la slujba de Înviere, fiindcă această participare putea deveni o notă negativă în dosarul de cadre, pe care îl avea fiecare membru de partid.
– Ce se schimbă în presa românească imediat după Revoluția din 1989 în ceea ce privește reflectarea Paștelui?
– După decembrie 1989, au fost schimbări radicale în toată presa românească, inclusiv în cea religioasă. Au reapărut organe noi de presă cu profil religios şi au fost întemeiate altele noi (aş aminti, de la Cluj-Napoca, revista Tabor). Aşa este revista Renaşterea, de pildă, întemeiată de către Episcopul Nicoale Ivan, în 1919, reapărută după 1989. Sau revista Viaţa creştină, dispărută odată cu scoaterea în afara legii, în 1948, a confesiunii greco-catolice, şi reapărută după 1989.
Desigur că, în aceste publicaţii, sunt tipărite pastoralele ierarhilor, dar şi numeroase articole despre tradiţiile din diferite localităţi despre Învierea Mântuitorului, se retipăresc poezii ale scriitorilor noştri clasici, dedicate sărbătorilor de Paşti, interzise de cenzura comunistă etc.
– Cum a evoluat discursul despre Paște în presă de la anii ’90 până astăzi?
– Discursul din presa religioasă nu a evoluat atât de spectaculos, precum cel al presei sportive, să spunem, din cauza faptului că Biserica este o instituţie mai conservatoare. Dar trebuie remarcată o oarecare modernizare a limbajului, care ţine cont de evoluţia limbii române, proces care a avut loc încă înainte de 1989. Este de remarcat o atenţie sporită acordată folosirii corecte a limbii române (la fel ca în presa militară), fără erorile de cord gramatical sau de stil, întâlnite în multe publicaţii scrise de mireni.
– Ce ar trebui să înțeleagă cititorii de azi despre acea perioadă, când vine vorba de relația dintre presă, ideologie și religie?
– Cititorii trebuie să se bucure (şi sunt convins că o fac) de climatul de libertate în care trăim. Biserica se consideră o instituţie aflată în afara politicii şi a ideologiei. În România, libertatea religioasă este asigurată tuturor cetăţenior, indiferent de religie sau confesiune, realitate pe care nu o întâlnim în toate ţările lumii.
Fiindcă ne aflăm cu puţine zile înaintea Sfintei Sărbători de Paşti, aş vrea să închei cu o poezie şi o urare a marelui poet clujean, Horia Bădescu:
Plouă, Doamne, cu lumină, plouă,
plânge Dumnezeu acolo, sus,
trece printr-o lacrimă Isus;
inima iar ni se face nouă.
Se aşează lumea pe din două,
se întorc acei care s-au dus,
naşte dimineaţa din apus;
inima iar ni se face nouă.
Grea e carnea orelor de rouă,
greu de duh s-a-îngreuiat pământul,
e de cer şi de tăcere vântul;
inima iar ni se face nouă.
Înviere juruită nouă!
Plouă, Doamne, cu lumină, plouă.
Fie ca lumina sfântă a Învierii să alunge teama şi îndoiala
acestui timp de restrişte şi să vă umple sufletul şi casa
cu pacea şi speranţa ei!
Hristos a înviat ! Sărbători luminate !
Horia Bădescu
Interviu realizat de Adrian Lambru