E ora prânzului, când ajungem la Mănăstirea Stavronichita, dar nu ne este foame (cel puţin mie). Mâncarea consistentă de azi dimineaţă (mămăligă cu fasole, între altele), dar mai ales poveştile miraculoase şi atâtea informaţii extraordinare, pe care le-am aflat, ne-au anulat senzaţia de foame.
Aşezată pe un fel de promontoriu, între Mănăstirile Pantocrator şi Iviron, Mănăstirea Stavronichita este una dintre cele mai mici mănăstiri din Muntele Athos, uşor de recunoscut, graţie şi turnului de observare şi apărare, care domină construcţiile mănăstirii. Şi nouă ni se pare mică, mai ales după ce am vizitat, azi, Mănăstirile Vatoped şi Pantocrator şi Schitul Sfântul Prooroc Ilie.
În Marea Lavră, există un document din anul 1012, în care apare numele monahului Nichifor Stavronichita, de la care se crede că îi provine numele. Alte opinii vorbesc despre faptul că numele i-ar proveni de la monahii Stavros şi Nichita. Se numără printre mănăstirile athonite vechi, precum Marea Lavră, Vatoped şi Iviron. A fost distrusă de piraţii catalani, în secolul XIV, după care a fost cedată Mănăstirii Cutlumuş. În 1546 s-a finalizat katholikonul, pictat de celebrul zugrav, Teofan Cretanul (naosul şi pronaosul), cu unele icoane foarte bine conservate. Tot acest zugrav a pictat şi trapeza. Teofan a lucrat aici, împreună cu fiii săi, Simion şi Neofit, între anii 1545-1546, toţi trei fiind monahi (din păcate, nu am obţinut nici noi binecuvântarea pentru a face fotografii în interior). În secolul XVII, mănăstirea a beneficiat de ajutorul domnitorului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1679-1688), construindu-se un apeduct existent şi astăzi. Acelaşi domnitor a finanţat şi clopotniţa mănăstirii.
Incendiile din anii 1607, 1741 şi 1879 au pustiit mănăstirea. A venit apoi dominaţia otomană, când mii de soldaţi turci au fost încartiruiţi la Sfântul Munte. (De amintit detaliul că în anul 1821, au intrat în Sfântul Munte şi femei, care au căutat aici adăpost, împreună cu familile lor, din cauza răzmeriţei.) E important de menţionat că Sfântul Paisie Aghioritul s-a nevoit şi el la această mănăstire, timp de un an, în 1968, ajutând la refacerea acesteia.
În partea dreaptă a iconostasului este Icoana Sfântului Nicolae, lucrată în mozaic pe lemn, o tehnică foarte rară. Se spune că icoana ar fi fost aruncată în mare de către piraţii care au jefuit mănăstirea. „Şi a stat această icoană în mare – scrie Părintele Pimen –, păzită de Dumnezeu, timp de patruzeci şi şapte de ani, după care, cu rânduiala lui Dumnezeu, a fost găsită de părinţii din mănăstire, în mreaja pe care o aruncaseră în mare, pentru pescuit. Pe fruntea sfântului se afla lipită o scoică, pe care, dezlipind-o părinţii, a început să curgă sânge, aşa cum se vede şi astăzi.” (Monah Pimen, 2016, p. 159).
Intrăm în curtea foarte strâmtă a mănăstirii. Chiar la intrare se află un fel de căruţă, plină cu struguri proaspăt culeşi, pe care îi degustăm prin câteva boabe. Văzând o creangă de viţă de vie ruptă, l-am întrebat pe părintele, care ne-a întâmpinat, dacă o pot lua, pentru a o duce acasă, ceea ce am şi făcut, după ce am obţinut binecuvântarea. Voi vedea la primăvară dacă s-a prins.
Admirăm şi clopotniţa, făcută cu resurse româneşti, oferite tot de domnitorul Şerban Cantacuzino, cum spuneam, iar în interiorul katholikonului există cinci paraclise. Sub katholikon este Osuarul mănăstirii. Există un balcon, din care avem o splendidă panoramă asupra mării.
În regiunea Kapsala, mănăstirea are 34 de colibe şi câteva chilii.
Între sfintele moaşte amintim o mână a Sfintei Ana, Mama Maicii Domnului, moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul şi mulţi alţi sfinţi, pe care nu îi mai amintesc. Biblioteca are 169 de codici (2 de mătase, 58 de pergament, iar 109 de hârtie), la care se adaugă circa 3000 de volume tipărite. De asemenea, între manuscrise este şi Rânduiala liturghiei pe glasuri, scrisă de un oarecare Dumitraşcu, din Ţara Românească, în 1705. Ne pare rău că nu am făcut demersuri din timp, pentru a vedea şi a cerceta aceste comori.
Nu am participat aici la slujbe, de aceea mi se pare interesantă observaţia Arhimandritului Ioanichie Bălan, care a participat la o slujbă: „La lumini de candele, călugării abia se disting. Aici părinţii au votul tăcerii. Mănăstirea Stavronichita este mănăstirea tăcerii şi a rugăciunii în taină! Părinţii comunică prin semne. Nimeni nu vorbeşte, decât dacă este întrebat.” (Bălan, 1997, p. 120).
După ce fotografiem apeductul finanţat de domnitorul Şerban Cantacuzino, acum 500 de ani, ne urcăm în microbus şi ne îndreptăm spre Mănăstirea Iviron.