Moartea Profesorului meu, Octavian Şchiau (1930-2013)

          O SchianVineri, 22 noiembrie, în jurul orei 14,15 a încetat din viaţǎ unul dintre profesorii mei apreciaţi, Octavian Şchiau. Venea de la Prefecturǎ, unde a propus ridicarea, în Cartierul “Andrei Mureşanu”, a  unui bust al poetului Andrei Mureşanu. Propunerea fusese primitǎ cu entuziasm şi se grabea la Rectorat, pentru a-î mǎrturisi şi Rectorului UBB aceastǎ micǎ victorie.

          Miercuri, în 27 noiembrie, trebuia sǎ îmi prezinte cartea mea de convorbiri cu domnul Ion Brad. Nu a fost sǎ fie… Nici volumul de scrisori ale lui Mircea Zaciu cǎtre Octavian Şchiau nu a fost finalizat. Mǎ bucur cǎ şi-a dat acordul deplin pentru a-l publica.

          Profesorul Octavian Şchiau (n. 1930) a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii clujene, pe care a terminat-o în 1953. Imediat după încheierea studiilor, a fost reţinut asistent la Catedra de literatură română, specializându-se în literatura română veche şi premodernă, aceste preocupări materializându-se în cursul Istoria literaturii române. Epoca veche (în colaborare cu Georgeta Antonescu, 1978). În 1971 obţine titlul de doctor în ştiinţe filologice, cu lucrarea Circulaţia vechilor cărţi româneşti, care va fi publicată în 1978, cu titlul Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval (1978). Continuând tradiţia şcolii filologie clujene (Sextil Puşcariu, Vasile Bogrea, George Bogdan-Duică, Ion Breazu, D. Popovici, Iosif Pervain, dintre cei mai tineri ‒ Ioan Em. Petrescu, Doina Curticăpeanu, Georgeta Antonescu), Octavian Şchiau s-a specializat în domeniul literaturii noastre vechi, în care a dat contribuţii notabile. Pe lângă cursul universitar amintit şi teza de doctorat, profesorul Octavian Şchiau a editat, în condiţii filologice impecabile, volumul Radu Tempea, Istoria sfintei beserici a Şcheilor Braşovului (1969, în colaborare cu Livia Bot), a fost colaborator la monumentala ediţie a Bibliei de la 1688 ‒ Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (coordonator: I.C. Chiţimia, 1988), tipărind apoi ediţia bilingvă a cărţii lui Nicolae Drăganu, Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârşitul secolului al XVIII-lea  ‒ Histoire de la littérature roumaine de Transylvanie dès origines à la fin du XVIII-e siècle (2003, în colaborare cu Eugen Pavel).

          A colaborat la importante publicţii ştiinţifice şi culturale: Limba română, Tribuna, Steaua, Mitropolia Olteniei, Cercetări de lingvistică, Annales Universitatis Apulensis, Cetatea culturală etc.

Cu Edgar Papu, LIviu Rusu, Gavril Scridon si Octavian Schiau, la Decanatul Fcaultatii de Filologie din Cluj-Napoca, 1979.

Contribuţiile sale ştiinţifice puteau fi mult mai numeroase, dacă profesorul nu şi-ar fi cheltuit o bună parte din energiile sale intelectuale pe altarul educaţiei propriu-zise, al formării a zeci de generaţii de profesori, prin cursuri postuniversitare, inspecţii de grad, lectorate în străinătate etc. Fiu de dascăli, care continua astfel din familie figura dascălului care se consumă luminând în jur, profesorul Octavian Şchiau a avut numeroase funcţii de conducere, într-o epocă plină de contradicţii şi privaţiuni, cum a fost cea comunistă. Ca prodecan şi decan al Facultăţii de Litere, fiind simultan şi director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară “Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca (între 1976-1989), profesorul Şchiau a ştiut să împace, cu tact şi diplomaţie, vanităţile şi sensibilităţile exacerbate ale filologilor clujeni, mulţi scriitori remarcabili, dar orgolioşi nevoie mare, fiind asemenea lui Al. Rosetti, pe care G. Călinescu îl vedea “cu un zâmbet etern, circulând în toate mediile, de la Curte la cafenea, din cercul academic şi politic în acela al tânărului scriitor proletar, suportând cu delicateţă infinită cele mai omeneşti insistenţe şi stabilind o punte prudentă între adversarii literari, adunându-i laolaltă în aceleaşi colecţii, păstrându-şi cu fineţă libertatea şi nerenunţând la producţia unora de dragul altora”.

                O altă componentă importantă din activitatea de dascăl a profesorului Octavian Şchiau o reprezintă activitatea sa de lector de limbă, cultură şi civilizaţie românească în străinătate, în spaţiul germanic mai ales. Astfel, domnia sa a predat, timp de mulţi ani,  cursuri de profil la Universităţile din Berlin, Leipzig şi Tübingen. Cu ocazia prezenţei sale în Germania a descoperit şi valorificat, împreună cu Flora Şuteu, un fond de manuscrise provenind de la Mite Kremnitz, între care şi un faimos album cu poezii scrise de Eminescu însuşi, numit de către Perpessicius “caietul roşu”, şi care se află acum în păstrarea Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, un caiet considerat pierdut. Am făcut eu însumi un interviu cu Georg Kremnitz, nepotul Mitei Kremnitz, care a apreciat eforturile făcute de profesorul Octavian Şchiau, pentru ca acel fond documentar să revină culturii române. Tot ca lector la Berlin, profesorul Şchiau a contribuit în mod decisiv la acordarea numelui lui I.L. Caragiale unei mari biblioteci din Berlin.

          După pensionarea de la Filologia clujeană, Octavian Şchiau a pus bazele învățământului filologic universitar la Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, secție la care a atras nume importante ale culturii şi ştiinţei noastre: Vasile Fanache, Mircea Popa, Constantin Cubleșan,  Mircea Braga, Mircea Tomuş, Alin Mihai Gherman, Eugen Beltechi şi alţii.

          Pentru aceste merite avute pe tărâm educaţional, în 2004, la propunerea ministrului Învăţământului, preşedintele României i-a conferit Ordinul Meritul pentru Învăţământ în grad de Comandor. A primit, de asemenea, titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Cluj-Napoca.

          Spuneam, la începutul acestor rânduri, că am avut privilegiul de a-l avea profesor pe Octavian Şchiau. Mi-a rămas în memorie nu numai ca un specialist desăvârşit, stăpân absolut pe materia predată, ci şi în calitate de OM. Profesorul Octavian Şchiau este pentru mine un mare caracter, ceea ce nu înseamnă puţin lucru în lumea de azi, cu scara valorilor răsturnată. Voi repeta de o mie de orie vorbele lui Eminescu: nu te inteligenţe duce lipsă România, ci de caractere! Or, fostul meu profesor este un asemenea mare caracter. Mă bucur să constat că şi alţi absolvenţi de filologie au aceeaşi părere despre fostul dacălul nostru de odinioară. Iată, de pildă ce spunea poetul Horia Bădescu într-un interviu despre studenţia sa la aceeaşi filologie clujeană: “Am avut la catedră pe aulicul Mircea Zaciu, pe neobositul scormonitor de frumuseţi cronicăreşti şi omul de rară delicateţe sufletească, Octavian Şchiau, pe mult bântuitul de demonul logicii lingvistice Dumitru Draşoveanu, prinţul gramaticienilor români”.

          M-am întâlnit, în ultimii, ani, tot mai rar cu fostul meu profesor, dar destul de frecvent în acest an. Dar asta nu înseamnă că nu l-am întâlnit mult mai des, în spaţiile mele de cuget şi simţire. A fost unul dintre puţinii cărturari care au ştiut îmbătrâni frumos, înconjurat de dragostea şi preţuirea celor din jur, aşa cu s-a intâmplat cu Vasile Fanache, Dumitru Pop, Romulus Todoran, Edgar Papu, Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga, Paul Cornea – dintre cei cunoscuţi de mine. Mulţi spun că funcţiile de conducere erodează imaginea conducătorului, care nu poate mulţumi pe toată lumea. Octavian Şchiau ne oferă, iată, un exemplu contrariu.

          Astăzi, când se intâmplă atât de multe lucruri în jurul nostru şi cu noi, mă gândesc adesea cum ar judeca profesorul Şchiau o situaţie sau alta. Şi de fiecare dată ajung la concluzia că ar găsi cuvinte de apreciere pentru prieteni, bucurie pentru realizările lor, iertare şi înţelegere pentru spiritele distructive, toleranţă pentru cei cu alte opinii. Este ipostaza omului care priveşte spectacolul lumii din jur cu melancolia unui înţelept.

Mergi sus