La Bucium-Şasa, pe urmele lui Ion Agârbiceanu

           Pregătirea ediţiei de Opere agârbicene, în de-acum celebra colecţie “Pleiade” a Academiei Române, colecţie îngrijită de acad. Eugen Simion, mi-a stârnit interesul pentru viaţa şi opera lui Ion Agârbiceanu. Iată de ce, făcând o călătorie la Abrud, la invitaţia Daianei şi a Danei Simonis, am dorit să vizitez şi localitatea Bucium-Şasa (care îşi trage numele de la Valea Şesii sau Şesei), unde Ion Agârbiceanu a fost preot, între 1906-1910.  Comuna Bucium este alcătuită din 29 de sate şi cătune, înşirate de-a lungul drumului de la Abrud la Detunata. Cele mai importante sunt cele şase Buciumuri: Bucium-Muntari, Bucium-Şasa, Bucium-Poieni, Bucium-Izbita, Bucium-Cerbu şi Bucium-Sat.

          Aşadar, la începutul anului 1906, Ion Agârbiceanu, după ce renunţase la studiile de filologie clasică şi istorie de la Budapesta şi după ce debutase editorial, tot acolo, cu vol. De la ţară (1905), îi trimite o scrisoare lui Ion Micu Moldovan, prepositul capitular al Blajului, motivându-şi întreruperea studiilor şi exprimându-şi dorinţa de a „aplica”, cum se spune acum, pentru o parohie care se vacantase în Abrud: „Mă cheamă pare-că viaţa cu valurile-i multe să o cunosc, să o iubesc, să mă amestec în valurile ei […]. Am cetit concursul la parohia Abrudului, nu ar fi oare cu cale să suplic şi eu după ea? Acolo e un aer aşa de curat, cred că va fi senin mult în înălţimi – de sărăcie nu-mi pasă […]. Dar sânt acolo amintirile la cari am visat atât de mult, amintirile măreţe şi dureroase a[le] luptelor nerăsplătite, pe cari atât de mult doresc să le pot povesti odată, după ce mi-a fi tremurat sufletul la vederea munţilor şi după ce voi simţi mai adânc, fiind locuitorul lor!” (Apud Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 69). Scrisoarea rămâne fără răspuns, dar la 17 aprilie din acelaşi an, mitropolitul Victor Mihályi conte de Apşa îi comunică decizia de a fi numit paroh la Bucium-Şasa, decizie benefică pentru destinul literar al scriitorului. Acesta va trăi aici o experienţă de viaţă cu totul specială,  de pe urma căreia va da la iveală cele mai bune povestiri ale sale (şi romanul Arhanghelii, apărut în 1913), cu subiecte extrase din viața grea a oamenilor din Apuseni.  (Să notez că romanul Arhanghelii a avut şi alt rol în viaţa scriitorului: în primăvara anului 1953, Ion Brad, scretar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, împreunǎ cu Mircea Zaciu, pe atunci asistent universitar, hotǎrǎsc sǎ-l sǎrbǎtoreascǎ pe Ion Agârbiceanu la Cluj, folosindu-se de recenta împlinire a vârstei de 70 de ani (în septembrie 1952) şi de împlinirea a 40 de ani de la apariţia romanului sǎu „muncitoresc”, Arhanghelii. Iniţiativa le reuşeşte, cei doi câştigându-şi simpatia şi gratitudinea pe viaţǎ din partea lui Ion Agârbiceanu, pe care îl vor ajuta şi cu alte prilejuri (în special Ion Brad, în legǎturǎ cu scoaterea casei sale din Cluj de la naţionalizare, editarea operei, încasarea unor drepturi de autor etc.). Referatul ţinut de Mircea Zaciu cu acel prilej va fi nucleul primei monografii dedicate lui Agârbiceanu (ESPLA, Bucureşti, 1955), transformatǎ ulterior în tezǎ de doctorat, iar Ion Brad va purta cu scriitorul o valoroasǎ corespondenţǎ, publicatǎ în vol. Ion Agârbiceanu – Sfânt pǎrinte al literaturii române (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007), care conţine peste 30 de scrisori de la Ion Agârbiceanu, precum şi unele documente din arhiva CNSAS). A două observaţie are în vedere o afirmaţie a lui Nicolae Manolescu, care, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 493, crede că titlul volumului De la ţară, din 1905, se referă la Ţara Moţilor; or, Agârbiceanu va lua contact cu această „Ţară” abia în 1906, când va fi numit preot la Bucium-Şasa.)

          Revenind la contactul scriitorului cu parohia din Bucium-Şasa, iată ce spune scriitorul însuşi: „Ȋn săptămâna Paştilor am mers preot la Bucium-Şasa, comună în Munţii Apuseni, lângă Abrud – sat cu băieşi la minele de aur”. Este aşteptat, în gara din Zlatna, de o trăsură trimisă de enoriaşii din Bucium-Şasa (era deja cu proaspăta sa soţie, Maria Aurelia Radu, fiica protopopului Sebastian Radu din Uioara, cu care se căsătorie în luna precedentă), în după-masa aceleiaşi zile fiind primit de Consiliul Consistorial, instalarea oficială în parohie fiind făcută de către protopopul Iuliu Montani din Roşia de Munte şi de către preotul Ioan Suciu din Abrud.

          Debutul ca preot cu ocazia Paştilor îi va oferi experienţe contradictorii: în ajunul Paştilor exista în sat tradiţia ca, înainte de miezul nopţii, să înceapă împuşcăturile: „Detunăturile […] se descărcau cu atâta putere, încât pădurile bătrâne fierbeau, clocoteau, vuiau necurmat.” Ȋn al doilea rând, cu ocazia slujbei de Ȋnviere, este uluit de frumuseţea portului popular local: femeile „purtau lungi şi grele năfrămi de mătase […], iile largi din giulgiu foarte fin […], numai gulerul şi altiţele pe mâneci erau cusute cu mătase neagră. Purtau cătrinţe înguste, în care roşul avea o parte covârşitoare, şi şurţe chindisite. Toate erau în ghete.” (cf. Voicu Ioan Macaveiu, Chemare şi zbucium, în Dacoromania, http://www.dacoromania-alba.ro/nr34/chemare_si_zbucium.htm; data accesării: 29 iunie 2015).

          De-a lungul celor patru ani, cât Agârbiceanu a fost preot la Bucium-Şasa (1906-1910), tânărul paroh va cunoaşte viaţa extrem de grea a locuitorilor din Ţara de Piatră, evocată astfel într-o pagină memorialistică: „Şi nu te zăpăcesc numai piedicile ce se pun în calea propriei tale vieţi. Visurile nu se risipesc numai prin suferinţă şi greutăţi proprii, ci şi prin întâlnirea lor în viaţa altora. Greu îţi vei mai clădi o concepţie optimistă, dacă în anii cei dintâi a[i] contactului cu realitatea ţi-e dat să vezi numai întuneric, suferinţă şi mizerie” (apud Mircea Zaciu, ed. cit., p. 75). „De altfel – vǎ mǎrturisi scriitorul mai târziu –, din experienţa vieţii pastorale s-au nǎscut cele mai multe schiţe şi povestiri ale mele. Îndeosebi m-a impresionat latura de suferinţǎ din viaţa sǎtenilor. Şi întâia emoţie era, de cele mai multe ori, de compǎtimire.

          Mai ales primii patru ani de preoţie mi-au dezvǎluit cele mai multe mizerii ale vieţii de la ţarǎ. Eram uneori sǎturat, supraîncǎrcat cu senzaţii şi impresii deşteptate de mizeria sǎtenilor, încât regretam cǎ m-am fǎcut preot, sǎ cunosc toatǎ aceastǎ mizerie, şi materialǎ, şi moralǎ. Aveam senzaţia cǎ mǎ întunec” (apud D. Caracostea, Mărturisiri literare. Organizate în anii 1932-1933 la Facultatea de Litere din Bucureşti. Ediţie critică şi introducere de Iordan Datcu, RCR Editorial, Bucureşti, 2013, p. 162). De aceea, încă din 1908 se gândeşte să plece din Bucium-Şasa, aspirând la o parohie în Gilău, Iernut sau Teiuş. Abia după patru ani,  respectiv la 4 mai 1910, Ion Agârbiceanu primeşte, de la Consistoriul din Blaj, numirea ca preot greco-catolic la Orlat, lângă Sibiu, parohie mult mai bună, care avea aproape 585 de familii, şi unde va rămâne, intermitente cauzate de răboi, până în 1918.

          Ghidaţi de doamna Marinela Jurcă, funcţionară la Primăria din Bucium, facem primul popas la casa parohială, aflată acum, din punct de vedere administrativ, în satul Ciuculeşti, din comuna Bucium. Ne întâmpină actualul paroh, Avram Ioan Matei, care tăia în curte, împreună cu un consătean, margini de brad, pentru a face „aşchiţe”, folosite la aprinderea focului. Ne spune că, în prezent, tot satul este ortodox. Casa parohială, edificată în 1848, de către preotul Iosif Ciura, bunicul scriitorului Al. Ciura, este aceeaşi în care a trăit şi Ion Agârbiceanu, care a renovat-o în vara anului 1906 (nu mai fusese reparată din 1848), punându-i şase ferestre şi o uşă între camere. Pe peretele dinspre stradă, se află o placă memorială, cu următorul text: „Ȋn casa aceasta a locuit, între 1906-1910, scriitorul Ion Agârbiceanu (1882-1963). Aici a scris romanul <<Arhanghelii>> şi nuvelele <<Fefeleaga>> şi <<Melentea>>”. Nu se ştie când a fost dezvelită placa, dar e posibil ca acest lucru să se fi întâmplat în 1982, cu ocazia centenarului naşterii scriitorului, în cadrul amplelor manifestări organizate la nivel naţional. Deasupa aceste placi se află o alta, în limba latină, care atestă vechimea casei. De notat că, în această casă, scriitorul a creat şi alte povestiri care l-au făcut celebru (incluse în volumele Ȋn clasa cultă, 1909, Ȋn întuneric, 1910, Două iubiri, 1910, Prăpastia, 1910), cum ar fi Două iubiri, Luminiţa, Popa Man, Bunica Iova, Precupaş, Viscolul, Coman Petra etc. Ȋn această casă, Ion Agârbiceanu a primit vizita multor scriitori şi oameni de cultură (de pildă, în 1906, a fost vizitat de către redactorii revistei Ramuri din Craiova, la care scriitorul colabora încă din 1906: C.Ş. Făgeţel, D. Tomescu şi N. Vulovici). Aici se va naşte, în 1907, primul fiu al preotului-scriitor, Ion Gheorghe, care se va dedica ştiinţei, respectiv fizicii nucleare, ajungând profesor universitar şi membru corepondent al Academiei R.S. România, creatorul primului laser românesc cu gaz. Tot aici se va naşte, în 1908, şi cel de-al doilea fiu, care va primi numele Nicolae, în amintirea fratelui scriitorului, care decedase la Graz, cu două luni înainte. Acesta va ajunge un muzicolog şi sculptor de talent, stabilindu-se în 1947 la Paris, unde va fi şi înmormântat.

          La mică distanţa de casa parohială vedem Biserica, edificată în 1821, acum ortodoxă, unde a slujit Ion Agârbiceanu. Lângă biserică, aşezată de-a lungul drumului, se află o clădire a Şcolii cu clasele I-VIII, care poartă în prezent numele lui Ion Agârbiceanu, pe care se află următoarea placă: „Ȋn această şcoală, întemeiată de Gheorghe Lazăr, a funcţionat ca învăţător (1881-1884) marele folclorist Ion Pop-Reteganul (1853-1905)”. Ȋn scurtul său popas la Bucium-Şasa, Ion Pop-Reteganul a reuşit să strângă o serie de basme şi balade din această zonă. Ȋn două săli din clădire este amenajat un muzeu etnografic, cuprinzând unelte din minerit, obiecte casnice, iar în câteva vitrine se află documente şi manuscrise aparţinând lui Ion Agârbiceanu. Ele nu sunt inedite, fiind valorificate de diverşi cercetători. De notat că în clădirea Primăriei, recent renovată, funcţionează şi o bibliotecă, formată din peste 12.500 de volume, bibliotecară fiind doamna Liliana Duna. Ȋn fiecare an, biblioteca organizează, în luna septembrie, în colaborare cu şcoala care poartă numele marelui prozator, „Zilele Ion Agârbiceanu”, cuprinzând concursuri de lectură şi de creaţie, lansări de cărţi etc., menite să aducă în actualitate memoria scriitorului.

          Nu departe de şoseaua principală, în direcţia care duce la Detunatele, cele două stânci faimoase (Detunata Goală şi Detunata Flocoasă), dar nesemnalizată la şosea, cum ar fi normal, din raţiuni turistice, se află Casa Fefeleaga, construită de Consiliul Judeţean Alba, pe un teren care aparţinuse Sofiei Danciu. Ȋn târnaţ se găseşte o placă memorială din marmură, pe care scrie: „Expoziţia Muzeală Fefeleaga. Această placă a fost dezvelită cu prilejul aniversării a 100 de ani de la apariţia nuvelei <<Fefeleaga>>, scrisă de Ion Agârbiceanu. 20 aprilie 2008”. Tot aici vedem Arborele genealogic Danciu Sofia „Fefeleaga”, din care deducem că, la ora actuală, sunt în viaţa unii nepoţi şi strănepoţi ai Sofiei Danciu, prototipul Fefeleagăi. Unul dintre nepoţi, Gheorghe David, trăia în casa veche de peste un veac, în care și-a petrecut ultimii ani din viață Sofia Danciu (Fefeleaga), dar casa a ars din temelii anul trecut, în august, din cauza unui scurtcircuit. Nu mai avem timp să îl vizităm. Pe o nepoată în viaţa, Ştefania, acum în vârstă de 72 de ani, a intervievat-o recent o studentă din anul III, de la Facultatea de Jurnalism a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Larisa David, originară din Abrud, hotără să se dedice studierii vieţii şi operei lui Ion Agârbiceanu. Citez din reportajul acesteia: „Prin ochii Ștefaniei, Fefeleaga cea reală, bunica ei, era o persoană cumsecade. Avea grijă de ea. <<Îmi  lua apărarea în fața copiilor care se purtau urât cu mine. Îmi cânta, îmi spunea de strîgoi>>. Era  la fel ca oricare bunică grijulie, care-și iubește nepoții. Agârbiceanu și-a transformat personajul în ceea ce și-a dorit el: bătrâna aceea care nu avea mai nimic, nici lucruri materiale, nici sprijin moral. Conform scrierii lui, copiii ei au murit. Și toate acestea pentru a nuanța o viață plină de tradiții și dramatism, cu un impact emoțional major. Tanti Fani afirmă clar: copiii ei au trăit, altfel ea nu ar fi existat. E revoltată pe faptul că Agârbiceanu a inventat multe lucruri despre bunica ei, doar pentru a ieși totul cum voia el.

          <<Puțîn îi adevărat. Că era săracă și aia cu calu’ Bator. Multe îs povești, că Agârbiceanu aiăsta o fost și popă. Pă lângă că o scris, o zîs multe baliverne, iă, ca să fie mai faină povestea>>.

          Se citește pe fața ei o nedumerire cu privire la numărul copiilor bunicii ei. Trecerea timpului este evidentă, își lasă amprentele. Până la urmă, rămâne la patru: Alexandru, Gheorghe, Nicolae și Maria. Gheorghe era tatăl ei. Nicolae a murit de tânăr, însă ceilalți și-au întemeiat familii, spune cu un glas domol.” (http://studentpress.ro/2014/11/fefeleaga-dincolo-de-nuvela-lui-agarbiceanu. Data accesării: 29 iunie 2015). La urma urmei, aceste date sunt mai puţin relevante, pentru că Fefeleaga a fost o ficţiune, chiar dacă prototipul acestei ficţiuni era un personaj real.

          O cercetare complexă a activităţii lui Ion Agârbiceanu în Bucium-Şasa găsim în lucrarea lui Voicu Ioan Macaveiu, Ion Agârbiceanu – biografia “Arhanghelilor”, Editura “ALTIP”, Alba Iulia, 2002, cu multe documente, fotografii, texte facsimiliate etc. Profesorul universitar Ion Buzaşi, bun cunoscător al vieţii şi operei acestui “sfânt părinte al literaturii române”, cum l-a numit Lucian Blaga pe autorul Arhanghelilor, mi-a spus că informaţii importante despre acest subiect pot fi găsite şi în volumul Ion Agârbiceanu sau armonia dintre om şi scriitor, pe care nu l-am putut consulta la Cluj-Napoca.

          Am plecat de la Bucium-Şasa bucuros că amintirea lui Agârbiceanu este încă vie în memoria buciumanilor (“mor doar cei uitaţi”, repet eu adesea), care sunt mândri de faima pe care o au în lume, graţie prozatorului. Ar mai fi loc de un bust al lui Agârbiceanu, amplasat în faţa bisericii în care a slujit, a casei parohiale în care a trăit sau a şcolii care îi poartă numele. Casa parohială ar putea deveni muzeu, dacă buciumanii ar fi de acord să construiască altă casă parohială, la standardele actuale, cum se întâmplă în nuvela Popa Man a aceluiaşi Agârbiceanu. Comuna Bucium este plină de frumuseţi naturale şi de vestigii ale istoriei, iar aceste două obiective ar spori şi mai mult zestrea turistică a zonei.

          Citez, în încheiere, excepţionala poezie semnată de Petru Anghel, intitulată Ion Agârbiceanu, pe care profesorul Voicu Ioan Macaveiu a pus-o ca prefaţă la cartea sa, citată mai sus: “Domnule părinte din Cenade,/ celor mulţi în suflet de folos,/ dumitale, cel mai cumsecade,/  dumitale, cel mai omenos,/ dragostea acestor locuri sfinte,/ dragostea acestor oameni buni,/ ale căror fapte şi cuvine,/ în măiestre scrieri le aduni,/ dincolo de viaţă şi de moarte,/ de-nceputul lumii, de sfârşit,/ să rămână semn pe mai departe,/ despre cât de trainic l-ai iubit,/ la Abrud, la Bucium-Şasa, unde,/ ţi-ai purtat apostoleştii-ţi paşi,/ Munţii Apuseni le vor răspunde/ veacurilor dumitale de urmaşi. // Domnule părinte de la ţară,/ patriarh al slovelor de jar,/ licean modest … odinioară/ într-un Blaj solemn şi milenar,/ ţi-or găsi mereu cuvinte bune/ cei al căror serv ai fost mereu,/ glasul tău din cer să le răsune/ în pricesne către Dumnezeu. // Printre ei, cu soarta ei întreagă,/ să-ţi sărute dreapta, cuvios,/ mult batjocorita Fefeleagă/ luminând cu sufletu-i frumos. // Domnule părinte,-ngăduieşte/ ruga mea la dumneata-n altar,/ binecuvântează româneşte/ oamenii acestui sfânt hotar. / Petru Anghel, Bucium-Şasa, septembrie 1995”.

 

 

Mergi sus