De aproape un an, acest weekend era “antamat” pentru o vizitǎ la Deva, oraşul natal al Lindei, cǎlǎtoria fiind ocazionatǎ, ca şi în anii precedenţi, de culesul cireşelor din gǎdina Lindei, motivul real fiind, acum, acela de a sǎrbǎtori evenimentul trǎit de Linda şi Mihai.
Dintre toate fructele mele preferate, cireşele îmi amitesc cel mai mult de copilǎrie. Aveam noi înşine acasǎ, în spatele bucǎtǎriei de varǎ (al “conyei”, cum se spune în satul meu), un cireş bǎtrân, cu cireşe destul de dulci (pe care Tata îl vǎ tǎia ulterior). Când eram mic de tot, Mama mǎ ducea la Luduş, sǎ vindem cireşe, cu cana (parca un leu cana). Nu exista atunci autobus, aşa cǎ ne urcam, dimineaţa, în vreun camion care ducea muncitori, din Nandra şi din satele apropiate, la Termocentrala de la Iernut, care se construia tocmai atunci. Desigur, la culesul cireşelor contribuiam şi eu, care mǎ urcam pe crengile mai înalte, cu repetatele avertismente ale Mamei, sǎ mǎ ţin bine, sǎ nu cad (şi sǎ rǎmân “schilodit”, ca P. din sat).
Sus, în camion, în drumul spre Luduş, mulţi dintre cei care erau cu noi se înfruptau din cireşele culese cu atâta trudǎ, iar mie îmi era ciudǎ pe ei, dar nu aveam ce face. În fond, eu cu Mama eram nişte intruşi în lumea lor. Multǎ vreme aş fi vrut sǎ ascund, din biografia mea, acest episod al vânzǎrii de cireşe, care era o dovadǎ a sǎrǎciei noastre, deşi pǎrinţii mei erau printre cei mai harnici oameni din sat, dar nu aveau bani, fiindcǎ nu aveau pe ce îi face. Mult mai târziu, dupǎ ce am ajuns la Filologie şi am aflat cǎ şi Arghezi vindea cireşe, în poarta casei sale din Mǎrţişor, gestul Mamei nu mi se mai pǎrea unul umilitor, ci, dimpotrivǎ, acesta cǎpǎta o aurǎ de nobleţe.
Dupǎ ce am devenit profesor, am citit, cu o realǎ încântare, un episod relatat de Alex Ştefǎnescu, în care eroinǎ era Ana Blandiana: “Am vǎzut-o odata pe Ana Blandiana fǎcându-şi cercei din ciorchini de cireşe. Eram la Oneşti, la Zilele <<G. Calinescu>>, şi primarul oraşului avusese ideea sǎ ne invite pe noi, scriitorii din Bucureşti (care nu vedeam toata ziua decât <<piatrǎ pe piatrǎ>>), într-o livadǎ. Ana Blandiana, brunetǎ, cu fructele roşii la urechi, pǎrea o zeiţǎ a livezii.
Întors la Bucureşti, am povestit episodul – fǎrǎ sǎ-mi pot ascunde entuziasmul – unei poete ambiţioase şi lipsite de talent. Ea s-a dus imediat la frigider (ne gǎseam în locuinţa ei), a luat de acolo cireşe şi şi-a fǎcut la rândul ei cercei.
Peste câteva zile, aveam sǎ aflu cǎ, din cauza cireşelor reci, s-a îmbolnǎvit de otitǎ.”
Spuneam, la începutul acestor însemnǎri, cǎ niciun fel de fructe nu îmi aimitesc atât de mult de copilǎrie, precum cireşele. Pentru cǎ, peste experienţele mele trǎite direct, se suprapuneau experienţele livreşti, în care episodul La cireşe, din capodopera lui Ion Creangǎ, Amintiri din copilǎrie, va avea un rol covârşitor.
De aceea, de câte ori vǎd sau mǎnânc cireşe, trǎiesc un acut sentiment de nostalgie şi îmi vine sǎ spun, ca şi marele nostru poet: “Unde eşti, copilǎrie, cu pǎdurea ta cu tot?”
P.S. Cei care vor sa retrǎiascǎ miracolul copilǎriei, pot asculta aceastǎ melodie: http://www.trilulilu.ro/video-muzica/unde-esti-copilarie-nu-stiu-pe-unde-esti-lume-cu-p