Elena Victoria este cea de-a doua fiică a lui Nicholas Poruţiu-Perry, năndreanul americanizat, plecat în SUA în 1907 şi revenit în ţară, în 1921, ca reprezentant al Uzinelor Ford în România. Prima fiică, Maria Eva, s-a născut în 1924 şi trăieşte şi în prezent, având 97 de ani.
În excelenta lucrare semnată de Varga Attila şi Amalia Bianca Poruţiu, Oameni şi locuri în inimă. Monografia Familiei Poruţiu (1640-2013). Elite, călători şi frumuseţi de altădată, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, aflăm următoarele informaţii despre Elena Victoria: “A plecat în America şi s-a căsătorit cu Stanley Fred Johnson (un inginer electrician, ce lucra pentru guvernul american), pe data de 25 iunie 1954, în templul SZU (Sfinţilor Zilelor din Urmă, pe scurt Mormonii), din Salt Lake City, statul Utah. […]
Elena a fost membră a Bisericii Sfinţilor Zilelor din Urmă (Mormonii) şi a lucrat (la început cu mama sa) ca traducător, traducând lucrările standard, imnurile SZU şi discuţiile misionare în limba română. În ultimii ani lucrase ca traducător român pentru Conferinţele Generale ale bisericii din care făcea parte. A obţinut doctoratul în Drept, la Universitatea “George Wasington”, de care s-a folosoit în multe feluri: a devenit avocat pe drepturi de autor, consultant legal şi a predat ore de drept la un Colegiu de şcoală generală din California. […]
Probabil, cea mai neobişnuită slujbă a fost aceea de a lucra ca şi traducător pentru C.I.A.
În urma sa a rămas soţul său, Stanley Fred Johnson, care se află în pensie la Layton, Statul Utah (între timp, a murit şi el, în mai 2020, n. I.R.). Din căsătoria cu Stanley Fred Johnson s-au născut următorii copii: Linda Marie Johnson, John P. Johnson, David L. Johnson, Nandra S. Johnson (Nandra, numită aşa în amintirea satului natal al lui Perry, a fost de fapt adoptată imediat după naştere. Ea a vizitat satul Nandra, în anii ’80, împreună cu mama ei, Elena Victoria, n. I.R.). […]
A fost o bunică minunată, cu 12 nepoţi.
Elena Victoria Poruţiu-Perry a decedat la data de 27 martie 1998, în Layton, statul Utah, în etate de 69 de ani, după o îndelungată luptă cu cancerul.” (op. cit., p. 243-244).
Cu câteva luni înainte de a muri, copiii ei, Linda, John şi David, au avut excelenta idee de a-i înregistra video o parte din amintirile ei, în care a spus, între altele: “La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când autorităţile au confiscat Reprezentanţa de la Cluj a Uzinelor Ford, tatăl meu nu a fost lăsat să ia nici măcar o şurubelniţă!”
David Johnson a avut amabilitatea de a-mi trimite un DVD cu aceste extraordinare mărturii ale mamei sale, Elena Victoria, care vor fi publicate integral în monografia satului Nandra. Se va vedea din aceste memorii vorbite cât de mult ţinea Victoria la rădăcinile sale româneşti, ce viaţa tumultuoasă a trăit la Cluj, în anii 1928-1940, alături de părinţii săi (tata fiind, cum spuneam, reprezentant al Uzinelor Ford în România, iar mama – cadru didactic la Facultatea de Medicină a Universităţii clujene). Umorul, detaliul pitoresc şi sinceritatea “liminară” – sarea şi piperul literaturii memorialistice – sunt calităţi prezente în fiecare pagină.
Am ales în premieră abolută, pentru cotidianul Cuvântul liber, un episod privind naşterea primului băiat, John.
*
M-am născut în Cluj, Transilvania, România, pe 18 august, 1928. Fiicele lui John – Katherine, Melissa şi Jessica – m-au rugat să le dau mai multe detalii despre o întâmplare petrecută în spital, la scurt timp după ce l-am născut pe tatăl lor.
După cum știți, John este primul nostru fiu. S-a născut pe 7 octombrie, 1957, la o maternitate din Washington D.C. Procedura de rutină presupunea ca nou-născutul să-i fie adus mamei a doua sau a treia zi, pentru a fi alăptat. Asistentele împingeau cărucioare cu bebeluși pe holurile spitalului și îi duceau la ușile saloanelor, unde se aflau mamele lor. La scurt timp după naștere, a doua sau a treia zi, știam că era timpul să-mi hrănesc fiul și nu mai aveam răbdare să-l văd pe John. Nu îmi era adus, așa că am țipat după asistente, având un sentiment de neliniște în suflet. Le-am întrebat:
– Unde îmi este copilul?
Asistenta care a venit l-a ușa salonului mi-a răspuns:
– Care copil?
– John Johnson! i-am spus eu.
– L-am căutat, dar singurul bebeluș pe care l-am gasit cu un nume similar este John Larson.
Binențeles că teama s-a intensificat. După ce am așteptat aproximativ o jumătate de oră, timp în care asistentele îmi căutau copilul, m-am ridicat din pat, mi-am luat halatul și am pornit singură pe coridoare. Când am deschis ușa salonului, am văzut căruciorul în care transportau nou-născuții, în care se afla şi cel mai adorabil băiețel, pe care l-am văzut în viața mea. Mi s-a părut că semăna cu John, dar asistentele mi-a spus că era al familiei Larson. M-am uitat la el și am exclamat:
– Cât ești de frumos! Ce n-aș da să fii al meu!
Am decis să îl examinez mai îndeaproape și am găsit eticheta cu numele bebelușului, pe care scria „John Johnson”. Am fost atât de fericită, încât am alergat dintr-o parte în alta a coridorului. În sfârșit, îmi găsisem copilul.
M-am întors în salon și am luat în brațe copilul acela minunat, l-am îmbrățișat, l-am sărutat. Eram atât de fericită că era al meu! L-am alăptat și l-am trimis înapoi în camera în care erau ținuți bebelușii, de data aceasta cu instrucțiuni pentru personalul medical, să-i schimbe numele în registru.
Asta e aventura prin care am trecut la nașterea tatălui vostru. Aveți întrebări?