A apărut, recent, în condiţii grafice deosebite, volumul Omilii catehetice, I-II. Cuvânt înainte de Pr. Conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2026, avându-l ca autor pe ÎPS Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
Este un volum de predici catehetice, care expun principiile fundamentale ale religiei creştine. Aşa cum spune prefaţatorul cărţii, Părintele conf. univ. dr. Liviu Vidican-Manci, „nu avem de-a face cu simple cateheze tematice, nici cu predici ocazionale, ci cu un gen teologic distinct, astăzi rar întâlnit în spaţiul ortodox – omilia catehetică”.
Omiliile (predicile) catehetice au fost practicate intens în primele secole de viaţă creştină, iar ele trebuie readuse în actualitate, în vremurile de azi, când, pe fondul crizelor de tot felul, pe care le trăieşte omenirea, nevoia de viaţă duhovnicească este mai actuală ca oricând.
Structura volumului este astfel gândită, încât să răspunda scopului propus – „de la conştientizare a bolii duhovniceşti la rodirea vieţii în Duh şi la mărturia concretă a credinţei”, cum spune Părintele Liviu în prefaţă.
Prima secţiune a cărţii se intitulează „Păcatele capitale sau de căpetenie”, fiindcă, spune autorul, „preocuparea principală este legată de modul despătimirii şi de felul în care putem să ne sfinţim viaţa” (p. 11). Autorul pleacă de a ideea că Dumnezeu l-a zidit pe om tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor. Prin căderea în păcat, omul ajunge să fie bătrân, urât, bolnav şi muritor. Problema este, aşadar, ce putem face noi în confruntarea cu „blestemata problemă insolubilă”, cu numea Marin Preda moartea. Tocmai acestei întrebări îi răspunde şi cartea de faţă, care arată, „în mod stăruitor, modul despătimirii şi calea prin care ne putem sfinţi viaţa”.
Aş vrea să mă opresc la câteva din aceste păcate, care sunt împărţite în trei categorii: păcate capitale sau de căpetenie (pentru că acestea atrag, după ele, alte păcate), aici întrând lăcomia pântecelui, desfrânarea, lăcomia de avere, mânia, invidia; a doua categorie o constituie păcatele strigătoare la cer (uciderea unui om, asuprirea văduvelor şi a orfanilor, păcatul din Sodoma şi Gomora), a treia categorie reprezentând-o păcatele împotriva Duhului Sfânt (necredinţa şi împietrirea inimii).
Am reţinut, din primul capitol al cărţii, o remarcă a ÎPS Andrei referitoare la „purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, pe care nu o sesizăm întotdeauan, deşi ea se arată pretutindeni în viaţa noastră. Bunul Dumnezeu ne poartă de grijă în chip tainic şi neîntrerupt” (p. 14). Este extraordinară această constatare, sublinierea acestei griji permanente a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Este dat în carte exemplul unui preot, care locuia într-o casă afectată de inundaţii puternice. Autoritătile i-au trimis trei bărci de salvare, dar preotul le-a refuzat pe toate, spunând: „Eu am încredere în Dumnezeu, iar El nu mă poate părăsi.” După ce moare înecat, ajuns în rai, îl întreabă pe Dumnezeu de ce n-a făcut nimic ca să îl salveze, iar Dumnezeu i-a răspuns: „Ştiu că ţi-am trimis trei bărci de salvare şi n-ai vrut să te urci în niciuna!”.
În acelaşi sens, al sprijinului tainic şi neintrerupt venit de la Dumnezeu, aş cita o mică oveste, intitulată Paşi pe nisip.
Se spune că un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i reconstituie viaţa pe care a trăit-o pe pământ. Dumnezeu i-a înfăţişat-o, ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul l-a întrebat pe Dumnezeu: „De ce, în momentele grele, m-ai lăsat singur?” Iar Dumnezeu i-a răspuns: ”Copilul Meu, Eu te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată. În clipele de suferinţă, ai văzut într-adevăr un singur rând de urme, care erau doar urmele Mele, pentru că atunci Eu te purtam pe tine în braţe!”
Acest capitol, în care ÎPS Andrei vorbeşte despre relaţia omului cu Dumnezeu, mi-a aminitit de un detaliu lingvistic religios, sesizat de Nichita Stănescu. Întâmplarea a fost relatată de Mircea Cărtărescu, într-un text din revista Dilema. În discuţiile avute cu Nichita, Mircea Cărtărescu îi spunea Maestre şi Dumneavoastră. Nichita i-a propus ca ei să aibă o relaţie mai directă, mai apropiată, să se tutuiască. „Nu pot accepta aşa ceva!”, a spus Cărtărescu. Atunci Nichita l-a întrebat pe admiratorul său dacă este un om religios şi dacă se roagă lui Dumnezeu. Auzind răspunsul afirmativ, Nichita a plusat: „Mi se pare că în rugăciuni îi spui Tu lui Dumnezeu: Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta etc. Ei, dacă lui Dumnezeu îi spui Tu, îmi poţi spune şi mie la fel!”
Al doilea păcat luat în discuţie este lăcomia pântecelui. Se ştie că, la început, omul mânca pentru a trăi. Azi lucrurile s-au inversat, încât oamenii (sau unii dintre ei) parcă trăiesc doar pentru a mânca, fiind pradă lăcomiei pântecelui. „Pântecele este dumnezeul lor”, cum zicea Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 3, 18-19). Iar Ioan Scărarul, citat de autor, a scris că „dracul se aşează în stomac şi nu-l lasă pe om să se sature, chiar de-ar mânca tot Egiptul şi ar bea Nilul întreg” (p. 18). Desigur, un prim antitod al lăcomiei pântecelui este postul.
În septembrie anul trecut am fost într-un pelerinaj de o săptămână la Sfântul Munte Athos (ştiu că ÎPS Andrei a vizitat de multe ori acest loc binecuvântat). Primele două nopţi am stat la Schitul Lacu. Părintele Florin Dobocan, iniţiatorul şi organizatorul pelerinajului nostru, ne-a spus că la trapeză vom lua masa de două ori pe zi, alături de părinţii de la schit, iar durata mesei este de un sfert de oră. N-am înţeles de ce atât de puţin, pentru că nu scăpam nici avionul, nici feribotul. Pe urmă, am citit într-o carte că, „pentru călugări, hrana este un mijloc de a-şi susţine organismul, de aceea mănâncă repede: pentru a evita ataşamentul de plăceri ale trupului”. Iar acest regim de viaţă nu dăunează sănătăţii, dimpotrivă: majoritatea părinţilor athoniţi sunt longevivi, depăşind vârsta de 90 de ani!
Lăcomia pântecelui duce la alt păcat capital: desfrânarea. Dacă, la început, comuniunea trupească dintre bărbat şi femeie avea ca scop înmulţirea neamului omenesc pe pământ, după căderea în păcat, şi această rânduială s-a distorsionat, s-a pervertit, scopul sfânt transformându-se în simplă plăcere. Iar acest păcat este unul dublu, fiindcă îţi acaparează şi sufletul, şi trupul. Dacă trupurile noastre sunt mădulare ale lui Hristos, înseamnă că, „luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădulare unei desfrânate”, după cum spune Sfântul Apostol Andrei, în prima sa Epistolă către Corinteni (1 Corinteni 6, 15-20). Iar Sfântul Ioan Casian, citat de ÎPS Andrei, vorbea despre faptul că „postul ni s-a rânduit, de fapt, nu numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii” (p. 24).
Vreau să relatez aici un mic detaliu, trăit în studenţie. În anii 70, filosoful Constantin Noica umbla prin ţară, să caute 22 de tineri înzestraţi intelectual, pe care să-i ducă la Păltiniş şi să îi şcolească acolo. Spunea că vrea să îi scoată de sub orice influenţe feminine. Şi Noica a continuat: „Corpul trebuie biciuit!” Exact aşa a spus: „Corpul trebuie biciuit!”. Sigur că, la vârsta aceea, nu prea eram noi dispuşi la această biciuire, dar acum îmi dau seama câtă dreptate avea Constantin Noica!
În finalul capitolului, autorul scrie: „Lupta împotriva duhului desfrânării rămâne una dintre cele mai grele încercări ale vieţii duhovniceşti. Ea se biruieşte prin post, rugăciune, smerenie, citirea Sfintelor Scripturi şi prin lucrarea harului dumnezeiesc, care ridică sufletul din neputinţă şi îl face părtaş curăţiei îngereşti.” (p. 25).
Pentru a fi satisfăcute, funcţiile nutritive şi procreative au nevoie de mijloace materiale, care generează, de multe ori, lăcomia de avere.
ÎPS Andrei citează un fragment din Predica de pe Munte a Domnului Hristos, care spunea: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer” (p. 27). Să ne înţelegm, nu se pledează în acest capitol pentru a trăi în sărăcie, lipsuri şi nevoi, ci ni se atrage atenţia că goana nebună după avere ne întunecă mintea.
O altă patimă, de care nu putem scăpa uşor, este cea a mâniei. Se ştie că Mântuitorul nostru a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc!” Este greu de urmat această poruncă, dar trebuie măcar să încercăm.
Pentru că se vorbeşte în carte despre păcatul lăcomiei de avere şi al mâniei, aş vrea să aduc în discuţie un text din Lepturariul lui Aron Pumnul, intitulat Dreptatea la perşi, text care confirmă atât de frumos concluziile ÎPS Andrei din cele două subcapitole amintite. Se povesteşte că un ţaran, din vechea Persie, a ieşit dintr-o măcelărie foarte supărat, după ce cumpărase un kg de carne. Pe drum se întâlneşte cu un agent de poliţie, care îl întreabă care este pricina supărării lui. Ţăranul îi spune că este convins că măcelarul l-a înşelat la cântar. Se întorc amandoi la magazin, cântăresc marfa cumpărată, care cântărea, într-adevăr, mai puţin de un kg. Ce pedeapsă vrei să îi dau vânzătorului? a întrebat poliţistul. La care ţăranul a răspuns fără ezitare: Să se completeze diferenţa de carne din propriul trup al măcelarului! Bine, a spus poliţistul, vei face chiar tu această operaţiune. Dar fii atent: În cazul în care bucata de carne, pe care o tai din trupul măcelarului, nu coincide cu diferenţa cu care ai fost înşelat, acea diferenţă se va tăia din trupul tău! La auzul acestei sentinţe, ţăranul nu a mai avut nicio pretenţie.
Cât priveşte patima invidiei, este de reţinut ceea ce spune ÎPS Andrei, de comun acord cu Sfântul Vasile cel Mare, şi anume că „invidia este o patimă pierzătoare, care răneşte mai adânc sufletul celui ce o poartă, decât pe cel asupra căruia se îndreaptă. Omul stăpânit de invidie îşi otrăveşte lăuntrul, îşi pierde pacea şi bucuria, iar lumina harului se stinge treptat în el.”
În Biblie se spune: „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 4, versetul 7). Aşadar, toate darurile şi calităţile noastre sunt primite, ca un dar, de la Dumnezeu. Dacă cineva are mai mult talent, înseamnă că Dumnezeu i-a dat acest talent. A fi invidios pe el ar însemna, de fapt, să fim invidioşi pe Dumnezeu, ceea ce este împotriva firii!
Capitolul II al cărţii are în vedere faptele milei creştine, care se împart în două categorii: faptele milei sufleteşti (a îndrepta pe cei păcătoşi, a învăţa pe cei neştiutori, a sfătui pe cei ce stau la îndoială, a mângâia pe cei întristaţi, a suferi cu răbdare nedreptăţile, a ierta pe cei ce ne-au supărat, a te ruga pentru cei vii şi pentru cei morţi) şi faptele milei trupeşti (a hrăni pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi, a îmbrăca pe cei goi, a primi pe cei străini, a cerceta pe cei bolnavi, a vizita pe cei închişi, a îngropa pe cei morţi).
Secţiunea „Roadele Duhului Sfânt” are în vedere şapte predici (Dragostea nu pizmuieşte; Dragostea se dovedeşte prin fapte; Contemplarea lui Dumnezeu în creaţie; Duhul Sfânt dăruieşte înţelegerea duhovnicească a Scripturii; Cunoaşterea catafatică şi apofatică; Rugăciunea curată; Fenomene mistice extraordinare).
Există aici o precizare foarte importantă (p. 115-116), legată de Predica de pe Munte, unde Domnul Iisus Hristos spune: „Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l; este mai de folos să intri în împărăţia cerurilor cu un singur ochi. Dacă mâna ta dreaptă te sminteşte, taie-o, căci e mai bine să intri în viaţă fără o mână” (Matei 5, 29-30). Dacă aceste cuvinte ar fi înţelese doar în sens literal, s-ar ajunge la interpretări greşite şi la concluzii lipsite de dreapta măsură. Oamenii duhovniceşti au înţeles însă adevăratul lor sens. Ochiul simbolizează o persoană apropiată, la fel de preţuită precum lumina ochilor. […] Mâna dreaptă reprezintă un sprijin important în viaţa noastră.”
„Dinamica despătimirii” (capitolul IV) are în vedere: Credinţa; Frica de Dumnezeu; Pocăinţa; Înfrânarea; Răbdarea; Nădejdea; Nepătimirea (unirea cu Hristos), pentru ca ultimul capitol să se ocupe de opt mărturisitori pentru Hristos din veacul XX (Liviu Galaction Munteanu, Ioan Iacob Hozevitul, Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeţ, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Părintele Nicodim Măndiţă), la care se adaugă Mama Sfântului Părinte Petroniu Tănase, fostul stareţ de la Schitul românesc Prodromu, de la Athos.
Se adaugă o Bibliografie selectivă, întinsă pe şapte pagini.
Volumul II este scris în acelaşi spirit şi cu acelaşi talent literar, abordându-se alte probleme religioase, în cele cinci capitole ale cărţii: Crăciunul – sărbătoarea păcii; Iisus Hristos – lumina lumii; Cultul Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă; Răstignirea duhovnicească şi Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.
Textele ambelor părţi (volume) au fost culese, ordonate şi îngrijite cu atenţie de către PC Pr. dr. Raul Pap, coordonator al Departamentului de Misiune şi Cateheză din cadrul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Corectura a fost făcută de Părintele Florin-Cătălin Ghiţ (la vol. II asociindu-se şi Părintele dr. Cătălin Pălimaru). Tehnoredactarea a fost asigurată de Părintele Nicoale Dragoş-Kerekes, iar coperta îi aparţine domnului Ovidiu Muraru. Aşadar, o echipă de profesionişti a contribuit la realizarea unei cărţi de excepţie, greu de rezumat.
Pentru a arăta temeinicia muncii depuse de ÎPS Andrei, reproduc ultimele două versuri argheziene, din poemul Poetului necunoscut: „Altarul ca să fie şi pietrele să ţie,/ Cer inima şi viaţa zidite-n temelie!”