Domnul profesor dr. Zenovie Cârlugea, unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai vieţii şi operei lui Lucian Blaga, a publicat recent o monumentală lucrare, Lucian Blaga. Studii, portrete, eseuri, cronici literare. Postfaţă de Mircea Popa, Editura Eikon, Bucureşti, 2025, 650 de pagini.
Un capitol din această carte se intitulează Colaborările sub anonimat ale lui Lucian Blaga, la revista „Gândirea” (1921-1923).
Am spus şi cu altă ocazie un lucru foarte important: paternitatea unor texte nu se demonstrează la modul general, ci individual, în cazul fiecărui text atribuit.
Aşa au procedat şi editorii publicisticii eminesciene.
În rândurile care urmează, am inventariat toate articolele semnate şi nesemnate de Lucian Blaga în revista Gândirea, din perioada anunţată în titlu, cărora m-am străduit să le demonstrez paternitatea, pe baza unor argumente istorice, logice, biografice, documentare, stilistice, gramaticale, ortografice etc.
*
* *
Un Copernic al istoriei: Oswald Spengler
La noi nu s-a scris încă niciun singur cuvânt asupra acestui mare gânditor şi istoric din Germania, în jurul căruia s-au iscat discuţiuni atât de vehemente. În timpul războiului a apărut opera sa, cu titlul Der Untergang des Abendlandes, în care se profeţeşte nici mai mult, nici mai puţin decât tragică prăbuşire a Apusului. Cartea e chemată să revoluţioneze multe din ideile de azi; o autoritate ca G. Simmel a mărturisit că ar fi cea mai genială concepţie despre istorie, de la Hegel încoace. Spengler însuşi crede că filozofia sa înlocuieşte punctul de vedere ptolemeic, din care se privea până acum istoria, printr-unul tocmai întors: e aceeaşi inversiune copernicană, cu care se mândrea Kant, când vorbea despre teoria cunoaşterii – şi cu care se afişează astăzi un Einstein, enunţând relativitatea timpului şi a spaţiului. Cum Einstein recunoaşte câţiva înaintaşi, cari i-au pregătit drumul (Lorentz, Mach şi alţii), – astfel îşi are şi Spengler precursorii, cari i-au netezit calea; înainte de toate, Nietzsche şi Chamberlain. Punctului de vedere cronologic, din care se privea mai înainte fenomenul istoric, Spengler îi substituie unul morfologic. Timpul îşi pierde importanţa în favorul – eternităţii; Spengler priveşte faptele istorice oarecum sub specie eternitatis, căutând în dosul lor ideea platonică, fenomenul arhetipic, originar, fundamental, metafizic. E o nouă aplicare a metodei întrebuinţate de Goethe în ştiinţele naturale. Cronologia dispare, făcând loc unor sinteze mai presus de timp; în consecinţă, Spengler are îndrăzneala să afirme, bunăoară, că noi, cei de astăzi, suntem „contimporani” cu alexandrinii de la sfârşitul erei clasice – prin tot felul nostru de-a fi şi de-a gândi şi prin aceeaşi soartă tragică, de-a repre- zenta veriga cea din urmă a unei culturi.
Adâncind evenimentele până-n substratul lor metafizic, Spengler nu se sfieşte să reintroducă ideea de „fatalitate” în istorie, noţiune care se acopere mai mult cu cea a determinismului organic, decât cu noţiunea de teleologie. Faptele izolate, cronologice, au aproape numai importanţa de simbol pentru ceva cu mult mai profund. Nietzsche diferenţia, în cultura antichităţii, două elemente fundamentale: „apollinicul” şi „dionisiacul”; Spengler creează nişte sinteze cu mult mai largi. Pentru el, antichitatea clasică e un product al apollinicului, iar cultura apusului a „faustescului“. Apollinicul înseamnă iubirea de măsură, logică, armonie, simetrie, mărginire; apollinicul dă naştere geometriei lui Euclid şi statuei lui Praxitel; faustescul e avântul spre infinit, în mic şi în mare, spre dezechilibru şi iraţional; faustescul creează calculul infinitezimal şi „fuga” în muzică, goticul şi barocul. În cultura Apusului, cei doi factori creatori adeseori se întreţes. „Faust” e lupta dintre aceste două elemente ale naturii spirituale.
Orice cultură are ca centru viu, ca focar dinamic lăuntric, mitul –şi orice cultură degenerează, exteriorizându-se încetul cu încetul în forme de civilizaţie. Prăbuşirea clasicităţii îndeamnă pe gânditorul acesta să creadă, pe temeiul unei serii de analogii, în prăbuşirea iminentă a Apusului. Posibilităţile culturale ale Apusului ar fi epuizate în toate direcţiile; o singură faptă i-ar mai rămânea de săvârşit, şi anume o mare filosofie a istoriei. (Hegel credea că sistemul său de gândire e ultima etapă definitivă a istoriei filosofiei, probabil în acelaşi fel îşi sugerează şi Spengler ideea că filosofia sa e cea din urmă faptă culturală a Apusului!)
De acum vom intra într-o epocă de civilizaţie fără spirit, de forme şi de măiastră stăpânire a materiei, ceea ce e identic cu prăbuşirea noastră.Trebuie să amintim însă că Spengler nu consideră pe ruşi ca fii ai Apusului. Cu alte cuvinte, el deschide pentru slavi încă o largă perspectivă de dezvoltare, în cadrul fiinţei lor date deja virtual.
Cele înşirate până aci sunt numai câteva din ideile lui Spengler.
El e îndeosebi un înverşunat duşman al ideii de evoluţie. „Eu văd, zice el, în locul icoanei monotone a unei istorii lineare, – o multiplicitate de culturi puternice, cari înfloresc cu putere cosmică, dintr-un fond ascuns, de care fiecare din ele e strâns legată în cursul întregei sale dăinuiri, – culturi dintre cari fiecare impreg-nează umanităţii forma sa, dintre cari fiecare îşi are ideea sa, patimile, viaţa, voinţa, simţirea şi moartea sa.” (Cităm după Deutsche Rundschau, 1920, iulie).
Discuţiunile în jurul lui Spengler vor dura poate încă zeci de ani. Şi, chiar dacă profeţia cu prăbuşirea Apusului nu se împlineşte, nu însemnează că premisele sale nu corespund adevărului. Şi, chiar dacă ideile sale nu corespund adevărului, nu însemnează că opera lui Spengler nu e genială şi cu intuiţii adânci, spre nouă orizonturi.
LUCIAN BLAGA
(Gândirea, anul I, nr. 1, 1 mai 1921, p. 10)
Note şi comentarii
Articolul acesta, destul de amplu, publicat în primul număr al revistei Gândirea, este ilustrativ pentru preocupările intelectuale şi stilul publicistului Blaga, aflat oarecum la începutul afirmării sale publicistice. Găsim în el câteva trăsături specifice articolelor sale: ignorarea formei neacentuate a pronumeleui personal, ca în exemplul: „Prăbuşirea clasicităţii [îl] îndeamnă pe gânditorul acesta să creadă…”.
Găsim apoi adverbul aci, atât de specific autorului. Din punct de vedere ortografic, vedem preferinţa lui Blaga pentru semnul punct şi virgulă (;), folosirea liniei de pauză (de cinci ori!) cu valoarea indicată etc.
Entuziasm, dar cu economie
La Cluj, trecând peste lenevoasa şi formalista iniţiativă oficială, din simpla pornire o câtorva oameni de bine, s-a încercat întâia oară cu succes o minune. Sub acelaş acoperiş şi învecinate pe aceleaşi panouri, au fost adunate laolaltă ope- rile tuturor artiştilor ardeleni, de naţionalităţi, temperamente şi şcoli variate. Salonul de Ară Ardeleană „Collegium Artisticum Transylvanicorum” a însemnat primul pas spre o visată unificare sufletească şi spre nivelarea asperităţilor etnice. Presa a primit iniţiativa cu o neobicinuită însufleţire. Publicul s-a îmbulzit. Dar expoziţia s-a închis după o lună, cu 10 mii de lei defîcit, adică cu un bilanţ care va lecui pentru totdeauna de iluzii pe iniţiatori şi pe artişti. Căci mulţimea foarte elegantă, foarte după ultima modă învestmântată, după ce a colindat sălile, nu s-a lăsat tentată să cumpere decât 16 (citiţi şaisprezece) tablouri din cele vreo 300 expuse. Ştiţi, – parfumurile şi ciorapii de mătase s-au scumpit atâta, încât nu mai îngăduie niciunui îmbogăţit de război să-şi plătească, în afară de acestea, şi luxul unei pânze, care să-i lumineze cu o viziune colorată mediocritatea în teriorului împodobit cu cromolitogravuri.
A trecut pe acolo şi d. Ministrul al Artelor. S-a arătat încântat. A promis că va cumpăra pentru stat câteva pânze alese – şi erau, slavă domnului, de unde alege.
Dar promisiunea a rămas cuvânt de poet. Unii artişti, veniţi să-şi aducă tablourile din cine ştie ce colţ îndepărtat al Ardealului, pentru a-şi plăti drumul la întoarcere şi-au amanetat ceasul, alţii au rămas datori la hoteluri, cu toţii s-au vindecat de expoziţii.
Povestim acestea, drept răspuns pentru acei ce se întreabă de ce Collegium Artisticum Transylvanicorum nu a fost strămutat şi la Bucureşti, O tristă experienţa pe an e îndestulă.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 1, 1 mai 1921, p. 10)
Note şi comentarii
Articolul Entuziasm, dar cu economie este într-adevăr scris de Lucian Blaga (aşa cum crede şi Domnul Zenovie Cârlugea, dar fără a aduce argumente), şi se referă la Salonul de Artă Ardeleană „Collegium Artisticum Transylvanicorum”, deschis în Sala Prefecturii din Cluj, la 23 februarie 1921. Iată câteva argumente în favoarea paternităţii:
- Folosirea unor cuvinte regionale specifice, ardelenisme mai ales (neobicinuit, a se îmbulzi), care se alătură altora, întâlnite în numeroase articole (aci, nicăiri, frumseţe, vecinic, subt, contimporan, a împreuna (= a uni), a mâneca, nu-i iertat (= nu-i permis, expresie frecventă şi la Ion Agârbiceanu), delăturare, veacul de mijloc etc.
- Ignorarea formelor neaccentuate ale pronumeleui personal („care [îi] va lecui pentru totdeauna de iluzii pe iniţiatori şi artişti”), fenomen des întâlnit în publicistica de început a lui Blaga: „Şi astăzi, când [îl] citesc pe Shakespeare…”; „cel care [L-] a prefăcut şi pe Dumnezeu în maşină.” (O expoziţie pe care n-am văzut-o); „şi de ce altul [îl] înjură cumplit pe Kokoschka.” (O expoziţie pe care n-am văzut-o).
- Prezenţa liniei de pauză, care poate înlocui nu doar un predicat, ci şi sintagme întregi. În context: „Ştiţi, „[linia de pauză = „nu s-a lăsat tentată să cumpere decât 16 […] tablouri, [pentru că] parfumurile s-au scumpit etc.].
- Referinţa la „d. Ministru al Artelor”, care nu era altul decât poetul Ion Minulescu (director, la acea dată, în Ministerul Artelor, criticat de Blaga şi în alte articole) şi care nu şi-a ţinut promisiunea de a achiziţiona câteva tablouri pentru stat.
TRANSILVANIA, februarie 1921
Revista de la Sibiiu se prezintă cu mult mai bine decât acum câteva luni. Harnicul secretar al „Asociaţiunii”1 va şti cu timpul să aleagă mai hotărât materialul, ce i se va trimite spre publicare.
Nu putem trece cu vederea articolul despre problemele noastre arheologice al dlui Vasile Pârvan şi-apoi consideraţiile asupra filosofiei de dl Marin Ştefănescu.
Numai în poezie ar trebui dl Georgescu să-şi găsească colaboratori mai – proaspeţi. „Carmina veris” nu mai merg în 1921.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 1, 1 mai 1921, p. 18)
Note şi comentarii
- Ioan Georgescu, redactorul-şef al revistei Transilvania, era şi secretarul literar al ASTREI, Filiala Sibiu, după cum aflăm din numărul 4 al revistei Gândirea, p. 95.
Recenzia revistei sibiene Transilvania (nr. 1-2, ian.-febr. 1921, p. 18), ar fi putut fi scrisă de Blaga, din următoarele motive:
- Blaga era interesat încă din tinereţe de studiile arheologice ale lui Vasile Pârvan. Iată o mărturie inedită a Elenei Daniello, din arhiva acesteia, încă nepublicată: „Am fost martoră când Poetul a narat întâmplarea cu Pârvan, când, la afirmaţia acestui mare savant (or, şi savanţii pot greşi), că dacii ar fi fost primul popor monoteist, Blaga a răspuns că nu se poate; dat fiindcă toţi indo-europenii au fost politeişti, şi dacii au fost politeişti. El n-a intrat în polemică cu Pârvan, ci, după acest răspuns logic, s-a retras. Or, la f[oarte] mulţi ani de la aceste întâmplări, vine Grădiştea, să-i confirme afirmaţia Poetului şi să-i infirme credinţa lui Pârvan.”
- Marin Ştefănescu era profesor de filosofie la Universitatea din Cluj, unde şi poetul dorea să fie profesor, încât era normal să citeze articolul acestuia asupra filosofiei.
- Reacţia negativă a autorului fată de poeziile publicate de I.V. Soricu (grupajul de versuri se deschide cu poezia Carmina Veris), compuse în „dulcele stil clasic”, cu rimă împerecheată sau încrucişată. Autorul Poemelor luminii dorea o poezie modernă, pe care o practica el însuşi. De aici îndemnul pentru I. Georgescu (redactorul-şef al Transilvaniei) „să-şi găsească colaboratori mai proaspeţi”.
- La finalul însemnării, găsim linia de pauză cu funcţia stabilită pentru stilul lui Blaga.
Ostland, nr. 10, februarie l921
Se ştie că Ostland e cea mai bună revistă a germanilor de la noi. Nrul din urmă publică, între altele, un dialog asupra „expresionismului”, scris de Egon Hajek, simpaticul şi talentatul poet braşovean. Dl Egon Hajek, deşi stă sub influenţa formalismului estetic al lui Ştefan George, nu e străin nici de puternica şi bărbătească mişcare expresionistă, care a cucerit aproape toate sufletele tinere şi dornice de-o lume nouă ale Germaniei.
Într-un alt articol, dl Dr. Victor Roth, ales mai zilele trecute Doctor de Onoare al Facultăţii Teologice din Viena, face o interesantă dare de seamă asupra cercetărilor de până azi, asupra artei săseşti din Ardeal. Restul revistei cuprinde informaţii culturale.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 1, 1 mai 1921, p. 18)
Note şi comentarii
Deşi foarte scurtă, această prezentare a revistei germanilor din România, Ostland, care apărea la Sibiu, conţine un detaliu biografic, care atestă paternitatea lui Blaga asupra textului:
- Se consemnează un articol asupra expresionismului, semnat de poetul Ego Hajek („simpaticul şi talentatul poet braşovean”, pe care Blaga îl cunoştea), iar Blaga era tot mai interesat de acest curent, manifestat nu doar în poezie, ci şi în artă în general.
- Este comentat articolul dr. Victor Roth, cu un studiu asupra artei săseşti din Ardeal. Domnul Zenovie Cârlugea a descoperit şi stabilit că Victor Roth era fiul dascălului său de germană de la Gimnaziul Săsesc din Sebeş, Lehrer Roth, despre care Blaga vorbeşte în Hronicul şi cântecul vârstelor. Acest detaliu biografic garantează paternitatea textului.
DEUTSCHE RUNDSCHAU, april 1921
Cunoscuta revistă germană aduce un studiu asupra culturii franceze şi germane – de Karl Toth. Cu oareşicare tendinţă, nu tocmai binevoitoare, se spune că cultura franceză ar însemna cultivarea „femeninului”, iar cea germană a „bărbătescului” din spiritul omenesc.
Theophile V. Bodisco vorbeşte, într-o lucrare amănunţită şi bine studiată, despre „problema religioasă la Dostoievski”. Paralela între Dostoievski şi alţi scriitori mari ai literaturii universale e făcută, într-adevăr, cu multă măiestrie. „Ivan” din Fraţii Karamazov e numit „Faust” al slavilor. Şi-apoi se mai poate ghici încă ceva din rândurile lui Bodisco: influenţa covârşitoare a lui Dos- toievski asupra literaturii şi îndeosebi asupra spiritului german de astăzi.
Nesemnat
(Gândirea, anul 1, nr. 1, 1 mai 2021, p. 18)
Note şi comentarii
- Este o publicaţie din spaţiul german, atât de familiar poetului şi filosofului Blaga. În articolul Un Copernic al istoriei: Oswald Spengler, Blaga scrie că şi-a luat anumite informaţii din Deutsche Rundschau, deci era un cititor consecvent al revistei, încât era normal ca el să o recenzeze.
- Întâlnim cuvântul oareşicare, cu 14 ocurenţe în textele inedite încă din Arhiva Daniello, şi cu 6 ocurenţe în diverse texte publicistice blagiene.
- Marcarea alineatului, în interiorul textului, cu o linie de pauză (înainte de Theophile V. Bodisco) – procedeu întâlnit şi la alţi autori, dar folosit frecvent de Blaga.
- E consemnat faptul că Ivan, din Fraţii Karamazov, este numit, de către Theophile V. Bodisco, „Faust al slavilor”, comparaţie care trebuie să îi fi plăcut viitorului traducător al lui Faust.
- Micul articol este paginat imediat după prezentarea revistei Ostland, demers perfect justificat, având în vedere faptul că cele două prezentări de reviste nu sunt semnate.
- FR. NICOLAI, Biologia războiului. Prelucrare de E. Relgis. Edit. Viaţa Românească S. A, Preţul 15 lei
Dl Eugen Relgis, tânărul bun şi entuziast, care nu de mult făcea, prin revista Umanitatea, o propagandă pentru religia omului, azi, când împrejurări atât de puţin omeneşti îi leagă aripele, ne dă, într-o traducere prescurtată, celebra operă a naturalistului german G. Fr. Nicolai: Biologia războiului. E o faptă frumoasă, făcută de un suflet frumos. Se ştie că Nicolai a fost unul dintre cei mai aprigi luptători împotriva războiului nimicitor de valori sufleteşti, într-o vreme când şi minţile cele mai luminate – în frunte cu un gânditor, care pretinde că se închină la altarul spiritului, ca Eucken, sau cu un poet-viziorar, cu intuiţii adânci în inima viitorului, ca Dehmel – au fost turburate de elanul absurd şi josnic, pentru zeul nemilostivei distrugeri, împreună cu Einstein – acest gigant al gândirei moderne – şi cu Förster, cunoscutul pedagog social –, Nicolai a iscălit un manifest către bunii europeni, arătând barbaria şi zădărnicia războiului. Iar când profesorul, la o universitate germană, Nicolai, a îndrăznit să-şi răspândească şi printre studenţi ideile, cari primejduiau planurile ucigaşe ale castei războinice, el a fost închis. Între zidurile mucede ale unei fortăreţe s-a născut opera sa, Biologia războiului. Izbutindu-i să evadeze din ţara al cărei bine l-a voit, el şi-a tipărit cartea în Elveţia. Prin ea, Nicolai ne dă temeiul ştiinţific al umanitarismului. Cu un uimitor belşug de date, el urmăreşte evoluţia speciei umane în toate manifestările şi demonstrează până la evidenţă că războiul e nefiresc şi că stă în contradicţie cu idealul spiritual al supraomului, spre care tinde tragicul nostru rost pământean. Acesta e meritul capital al lucrării lui Nicolai. Aduce oarecum argumentele obiective, hotărâtoare, pentru o credinţă, care e veche ca lumea, şi sprijineşte cu dovezi, cari nu sunt luate din lună, ceea ce ne şopteşte tăinuit intuiţia noastră instinctivă şi o conştiinţă devenită organică. „Calm, impresionant în încordarea unei ogice necruţătoare, Nicolai ne oferă, la fiecare pagină, un nou dar, o nouă lumină – şi concepţia sa creşte ca o fiinţă vie, în mod natural, căci ea îşi are rădăcinile în fatalităţile naturei pământene şi omeneşti. Iar concluziile sale, aceleaşi în esenţă ca şi ale marilor întemeietori ai umanităţii, se reunesc într-un crez, care e o însumare a atâtor crezuri izolate, trăite de un Crist, de un Budha, de un Kant, de un Goethe, de un R. Roland”. Acestea sunt cuvintele, ce le găseşte în propriul suflet, atât de nobil, traducătorul pentru dascălul său. Fie ca această carte, acest bloc unitar de înaltă conştiinţă, să dăruiască un dumnezeu celor cari îl caută.
Semnat: B.
(Gândirea, anul 1, nr. 3, 1 iunie 1921, p. 54)
Argumentele paternităţii
- Cartea recenzată este din spaţiul german, pe care Blaga îl cunoştea atât de bine.
- Este amintit savantul Einstein – „acest gigant al gândirei moderne” –, căruia Blaga îi va dedica mai multe articole.
- Folosirea formei ciudate a verbului sprijină (sprijineşte), pe care o vom întâlni şi în 1923, într-un articol din Patria: „Publicul, care sprijineşte un «Festivul al presei», prin simpla sa participare, contribuie…” (Deseară, în Patria, anul V, nr. 19, 28 ian. 1923, p. 1).
- Semnătura B. (de la Blaga) constituie şi ea un argument. În numărul 3, din Gândirea, în care a apărut acest articol, Blaga a semnat, cu numele său, poezia Orbul, neinclusă în integrala poeziei blagiene.
Dmitri Mereşcovschi
Poporul florentin, după o strălucită, îmbelşugată, primăvăratică înflorire sufletească, întru tot ce e frumos pe lume – se pocăieşte. Îşi rupe îngrozit aripile, ce i le-a dat scurta redeşteptare din visul iadului – şi-şi adună, într-un suprem spasm, toate gândurile asupra păcatului săvârşit. Savonarola e omul zilei.
O scenă, care cuprinde mai mult decât volume întregi de istorie, din celebrul roman Leonardo da Vinci, de Mereşcovschi, ne istoriseşte cum bătrâni, copii, femei, tineri – îmbulzindu-se în căldura delirantă a unei biserici mucegăite, aşteaptă pe călugărul Savonarola; le place să li se biciuiască, cu toate grozăviile zilei de apoi, greşala de a se fi bucurat prea mult de viaţă. Savonarola vine după o îndelungată aşteptare. De pe amvon îşi trimite fulgerele; femeile şi copiii leşină, epilepticii se zbat, spumegând de spaimă, bătrânii plâng. Un singur om e liniştit într-un colţ: Leonardo da Vinci. El priveşte; pe-un petec de pergament desenează pe călugărul Savonarola, în extaz, în furie sfântă, în curăţenie îngerească, aşa cum era în clipele acelea – adăugându-i cu o metafizică ironie – nişte coarne de drac. Acest Leonardo e însuşi Mereşcovschi.
Savonarola, fanaticul ascet creştin, e în acelaş timp o fire satanică. Mereşcovschi iubeşte această identitate a contrastelor; descoperirea, în diversele cazuri, a acestor „coincidenţiae oppositorum”, e la el o metodă şi literară, şi critică. Se cere fără îndoială multă putere vizionară, pentru a vedea astfel de identităţi. În cel mai frumos şi mai subtil din studiile sale (Tolstoi şi Dostoievski), el numeşte împreunarea aceasta intuitivă de lucruri opuse: un simbol. Mereşcovschi, în înţelesul definiţiei de mai înainte, e un mare creator de simboluri.
Toate personagiile sale mai însemnate sunt analizate după aceeaş schemă; în orice fire mai adâncă omenească, el găseşte o aspră contradicţie; de aci sentimentul de profund tragic, ce ni-l inspiră fatalitatea lor; o contradicţie, care duce sau la iraţionale prăbuşiri sufleteşti, sau la o complectă, superioară, dar dureroasă armonizare a personalităţii. Pe Goethe îl caracterizează prin punerea unui semn al egalităţii între aceşti termeni contrari: a fost cel mai mare înţelept al lumii, dar totodată un om, care, după ce împlinise şaptezeci de ani, s-a îmbolnăvit foarte serios, din dragoste pentru o fată tânără, care nu voia să devină Margareta lui Byron!
Romanticul demonic, sălbatic şi desfrânat, care îngrozise Europa cu extravaganţele sale, capabil de nebunii, la auzirea cărora ţi se ridică părul măciucă era – în fond un copil, un copil aşa de bun, că sora lui, care-l cunoştea mai bine decât oricine – adeseori îl numea: „Baby Byron”.
Iar Tolstoi a trebuit să sufere o viaţă întreagă, fiindcă din fire era un epicurean, un păgân foarte păgân, dornic – prin contrast – de a fi un pustnic creştin.
*
Mereşcovschi, continuînd curba istorică, ce-o putem construi, trăgând-o prin cele câteva culmi – Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşkin – întruneşte, ca toţi marii scriitori ruşi, geniul creator, puterea de gândire, interesul profetic faţă de viaţă şi istorie – şi în plus o cultură, pe care n-o avuse niciunul din înaintaşii săi. Deopotrivă de bine introdus în matematica superioară, în ştiinţele naturale, de la anatomie până la geologie, el ştie în acelaş timp să se exprime uneori tot atât de apocaliptic, ca evanghelistul loan, sau să ne dea pagini ca intuiţie istorică unice în literatura universală, urmărind dialectica unei discuţii gnostice asupra eonilor – sau psihologia misterioasă a vrăjitoarelor medievale, care se învinuiau singure, ca să fie arse pe rug, spre mărirea lui Dumnezeu. Ne caracterizează în două linii pe guralivul Machiavel, care cunoştea aşa de bine teoria şahului şi totuş pierdea totdeauna jocul. Ne înfăţişează pe Goethe uimitor de plastic, într-un singur rând: „e înalt, zvelt şi atât de majestatic, că pare propria sa statuie”. Sau creează visuri îndrăzneţe despre viitorul omenirei, ce-şi aşteaptă şi astăzi mântuirea.
*
* *
Romanul său istoric, Leonardo de Vinci, se sfârşeşte cu viziunile turburi, dar foarte adânci, ale unui pictor rus de-acum câteva veacuri, care-şi răstignea pe lemn, în culori primitive, Christoşii săi cu braţele subţiri şi lungi până la genunchi, precum cerea stilul bizantin şi sfânta tradiţie. Acest pictor rătăceşte într-o lume, pe care n-o înţelege, dar a cărei măreţie o presimte: se întâlneşte cu Leonardo; vede icoana acestuia cu Ion Botezătorul şi, în stângăcia sa sufletească, nu se poate mira îndeajuns cât de mult s-aseamână Ion cu Bachus. Noaptea, chinuit de gânduri, visează că Ion Botezătorul îşi schimbă capul cu cel al lui Leonardo, frumos, alb, cu barbă lungă şi cu ochi dumnezeiesc de luminoşi. În acelaş vis i se pare că vede pe Maica Domnului plutind deasupra pământului şi vorbind despre Roma, despre Bizanţ şi despre Moscova, a treia Romă, unde va răsări odată adevăratul creştinism.
În viziunile pictorului întrezărim concepţia istorică a lui Mereşcovschi: în Moscova se va face mai târziu, în chip minunat, sinteza înaltă dintre păgânism şi creştinism, de aci va veni mântuirea lumei. Leonardo da Vinci e un pregătitor al drumului nou, cum Ion Botezătorul a fost pentru venirea lui Isus. Mereşcovschi azvârle în poala viitorului acelaş vis, ce-l visau Saint-Simoniştii în Franţa şi Ibsen în Nord. Cult şi barbar, el nu vrea să părăsescă ideea, adânc înrădăcinată în sufletul slav, despre mesianismul poporului său.
NOTÃ: Mereşcovschi – un aristocrat al spiritului – nu s-a putut împăca deloc cu revoluţia bolşevistă; programul său e cu mult mai moderat. Bolşevismul nu e decât una din manifestările fireşti şi trecătoare ale poporului rusesc, prin excelenţă maximalist. Mereşcovschi s-a retras la Varşovia, unde, alăturea de Savinkov, aşteaptă ca istoria, atât de darnică în surprize, să aducă momentul potrivit, pentru a intra în acţiune. Un ziar polon publica ştirea, că ar avea de gând să se stabileasca în Basarabia, pentru a redacta aci o revista. În orice caz, e unul din puţinii noştri prieteni.
Semnat: LUCIAN BLAGA.
(Gândirea, anul I, nr. 4, 15 iunie 1921, p. 94)
Note şi comentarii
Chiar dacă acest articol ar fi aparut nesemnat, era clar ca fusese scris de către Blaga, datorită următoarelor particularităţi stilistice: prezenţa de două ori a adverbului aci; folosirea preferenţială a liniei de pauză şi a semnului punct şi virgulă; utilizarea unor regionalisme: îmbulzindu-se, aceeaş, acelaş, totuş; ignorarea formelor neaccentuate ale pronumelui personal: „[îl] aşteaptă pe Savonarola”; „pe-un petec de pergament [îl] desenează pe călugărul Savonarola, în extaz”.
- BEZA, Din Anglia: însemnările unui literat, [Editura] Viaţa Românească, Iaşi, 10 lei
Pentru majoritatea intelectualilor români, Anglia e o enigmă literară sau un motiv de stereotipă şi papagalicească înşiruire de date statistice, cu prilejul feluritelor discuţii ale Parlamentului, întrunirilor politice sau cafenelelor.
Dl loan Botez, tot la Viaţa Românească, ne-a pus la dispoziţie cele dintâi Aspecte din civilizaţia engleză, aducând primele raze, care să împrăştie negura ignoranţei. Dl Beza urmează aceeaşi cale, dar cu un cadru mai precis,
Din Anglia d-sa a cules impresii, de natură literară, d-sa însuşi fiind un literat. Cele câteva pagini asupra teatrului englez; pioasele pelerinagii la mormintele lui Shakespeare, Dickens şi Byron; vizitarea lăcaşelor, unde au vieţuit Carlyle, Shakespeare, Ruskin; şi mai presus notele asupra poeţilor englezi de astăzi aduc o nespus de preţioasă contribuţie la cunoaşterea unei manifestări literare cel puţin tot atât de importantă, ca şi literaturile mai bine cunoscute ale Franţei şi Germaniei.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 4, 15 iunie 1921, p. 94)
Note şi comentarii
Deşi nu vorbea limba lui Shakespeare, Blaga era foarte interesat de cultura engleză, din poezia căreia va da mai târziu excelente traduceri. Se comentează aici ediţia din 1921 a lucrării lui Marcu Beza (ediţia a două, cu acelaşi tilu, a apărut în 1952, tot la Editura Viaţa Românească, mutată de la Iaşi la Bucureşti).
- Se vede că M. Beza era o personalitate cunoscută poetului. Când Marcu Beza va susţine mai multe conferinţe la Universitatea din Cluj, Blaga va scrie un mic reportaj despre acestea.
- Folosirea semnului punct şi virgulă, preferat de poet.
- Nelipsita referinţă la Germania şi la cultura ei.
- Articolul este paginat imediat după eseul semnat, Dmitri Mereşcovschi.
ALTĂ CREŞTERE de S. Mehedinţi
Cartea d-lui profesor Mehedinţi a ajuns, în timp foarte scurt, la ediţia a treia. E un succes frumos şi meritat. „Şcoala pasivă de azi lungeşte copilăria şi scurtează viaţa”, prin urmare ne trebuie o „şcoală a muncii”. Avem în cartea aceasta un complex îmbelşugat de observaţii, care s-au putut face numai astăzi, când se dă aşa de mare importanţă acţiunii. Dacă ar fi să formulăm într-o sinteză, care să împace toate concepţiile moderne oricât de disparate, s-ar găsi pentru ea, fără îndoială, numele de „activism”.
Pedagogia ţine pas cu o adâncă pornire istorică de azi. Caracterul se dezvoltă în funcţie de muncă. E continuarea drumului presimţit de Rousseau şi indicat de Froebel.
O parte relativ nouă şi originală a cărţii d-lui Mehedinţi e aducerea în legătură a pedagogiei cu etnologia. Pornind din legea biogenetică, că viaţa copilului e o scurtă recapitulare a vieţii popoarelor, autorul caută izvorul pedagogiei copilului, în bună parte în deprinderile, obiceiurile, credinţele şi logica primitivilor.
Avem nădejdea că dl Mehedinţi ne va da, cu timpul, acea „pedagogie” specific românească, despre care vorbeşte în prefaţa cărţii, pentru ca să nu ne mai creştem copiii după scheme de import engleze, franceze, germane.
Altă creştere o recomandăm îndeosebi acelora, pentru cari a fost mai mult scrisă: celor chemaţi să crească caractere, în vremea frumoaselor vorbe ucigătoare de fapte.
Semnat: l.b.
(Gândirea, anul I, nr. 4, 1921, p. 95)
Note şi comentarii
- Articolul este semnat l.b., iar în redacţia Gândirii nu mai era un alt autor, ale cărui prenume şi nume să înceapă cu aceste iniţiale (doar la ziarul Voinţa lucra şi Lucian Bolcaş, dar acesta nu a colaborat la revista Gândirea).
- CIURA, Povestire pe scurt a vieţii lui Avram lancu, Ed. Comitetului pentru ridicarea unei Statui lui Avram lancu în Cluj, 1921
O broşură ca dimensiuni modestă; dar frumos tipărită şi avântat scrisă de unul dintre fruntaşii prozei ardelene. O broşură, ce n-am dori să fie singuratică, ci începutul unei serii. Căci, prin aceste cărticele, răspândite cât mai adânc în suflarea românească, se vor face cunoscute, mai mult şi mai exact decât prin legendele transmise din tată în fiu; viaţa şi vitejiile celor ce au apărat cândva, în acest Ardeal îngenuncheat, dreptatea românească.
Din vremurile neguroase de atunci, se desfac luminos câteva figuri eroice. Amintirea lor, învăluită de măruntele zvârcoliri ale acestui timp, se şterge, iar adevărul adesea e denaturat. Tipărite pe scurt, în cărticele care să satisfacă şi ochiul şi să poată străbate pretutindeni, povestirile despre viaţa şi faptele de arme ale trecutului vor servi poate drept însufleţită pildă generaţiilor obosite de astăzi. E o propagandă românească mai vie ca acee.a cu banchete, muzică militară şi ziare siluit vârâte în sufletul cititorului; – de dragul unor ambiţii grăbite.
- Al. Ciura a făcut astfel o faptă bună. Şi dorim să nu-i fie ultima.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 4, 15 iunie 1921, p. 95)
Argumentele paternităţii
- Articolul este poziţionat în pagină imediat după recenzia la cartea lui Simion Mehedinţi, Altă creştere, semnată l.b.
- Este apreciată calitatea tipografică a lucrării lui Al. Ciura, problemă care îl preocupa pe poet (ca şi cea a greşelilor de tipar).
- Blaga putea fi atras încă de pe acum de figura legendară a lui Avram Iancu, erou căruia, în 1934, îi va dedica piesa de teatru Avram Inacu.
- Cuvântul singuratic, cu sensul de unic, izolat, apare frecvent în publicistica lui Blaga.
lOAN GEORGESCU (secretarul literar al Asociaţiunei), Istoria lui Tudor Vladimirescu, Ed. Asociaţiunei, Sibiu, 1921
O altă cărţulie pentru popor, datorită harnicului secretar al asociaţiei. Răspândită adânc printre cititorii cultivaţi ai asociaţiunei, va face cunoscut în Ardeal viaţa şi faptele celui ce a fost „un Avram lancu al Olteniei”. Ca şi Regele Munţilor aci, dincolo de Carpaţi, Tudor se păstrează în amintirea plugarilor, în dimensiunile unui erou legendar, cu faptele înflorite de cântece populare şi dezmierdate de doine.
Scrisă în grai tuturor înţeles, broşura contribuie la unificarea sufletească a fraţilor, până ieri despărţiţi: unificare prin cultul aceloraşi eroi naţionali.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 4, 15 iunie 1921, p. 95)
Argumentele paternităţii
- Este clar că cale două articole nesemnate, despre cărţile lui Al. Ciura şi Ioan Georgescu, sunt scrise de acelaşi autor („o altă cărţulie pentru popor…”).
- Adverbul aci şi limbajul poetic („cântece populare şi dezmierdate de doine”) îl indică pe Blaga drept autor.
DIE ZUKUNFT, 1 sept. 1921
Profesorul Nicolai, autorul Biologiei războiului, vorbeşte despre calvarul său, înşirând cele multe atacuri îndurate pe urma pacifismului, de la colegii săi cu renume mondial: Hamack/Meyer, etc. Reacţiunea pan-germanistă e în plină activitate.
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 10, 1921, p. 193)
Argumentele paternităţii
- Blaga recenzase cartea profesorului german, Georg Friedrich Nicolai (1874-1964), Biologia războiului, în Gândirea, anul I, nr. 3, 1921, p. 54, aici revenind la calvarul ce a urmat pentru autor.
- Articolaşul este înaintea prezentării revistei Deutsche Rundschau, dovadă că ambele texte erau scrise de acelaşi autopr: Lucain Blaga.
DEUTSCHE RUNDSCHAU, 1 sept 1921.
Cuprinde, între multe altele, o recenzie asupra scrisorilor şi aforismelor lui Franz Marc. Cine cunoaşte mişcarea expresionistă a întâlnit desigur numele acesta, între cei dintâi pictori, cari au încercat cu mult succes să spargă tradiţia imitării naturii prin artă. Scrisorile sale sunt tot atâtea mărturisiri de credinţă – şi, ca importanţă pentru istoria artei şi estetică, pot fi puse alături de celebrele scrisori ale lui Van Gogh. El a căzut în război, în 1916, într-o vârstă, care lăsa să se întrezărească o evoluţie spre culmile cele mai înalte ale spiritului omenesc.
Într-un aforism simplu avem tot crezul său artistic: „Eu văd tot mai mult în dosul lucrurilor, sau mai bine zis prin ele –, un înapoi, pe care lucrurile îl ascund de multe ori într-un fel rafinat –, nălucind omului ceva cu totul diferit de ele înşile. Fizical – e poveste veche: noi ştim astăzi ce e căldura, sunetul şi greutatea, sau cel puţin avem o a doua interpretare, cea ştiinţifică. Sunt convins că înapoia acesteia mai este una sau sunt încă foarte multe. Dar această a două interpretare a preschimbat temeinic spiritul omenesc, cea mai mare variaţiune de tip, ce-am expediat-o până astăzi. Arta merge acelaş drum, fireşte, în felul ei. A găsi acest fel e problema noastră.”
Nesemnat
(Gândirea, anul I, nr. 10, 2021, p. 193)
Argumentele paternităţii
- Autorul salută publicarea, în revistă, a unei recenzii despre o carte cu scrisorile şi aforismele pictorului german, Franz Marc, reprezentant, în pictură, al curentului expresionist, de care Blaga era fascinat.
- Prezenţa cuvântului fizical, în loc de fizic, cuvânt întâlnit în două texte ale poetului, încă nepublicate: „Asemena întâmplări sunt în stare să furnizeze într-adevăr nu ştiu ce semnificaţii mitologice în lumea realităţilor noastre fizicale şi tehnice.” şi „Despre o asemenea încălecare a timpurilor ne vorbeşte şi Einstein. Orice sistem fizical, ce se găseşte în mişcare în univers, este un «Celălalt tărâm»…”.
REVOLTA FONDULUI NOSTRU NELATIN
Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndârjit la altarul latinităţii – clare şi măsurate –, el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia, prin „maximalismul slav”, cum ne-am învoit să caracterizăm, în bloc, felul mistic, adânc, iraţional, nestăvilit şi extremist al straniului popor[1]. În entuziasmul de-o clipă al învierii – sunt foarte mulţi cei ce împărtăşesc eclusivismul latin, care, cu fineţea lui Anatole France, nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasă ciudăţenie.
Se exagerează. Şi nu înţelegem de ce.
Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri, când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, cari, cu orice preţ, ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini – limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici – dar, vrând-nevrând, suntem mai mult. Însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală. Tinereţea ne îndeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngâmfaţi, aruncându-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine, numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv – şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.
Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa-numitele dominante. Ce înseamnă cuvântul acesta? Că în generaţiile nouă, ce se nasc din împreunarea celor două flori – însuşirile uneia din ele sunt stăpânitoare; bunăoară, cele mai multe vor fi albe. Ș-a dovedit însă că, din când în când, cu oareşicare ciudată regularitate, reapar şi însuşirile curate ale celeilalte flori. E o izbucnire din Mister, când nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuş din timp în timp, în toată splendoarea lor trecută.
Într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic – atât de convingător în simplitatea sa –, se poate spune că, în spiritul românesc, e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond latent slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârticată de furtuna care fulgeră mulcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.
E o revoltă a fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe cari îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi, pe cari îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece, cu cât îi ţinem mai mult în frâul întu-ericului, cu atât răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultuoasă, putând să devină fatală „privilegiaţilor” de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale, cari ne zac în suflete – vulcani în fundul mărilor. De ce să ne măginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetândune întro formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare?
Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră ne bucurăm când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi – întradevăr nu near strica puţină barbarie. Dacă privim în jur sau în trecut, întâlnim o apariţie simbolică : Hasdeu – misticul: un mare îndemn pentru viitor.
Cunoscutul ritm de linişte şi de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-1 găsim în viaţa altor popoare, se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum lea determinat un Hegel bunăoară. Acelaş ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngădue frumoase perspective istorice.
Ceice aparţin trecutului, cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat, vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nicio îndoială, mărturisesc: un romantic?
Întrun singur înţeles, da. Şi anume întrucât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prinurmare mai adevărate decât realitatea.
Semnat: LUCIAN BLAGA
(Gândirea, anul I, nr. 10, 15 sept. 1921, p. 181-182)
[1] Pasajul subliniat a fost eliminat de cenzura comunistă, când a fost retipărit, în 1977.