Paternitatea unor articole ale lui Lucian Blaga, nesemnate, publicate în ziarul clujean Voinţa (1920)

„În ultimii ani ai vieţii, Blaga intenţiona să identifice în presă articolele pe care le-a publicat, cu sau fără semnătură, proiect pe care nu l-a mai putut însă realiza.”

Dorli Blaga, în vol. Lucian Blaga, Zări şi etape, 1968, p. 330)

1. Preliminarii. Ȋn monumentala sa lucrare, Lucian Blaga, Biobibliografie (Editura Știinţifică, Bucureşti, 1977), acad. D. Vatamaniuc consemnează un număr de 737 de articole cu caracter publicistic (de la poziţia 1318 la 2054), care ar aparţine lui Lucian Blaga. Domnia sa include aici toate textele semnalate de clujeanul Mircea Popa ca aparţinând lui Blaga (la care mai adaugă câteva, fără a le menţiona). Dintre acestea, un număr de 256 de texte au fost semnate cu numele său, restul de 455 fiind nesemnate, dar considerandu-se că autorul lor este tot Lucian Blaga. Restul articolelor (din toată publicistica lui Blaga, nu doar din ziarul Voinţa) sunt semnate cu iniţiale (L, –L–, –l–, L.B., L. (Bl.), l.b., l. bl.) sau cu unele pseudonime (Luca Moga, Lulu, Lulu Mătrăgună, Lulu Popii).

Ȋn cazul ziarului Voinţa, problema se complică puţin, pentru că în redacţie mai exista un colaborator, care se numea Lucian Bolcaş, deci şi el putea folosi unele iniţiale de mai sus, deosebirea dintre cei doi putându-se face după tematică şi stilul articolelo.

Este absolut surprinzător şi de neînţeles faptul că nimeni dintre comentatorii şi exegeţii lui Lucian Blaga nu s-a întrebat dacă textele nesemnate de Blaga aparţin cu adevărat acestuia, după cum e iarăşi surprinzător că D. Vatamaniuc însuşi nu a demonstrat, la fiecare text în parte (pentru că paternitatea unor texte nu se stabileşte global, ci individual, pentru fiecare caz), că acestea ar aparţine lui Lucian Blaga, aşa cum a făcut în cazul monumentalei ediţii din publicistica lui Eminescu. Acolo se aduc argumente de conţinut sau de formă (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale, stilistice şi ortografice), de istorie literară, biografice, contextuale, logice etc., în favoarea paternităţii eminesciene

Deşi au existat două festivaluri importante dedicate lui Lucian Blaga (la Sebeş şi Cluj-Napoca – acesta din urmă nu se mai organizează), nici la aceste festivaluri nu s-a pus problema paternităţii textelor publicistice ale lui Blaga, cu excepţia ediţiei din mai 2017, când a avut loc, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, o dezbatere pe tema respectivă (o polemică între Mircea Popa şi Ilie Rad, postată pe internet de jurnalistul Mihai Bacalu şi disponibilă la adresa: Dispută crâncenă între criticii literari la festivalul omagial. Filo(s) e pseudonimul lui Blaga, sau Filotti? – MUZICA INSTANTELOR).

La mai bine de 100 de la publicarea articolelor în cauză, cred că a sosit momentul să fie lămurită problema paternităţii textelor lui Blaga, pentru ca Editura Humanitas, care îi tipăreşte opera, să poată tipări şi integrala publicisticii blagiene, care va trebui să includă toate textele semnate şi nesemnate ale lui Lucian Blaga, în cazul ultimelor stabilirea paternităţii fiind obligatorie.

Am crezut că vom găsi informaţi interesante, despre problema care ne interesează, în înterviul cu Lucian Blaga, publicat în ziarul Patria (Corneliu Albu, De vorbă cu Lucian Blaga, despre amintiri din redacţia „Patria”, în Patria, anul XVII, nr. 29, 5 febr. 1935, p. 2), dar, din păcate, nu am aflat aici informaţii relevante.

Nici în Memoriul de titluri şi lucrări, din anul 1937, întocmit în vederea ocupării unui post la Universitatea din Cluj,  Blaga nu vorbeşte deespre articolele nesemnate, publicate în cele trei publicaţii clujene (Voinţa, Patria şi Gândirea).

2. Debutul publicistic al lui Blaga. Anul 1920, când Lucian Blaga şi-a început în forţă activitatea sa publicistică, a fost un an foarte agitat pentru poet, care a avut parte de două evenimente importante: susţinerea doctoratului la Viena (26 noimbrie 1920), respectiv căsătoria cu Cornelia Brediceanu, la 20 decembrie 1920 (în registrul pentru căsătoriţi, la rubrica „profesiunea”, în dreptul mirelui se scrie “publicist”, iar la mireasă – „studentă”).

Pe parcursul anului 1920, Blaga a trebuit să facă multe drumuri la Viena, Sebeş şi Cluj. La sfârşitul lunii iulie, se va stabili la Cluj, vorbindu-le rudelor sale şi cunoscuţilor despre „angajarea lui sigură în redacţia unui nou ziar (Voinţa, n. I.R.), ce va apărea curând în oraşul de pe Someş.” (Bălu, vol. I, p. 278). În iulie-august au sosit la Cluj, “dintr-un romantic misionarism cultural, mai mulţi ziarişi bucureşteni şi moldoveni: Gib Mihăiescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Eugen Filotti, Al. Hodoş, D. Tomescu ş.a.” (Ibidem, p. 279).

Iniţial, poetul spera ca, după revenirea la Cluj, să ocupe o catedră universitară, dar rectorul Universităţii clujene, Sextil Puşcariu, i-a spus că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, acest lucru nu poate avea loc decât la doi ani după luarea doctoratului. E de înţeles de ce Blaga s-a avântat în iureşul publicisticii, în care găsea nu numai un mijloc de subzistenţă (s-a angajat la cotidianul clujean Voinţa, de unde lua, după informaţiile lui Ion Bălu, 3000 de lei lunar), ci şi un excelent prilej de afirmare intelectuală.

Atât de mare era această dorinţă de afirmare, încât, la un moment dat, a acceptat să devină directorul unei reviste… pentru femei, Lumina femeii, editată de necunoscuta Sanda Mateiu, făcând eforturi pentru a i se acorda acest directorat: într-o scrisoare adresată viitoarei sale soţii, Cornelia Brediceanu, la 7 iulie 1920, Blaga îi scria: „Ți-am telegrafiat să vorbeşti cu Matei (sic!) în chestiunea directoratului revistei, l-aş primi bucuros”. Acest directorat nu l-a mai avut, dar, cum spuneam, s-a angajat ca redactor la ziarul clujean Voinţa, iar după încetarea apariţiei ziarului, în 1922, a trecut în redacţia ziarului Patria.

3. Despre ziarul „Voinţa”. Cu subtitlul “Socială. Economică. Politică”, ziarul a apărut între 18 august 1920 şi 27 martie 1922. Nu are precizat colegiul redacţional. Din prezentarea făcută ziarului Voinţa, în Dicţionarul general al literaturii române (Ț-Z, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009, p. 399-340), aflăm că fondatorii acestuia erau „Lucian Blaga, G. Bogdan-Duică, B. Cecropide, Al. Ciura, Silviu Dragomir, Emil Haţieganu, Iustin Ilieşiu (redactor responsabil)”. Ziarul nu are casetă redacţională, în primele numere precizându-se însă, la p. 3: „Girant responsabil: Iustin Ilieşiu”.

Ȋntr-o scrisoare către D.D. Roşca, din 1 iulie 1921, poetul preciza că la ziar are foarte puţin de lucru, dar „aşa am vreme de ale mele” (Cf. http://www.lucianblaga.eu. Data accesării: 7 mai 2017).

Se ştie că ziarul Voinţa a fost un fel de creuzet, în care se va forma revista Gândirea, redactată de publicişti regăţeni, invitaţi la Cluj „într-un moment de entuziasm românesc, să însufleţească noile ziare politice, la nivelul scrisului din vechiul regat” (Cf. Nichifor Crainic, Revista „Gândirea”, în Manuscriptum, an XXVI, nr. 1-4 (98-101), 1995, p. 228). Aceşti regăţeni erau Eugen Filotti, Al. Busuioceanu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, la care se adăugau o parte dintre localnicii menţionaţi mai sus.

Ȋncă din primele numere ale ziarului Voinţa, Blaga a publicat mai multe articole cu numele său: Un Nietzsche al ruşilor (I, nr. 3, 20 aug. 1920), Mesianismul poporului rusesc (I, nr. 6, 25 aug. 1920), Einstein (I, nr. 10, 1 sept. 1920), Wilhelm Wundt (II, nr. 16, 8 sept. 1921), Stil şi conţinut (nr. 45, 1921). Un număr de 12 articole din acest ziar (înregistrate de D. Vatamaniuc la poziţiile 1336-1342, 1346, 1347, 1369, 1378, 1384) sunt semnate Philo, Phil, Dr. Phil, Fileug sau Ph, acestea fiind pseudonimele lui Eugen Filotti, şi nu ale lui Lucian Blaga, cum greşit şi fără dovezi afirmă clujeanul Mircea Popa.

Până la încetarea apariţiei ziarului (27 martie 1922),  Blaga va publica aici câteva sute de articole (majoritatea nesemnate, cărora le vom dovedi paternitatea).

                                                        *

                                               *                 *

4. Texte nesemnate, cu dovedirea paternităţii

           Congresul Internaţional al Intelectualilor

Deocamdată se poate spune: planul unui mare Congres Internaţional al Intelectualilor, deşi a fost aşa de bine conceput, n-a reuşit. Se ştie că, încă în timpul războiului şi mai ales în vremea celor mai haotice învălmăşeli revoluţionare ale anului, care a adus Europei mult doritul armistiţiu – în cele mai multe ţări culte s-au întâlnit o seamă de intelectuali, declarând că ura între naţiuni e unul din cele mai josnice sentimente şi că ei se simt solidari peste graniţele de limbă şi de interese politice, ca oameni. S-a dat un manifest semnat de celebrul scriitor, Romain Rolland, şi mulţi alţi gânditori şi artişti ai lumii. Manifestul putea fi privit ca un program de acţiune pentru drepturile veşnice ale spiritului dornic de libertate. În acelaşi timp, Henri Barbusse a început, prin Clarte, să organizeze tinerimea intelectuală din toate ţările. Aceste încercări au avut oareşicare rezultate, dar nu multe, – deoarece, cum foarte bine observă poetul german, Stefan Zweig, într-un articol din Berliner Tageblatt – „ideile nu se pot atât de uşor organiza, ca interesele”. Unii voiau să împreune această concepţie umanitară despre viaţă cu bolşevismul, alţii cu altceva şi rând pe rând s-au ivit neînţelegerile cu prietenele lor credincioase: vanitatea şi fanatismul. Când lipsa de-o orientare sigură ameninţa izbânda curentului pornit, s-a hotărât ţinerea unui Congres Internaţional al Intelectualilor – undeva, în Europa mijlocie. Apoi s-a schimbat planul, de teama că vor veni la congres toţi paraziţii vanitoşi ai societăţii, cari, cu zgomotul lor pretenţios, îşi ştiu face loc pretutindenea, ajungând la o importanţă, ce nu stă niciodată în proporţie cu valoarea lor personală. S-a hotărât o întrunire intimă şi discretă a marilor reprezentanţi ai culturii europene. Cei mai mulţi din adevăraţii conducători sufleteşi ai popoarelor s-au învoit să se întâlnească toamna aceasta. Se pare însă că planul trebuie din nou amânat. Şi ştiţi din ce pricină?

Din lipsa de mijloace materiale, din lipsa de bani. Cei mai mulţi artişti şi literaţi independenţi – sunt săraci. La o astfel de întrunire, ar avea însă numai oamenii independenți un rost. Dilema e limpede. Ușor s-ar fi găsit remediul acestei situații nenorocite. Câți bogătani nu așteaptă să li se îmbie marii gânditori și creatori ai frumosului? Dar prin asta, cei din urmă ar fi angajați.

Prin urmare – întrunirea sau Congresul Internațional al Intelectualilor se amână. Veni-vor  vremuri mai bune? Luptătorii în slujba spiritului au totdeauna nădejde și epilogul acestor încercări de înfrățire universală rămâne: răbdarea și așteptarea.

Semnat: L.

(Voinţa, anul I, nr. 31, 27 sept. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Articolul, consemnat de Vatamaniuc, este semnat cu iniţiala prenumelui. Or, în redacţia ziarului Voinţa, Blaga era singurul membru care se ocupa cu probleme de cultură şi filosofie, al cărui prenume începea cu L (Lucian Bolcaş, alt colaborator al ziarului, semna doar articole pe probleme administrative, sociale etc.).
2. Problema solidaritătii intelectualilor l-a preocupat pe Blaga în multe articole, cum se întâmplă şi în aceste însemnări.
3. Referinţele la spaţiul cultural german (poetul Stefan Zweig, publicaţia Berliner Tageblatt).
4. Folosirea unor cuvinte specifice lui Blaga: oareşicare, să împreune (= să unească), forma inversă a verbului vor veni (veni-vor), întâlnită şi în poezia sa („Cuvânt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi!, din poezia Glas de seară.)
5. Utilizarea liniei de pauză (o dată ca marcă a alineatului, iar de cinci ori ca substituţie a unor cuvinte şi expresii).
6. Un reflex al topicii limbii germane („La o astfel de întrunire, ar avea însă numai oamenii independenți un rost.”).

                                      Munca

Crizele istorice şi marile prefaceri sociale nu sunt niciodată opera unui singuratic. Greutăţile imense ale războiului au produs revoluţii şi au zguduit temeliile ordinei existente. Dar nu numai greutăţile războiului au dus cu necesitate la această criză aproape unică în istoria omenirei. Anumite fenomene dinainte de cataclism lăsau să se presimtă izbucnirea acestei stări de lucruri. Pricina haosului de astăzi nu face^[1] numai în încăierările sângeroase ale anilor din urmă. Dezvoltarea oraşlor mari şi a marilor industrii, crearea unei muncitorimi, care se simţea exploatată şi care nu avea nicio plăcere şi niciun interes pentru muncă, intensificarea, până la exces de zel, a anumitor idei sociale – sunt tot atâtea cauze, cari au contribuit la răsturnatrea trecutului.

Prefacerile sociale, ce se îndeplinesc astăzi – nu sunt numai o luptă pentru putere, ci o luptă între şi pentru anumite concepţii despre viaţă. Ca o nouă religie se răspândeşte fanatismul noilor idei, din Răsărit spre Apus^[2].

Cu toate acestea, ar fi foarte greşit să reducem schimbările din prezent în desăvârşire la puterea ideii. Un ochi mai obişnnuit cu prihologia maselor înţelege imediat că cele mai de multe ori mulţimile nu se lasă conduse de gânduri mari, ci de instincte primitive – pe cari fiziologia le-ar putea lămuri mai bine decât psihologia. Măruntele fapte ale micilor porniri fizice, printr-o sumare^[3] în masă, pot deveni o putere uriaşă, căreia nu i se mai poate opune nimic. Pofta, invidia şi vanitatea, instinctul de a-şi crea mai bune condiţii de trai şi instinctul libertăţii nestăvilite, lenea şi tendinţa de-a se hrăni în socoteala altora, cu cât mai puţină muncă proprie, apasă conştiinţa celor „mult prea mulţi”.

Din starea aceasta nu vedem altă scăpare decât – educarea mulţimii în bucuria muncii. Munca trebuie să devină un conţinut de viaţă. Munca trebuie să-şi găsească plăcerea în sine însăşi. Munca trebuie să devină o idee religioasă. Munca trebuie să pătrundă conştiinţele. Din muncă se naşte ordinea, din muncă răsare totul.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 78, 28 nov. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Prezenţa cuvântului singuratic, atât de specific lui Blaga.
2. Existenţa unor idei şi expresii („Munca trebuie să-şi găsească plăcerea în sine însăşi. Munca trebuie să devină o idee religioasă.”), întâlnite şi în alte două articole: Arta muncii (Voinţa, anul I, nr. 95, 20 dec. 1920, p. 1) şi Apetitul muncii (Voinţa, anul II, nr. 96, 9 dec. 1921, p. 1).
3. Folosirea liniei de pauză cu funcţie dublă : marcarea unui alineat (o dată), respectiv suplinirea unor cuvinte şi expresii (de patru ori).

 

                                Misticism oriental

Europa modernă cunoaşte foarte puţin poezia mistică a evreilor din Orient – ce-a apărut în legătură intimă cu direcţia religioasă numită: hasidism. În anii din urmă – pesemne în marea de suferinţe a războiului – curentul acesta  a luat un nou avânt. Experienţele tragice ale nenorocitului popor au contribuit la reînvierea concepţiei mistice, despre care vorbim.

Hasidismul e o reacţiune împotriva raţionalizării excesive a religiozităţii: el însemnează o împrospătare a spiritului clasic şi o întoarcere la mitul mistic. Învăţătorii şi interpreţii Talmudului au îngropat sub straturi groase de silogisme seci şi de jocuri cabalistice – vechile izvoare de misticism.

Evreii erau crescuţi într-o cultură curat intelectuală, care le seca puterea creatoare, până la complectă sterilitate. Religia degenera tot mai mult în formalism.

Hasidismul cere o reîntoarcere la suflet, o interiorizare a vieţii. El părăseşte litera legii, voind să pătrundă spiritul ei. În veacul al XVIII-lea şi-a găsit acest curent clasicul reprezentant în filosoful Bal-Sem¹, sfântul cu aureola de legende minunate. El a avut mulţi discipoli, cari păstrau florile înţelepciunii lor închise într-o grădină. O lume de legende s-a născut în popor, despre sfinţii cari amintesc aşa de mult misticismul unor Meister Eckhardt², Böhme³ sua Suso⁴.

Hasidismul se poate deci defini ca un curent de adâncire a sentimentelor, de mistică înţelegere a vieţii. El predică afirmarea vieţii, bucuria, ridicarea extatică în rugăciune. E o adevărată religie a iubirii.

Dar şi-a avut şi hasidismul perioada de decadenţă, de concesii făcute simţului comun, superstiţiilor şi formalismului. În vreme ce unii reprezentanţi au fost apostolii unei renaşteri – urmaşii lor deveniseră nişte reacţionari, cari nu mai păstrau aproape nimic din vechiul misticism. Noul hasidism încearcă o sinteză a spiritului european modern cu intuiţionismul mistic, moştenit în tradiţiile şcoalei. Astăzi sunt mulţi „hasizi”, cari înduşmănesc raţionalismul din timpul curentului luminat, reprezentat la evrei prin filosoful – contimporan al lui Kant – Mozes Mendelssohn⁵. Lgendele hasidice au fost adunate de câţiva entuziaşti. Legendele sunt pline de-un adânc „omenesc”; ne vorbesc despre învăţătorii – cari, în simplitatea şi profunda lor religiozitate, amintesc figuri din povestirile lui Tolstoi.

Unul dintre cei mai interesanţi sfinţi ai hasidismului e Sasover. Maxima lui  de viaţă era: „Adevăratul om trebuie să aibă o inimă nu numai desăvârşită, ci şi înfrântă.” Dăm aceste informaţii după Wiener Journal, de unde traducem şi frumoasa legendă ce urmează:

Cum trebuie să iubim pe de-aproapele

Sasover povesti discipolului său: „Cunoaşterea adevăratei iubiri a de-aproapelui o mulţumesc unei convorbiri între doi săteni. Întâiul: „Spune-mi, frate Ivan, mă iubeşt?” Al doilea: „Da, te iubesc foarte mult!” Întâiul: „Ştii – ce mă doare?” Al doilea: „Cum pot să ştiu ce te doare?” Întâiul: „Dacă nu ştii ce mă doare, cum poţi spune că mă iubeşti?”

„Înţelegi tu, prietene – zise Sasover – a iubi, a iubi cu adevărat însemnează a şti ce-l doare pe de-aproapele.”

Semnat: L.

(Voinţa, anul I, nr. 79, 29 nov. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Ca şi în cazul altor articole, autorul s-a semnat doar L. Or, în redacţia ziarului Voinţa, Blaga era singurul membru care se ocupa cu probleme de cultură şi filosofie, al cărui prenume începea cu L (Lucian Bolcaş, alt colaborator al ziarului, semna doar articole pe probleme administrative, sociale etc.). Sub aceeaşi iniţială se ascundea acelaşi autor.
2. Este pe alocuri un limbaj poetic („florile înţelepciunii lor închise într-o grădină”), specific tânărului Blaga.
3. Într-o însemnare inedită, din anii 50, Blaga spunea: „Bernard Show este un poet şi un mistic refulat. Saltimbancul va cădea victimă timpului, după cum în mare parte a şi căzut. Dar ce rare carate au, în câteva momente fericite ale lor, misticismul şi poezia «fără de voie».” Or, în acest articol este vorba de poezia mistică a evreilor.

Note

1. Baal Shem Tov (c. 1700-1760) – filosof mistic evreu, considerat fondatorul iudaismului hasidic.
2. Eckhart von Hochheim (cca. 1260 – cca. 1328), cunoscut ca Meister Eckhart – preot catolic german, teolog, filosof și mistic.
3. Jakob Böhme (1575-1624) – filosof mistic german, considerat părintele idealismului german.
4. Henry Suso, cunoscut și ca Amandus, un nume pe care și-l adoptase în scrierile sale, și Heinrich Seuse sau Heinrich von Berg în germană (1295-1366) – călugăr dominican german și cel mai popular scriitor în limba vernaculară din secolul al XIV-lea. Suso este de asemenea cunoscut pentru că a apărat moștenirea lui Meister Eckhart, după ce Eckhart a fost condamnat postum pentru erezie, în 1329. Beatificat de Biserica Catolică, în 1831.
5. Moses Mendelssohn (1729-1786) – filosof și teolog evreu-german.

 

                            Statul lui D‘Annunzio

În Fiume, a cărei independenţă a fost recunoscută prin Convenţia de la Rapallo, atât din partea Iugoslaviei, cât şi din partea Italiei, şi al cărei ţinut cuprinde şi o parte din coasta istriană – domneşte D’Annunzio, ca un adevărat rege. El îşi are trupele şi garda sa, el dă legi şi-şi are cabinetul întocmai ca un domnitor. Când îşi lucrează decretele poetice, are nevoie de linişte absolută şi se închide în camera sa ermetic, de lumea dimprejur. Când, noaptea târziu, e prea obosit – prietina lui – care l-a însoţit şi în această aventură norocoasă, îl adoarme cu muzică de piane. O gardă îi ţine paza – împiedecând nenumăraţii prieteni şi adoratori să-l molesteze cu strângerile lor de mână. D’Annunzio e un prieten al tuturor celor subjugaţi şi un duşman îndeosebi al anglosaxonilor. El şi-a trimis salutul tuturor celor cari sufăr: irlandezilor, egiptenilor, turcilor şi chiar Rusiei sovietice.

În jurul poetului-rege s-a adunat tot ce are Italia îndrăzneţ, tânăr, revoluţionar şi italienesc în acelaşi timp. Futuriştii Marinetti¹ şi Carli² sunt aci. Ei redactează şi un ziar, La Testa di Ferro – cu un program cum urmează: Fiume – un oraş italian, oraş al unei vieţi noi, eliberarea tuturor subjugaţilor – popoare, clase şi indivizi –, disciplina spiritelor, în locul disciplinei formale, distrugerea oricărei hegemonii, dogme, nimicirea conservatismului şi a parazitismului, puţine vorbe, multe fapte!

Futurismul a năpădit acest nou stat. Fel şi fel de secte noi se formează, cu intenţia de a da un anumit rost vieţii. Este o sectă, „Ioga”, care vrea negarea complectă a voinţei de a trăi. Schopenhauerianismul, împreunat cu anumite rituri indice, ajunge din nou la modă. Viaţa spirituală ia un avânt nemaipomenit. Se pare că D’Annunzio vrea cu orice preţ să facă din Statul său un Stat model. În vreme ce, în nord, Rusia face un experiment uriaş de a aduce fericirea oamenilor, în sud, îndrăzneţul artist face un experiment în miniatură – cu acelaş scop, dar între alte împrejurări şi cu alte mijloace.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 83, 5 dec. 1920, p. 1)

              Argumentele paternităţii

1. Utilizarea cuvintelor specifice autorului, aci şi împreunat (cu sensul de unit).
2. Folosirea liniei de pauză, cu valoarea stabilită pentru textele poetului.
3. Sub genericul „Culturale”, textul este paginat alături de articolul semnat Philo (Eugen Filotti), Conferinţele „Ideii Europene”, ceea ce arată încă o dată că Philo nu era pseudonimul lui Blaga, ci al lui Eugen Filotti.

Note

1. Filippo Tommaso Emilio Marinetti (1876-1944) – poet italian, editor ş faondator al mişcării futuriste.
2. Mario Carli (1888-1935) – scriitor, jurnalist şi poet italian futurist.

                                       Ideale culturale

Epocile de înflorire din istoria omenirei şi-au avut totdeauna un ideal cultural unitar, larg – care da o directivă sigură tuturopr puterilor creatoare şi nizuinţelor spirituale ale timpului. Numai pe temelia tare a unei mari concepţii despre viaţă şi lume ș-au putut ridica creaţiunile eterne ale unor culturi, cum a fost cea ateniană, a Renaşterii sau a curentului luminat.

În inima acelei culturi, care a făcut pe om – om, în focarul dinamic al acelei perioade de ridicare sufletească aproape unică în istoria universală, care ne-a dăruit arta unui Euripide sau Praxiteles, filosofia unui Plato şi Aristotel, ştiinţa unui Euclid, zace idealul numit Kalokagathia, frumuseţea trupului şi frumseţea spiritului, împreunate armonic într-o sinteză divină; măsura şi simetria străbat toate operele acestui timp, care şi-a împrumutat idealiul său şi urmaşilor, până în accentuarea exclusivă a spiritului – în deosebire de corp, în afirmarea nevoilor sufleteşti, după o lume transcendentă; acest ideal a dat naştere culturii religioase, organizaţiei sociale ierarhice şi interiorizării mistice a vieţii. Un individualism puternic şi sănătos, dimpreună cu vechiul ideal grecesc a ridicat drumul unui Leonardo şi Michelangelo şi a produs acea specifică filosofie a Renaşterii, cum o găsim la Giordano Bruno.

Universalismul, care a inspirat geniile creatoare ale curentului luminat, a făcut să se ivească sistemele de metafizică, ale unui Descartes, Spinoza şi Leibniz. Toate epocele de cultură îşi au busola de orientare. Avem totdeauna de a face cu o măsură, cu o idee, care le împrumută caracterul unitar al unui organism bine închegat, care sileşte diferiţii factori culturali să se întreţese, formând un întreg solidar. Numai în felul acesta a reuşit geniul omenesc să dea maximul din ceea ce poate da.

Dacă privim timpul nostru în toate frământările sale, descoperim o completă anarhie în ce priveşte idealul cultural. Ne lipseşte impulsul sigur al unei idei, care să străbată toate preocupările noastre sufleteşti. Cele mai contradictorii tendinţe se luptă într-olaltă, fără de nădejdea unei apropiate împăcări, din care să se înfiripe mult aşteptata: idee.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 87, 11 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Folosirea formei de plural ideale (în loc de idealuri), frecvent întâlnită în publicistica lui Blaga.
2. Forma Plato pentru Platon, cum există în cultura germană, de unde publicistul a împrumutat-o.
3. Alte trei cuvinte specifice: împreunate (pentru unite), „curentul luminat” (pentru iluminism), şi „frumseţea spiritului” (dacă nu cumva e o greşeală de tipar, fiindcă, cu două cuvine mai înainte, Blaga vorbeşte de „frumuseţea trupului”). Oricum, varianta frumseţe este des folosită de autor în poezia sa, dar şi în corespondenţă. Amintim o strofă din poezia Bocca del Rio: „Basme, otrăvuri/
   cald-pădurețe,/ roșii amurguri,/ patimi, frumsețe.”

                          Un tip cultural

Progresul enorm al ştiinţei aproape în toate direcţiile, complicarea din ce în ce a disciplinelor singuratice a adus pe intelectuali în imposibilitatea de a stăpâni întregul material de cunoştinţe şi mai ales de a fi productivi în atât de variate tărâmuri. Astfel s-a născut un nou tip cultural: specialistul. Se pune întrebarea, dacă acest tip prezintă într-adevăr un pas înainte în drumul culturii. Universalismul de acum un veac sau două se nizuia să creeze mari sinteze ştiinţifice şi nu se mulţumea cu înmagazinarea statistică de date izolate; ţinta supremă îi era concepţia vastă despre lucruri. Nu-i mirare că, într-o astfel de atmosferă spirituală, s-au creat acele adânci viziuni filosofice, din cari ne mai hrănim şi intelectul însetat de-un puternic sprijin moral. În prezent, tipul universal a fost aproape cu desăvârşîre înlocuit de cel al „specialistului”. Ştiinţele s-au diferenţiat şi, mână în mână cu diferenţierea aceasta, merge şi specializarea. Dar nu e aşa: ar fi putut fi şi altcum şi mai e nădejde să se îndrepte situaţia.

Tipul cultural de astăzi e un lexicon ambulant. Nu ne mai chinuiesc întrebările ultime  – despre adevăr, bine şi frumos, nu ne mai frământă misterul vieţii şi al lumii. Şi dacă, din când în când, se iveşte vrun protest împotriva acestui fel de a concepe cultura, i se răspunde cu un zâmbet de milă, ca unui întârziat romantic, în veacul nostru de realităţi.

Ne îngreunăm inteligenţa cu un balast monstruos de „date” şi nu căutăm metoda, care să unească într-un complex organic mozaicul mort şi diform de cunoştinţe, ce ne apasă umerii. Să nu se creadă că a fost creată cândva vro idee mare de-un specialist, care nu vrea să ştie decât formula chimică a cutărei combinaţii sau numărul cărămizilor, cari au mai rămas din cutare ruină istorică.

„Ideile” vin totdeauna de la aceia, cari au priviri largi. Avem nădejdea că vor veni alte vremuri, care vor înlătura cu dispreţ o mare parte din munca migăloasă de astăzi: munca sterilă şi inutilă, care ne mecanizează, îndepărtându-ne tot mai mult de adevărata cultură.

Nu ne-ar strica un pic de diletantism, care să ne mişte sprinten şi uşor prin diferitele ştiinţe: ar creşte mobilitatea spiritelor pietrificate într-o atmosferă ce nu-i prieşte, s-ar spori activitatea şi s-ar înteţi puterea de iniţiativă: tot atâtea împrejurări favorabile unor idei noi.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 90, 15 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Utilizarea cuvântului singuratice (cu sensul de izolate), atât de specific lui Blaga.
2. Ignorarea unei forme neaccentuate a pronumelui personal: „complicarea din ce în ce a disciplinelor singuratice [i-]a adus pe intelectuali în imposibilitatea”.
3. Avem încă o ironie la adresa romantismului: „i se răspunde cu un zâmbet de milă, ca unui întârziat romantic, în veacul nostru de realităţi.”

                                        Ideea Europeană

În numărul din urmă al revistei în formă de ziar, Ideea Europeană, se pot citi o mulţime de lucruri interesante.

Am mai amintit în ziarul nostru curentul de închegare sufletească, pornit cu atâta entuziasm tineresc, de grupul adunat în jurul Ideei Europene.

Atragem atenţia de astă dată asupra unui articol semnat de talentatul tinăr, Tudor Vianu, asupra unui curent de cultură, ce se răspândeşte cu tot mai multă putere în Germania de azi: expresionismul.

Vianu priveşte expresionsimul mai mult din punct de vedere estetic şi-i caută origina acolo unde se desprinde din impresionism, la Van Gogh. Impresionismul a redus omul la o „simplă retină” – expresionismul e o reacţiune, care vrea să dea spiritul creatorului, să simplifice natura la câteva linii, să dea viziuni, cari să întreacă cerul şi pământul.

Impresionismul zicea: arta e reproducere; expresionismul are ca deviză: arta e creaţiune pură, nu repetarea unui ce existat, ci expresie creatoare a unei spiritualităţi, cu largi eforturi de voinţă.

Nu credem totuş că expresionismul e consecinţa firească a impresionismului, ci o reacţiune firească împotriva lui. Rămâne însă adevărat că operele de artă desfid definiţiile şi teoriile şi ni se înfăţişează cu atmosfera lor de nunaţe, aproape totdeauna ca o împăcare a contradicţiilor teoretice. Van Gogh a fost mult timp socotit un impresionist.

Mai credem apoi că expresionismul nu e numai o estetică nouă, ci o cultură; el încearcă să dea un centru unitar factorilor de cultură până azi izolaţi. El ni se prezintă ca o nouă religie, filosofie şi morală şi am pierde mult din înţelegerea acestui curent amplu,  dacă am trece cu vederea că e un idealism religios şi estetic în acelaş timp.

Ideea Europeană ne aduce în rezumat şi conferinţele dlui Nic. Ionescu asupra lui Walther Rathenau¹: idealismul practic şi al d-şoarei Alice Voinescu asupra lui Herman Cohen² – un Plato modern. Cel dintâi îşi încheie conferinţa cu un apel la idealismul ascultătorilor: „Totul ne îndreaptă spre o perioadă de revivificare a valorilor spirituale – şi încumbă generaţiilor noastre şi a celor de după noi pregătirea sufletelor pentru această nouă evanghelie a spiritului.”

Conferenţiara Voinescu a vorbit despre marele întemeietor al Şcoalei de la Marburg, gânditorul pentru care „realitatea e un ideal”. Realitatea nu e dată, ci e o problemă de realizat şi de aceea coincide cu noţiunea de ideal. Învăţătura care se desprinde din sistemul de gândire al lui H. Cohen e un idealism, ce tinde spre o unitate socială, care nu se poate obţine decât prin cultură, adică prin dezvoltarea conştiinţei în integralitatea posibilităţilor ei.

Alte conferinte anunţate: E. Bucuţa despre Giovanni Papini, M. Antoniade despre Williams Iamasi, V. Bărbat despre Rudolf Eucken.

Argumentele paternităţii

1. Pledoaria lui Blaga pentru noul curent artistic, pornit din Germania: expresionismul, fiind de acord cu afirmaţia lui Nic. Ionescu, anume că expresionismul este „noua evanghelie a spiritului”. Se pare că Blaga discuta mult cu prietenii săi despre acest curent, din moment ce Nichifor Crainic îi scrie de la Viena: „Mi-a plăcut că aţi redus alaiul nunţii la minimum posibil. Bravo, Lulule, ai fost un adevărat expresionist! Chiar în poemul real al cununiei tale!” (apud Bălu, vol. I, 1995, p. 283).
2. Utilizarea variantei Plato (în loc de Platon), ca în cultura germană (nu am identificat această formă la alt autor).

Note

1. Walther Rathenau (1867-1922) – industriaş german, scriitor şi politician, fost imnistru de Externe al Germaniei, asasinta în 1922.
2. Hermann Cohen (1842- 1918) – filosof germano-evreu, unul dintre fondatorii Şcolii Neokantiende de la Marburg.
3. Rudolf Christian Eucken(1846–1926) – filosof german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 1908.

                                    Visătorii

Cele mai frumoase lucruri, cu cari se poate mândri omenirea, ne vin de la visători. Făurătorii de visuri sunt reprezentanţii cei mai aleşi ai genului homo sapiens. Ei învaţă pe cei mulţi să se ridice de la o existenţă pur şi simplu – la o existenţă superioară. Ei merg în fruntea istoriei şi nu este o singură schimbare însemnată, în dezvoltarea neamului omenesc, care să nu purceadă de la vreunul din cei cari „trăiesc cu capul în nori”. Cât de primitivă ar fi viaţa acelora, cari se numesc practici şi reali – dacă n-ar fi „nebunii”, cari să le creeze posibilitatea unei vieţi cel puţin mai uşoare, dacă nu mai ridicate. Creatorii de noi ideale sociale, plăsmuitorii de concepţii despre viaţă, făuritorii de ipoteze ştiinţifice, inventatorii de mijloace puse în slujba traiului zilnic al nostru – nu sunt opera oamenilor „practici” şi „reali”, ci opera „visătorilor”. Numai după cei din urmă rămâne ceva trainic, numai în imaginaţia lor, la aparenţă aşa de străină de realitate, trăieşte veşnicia. Visătorii fac istoria.

Tragem o dungă peste munca lor, nu mai rămâne nimic din toate frământările nenumăratelor generaţii. Contimporanii acestui soi nenorocit de oameni, cari trăiesc pentru fantasme – zic, de obicei, că visătorii sunt cei mai inutili dintre vieţuitori. Ce valoare ar putea avea un artist, un gânditor, un profet – pentru nişte fiinţe, cari n-au alt instinct decât cel al stomacului, cari n-au altă conştiinţa decât pe cea a coloanei vertebrale. Dacă ar avea cel puţin recunoştinţă faţă de cei câţiva singuratici, din a căror sudoare se hrănesc şi a căror jertfă le face viaţa mai plăcută.

Când cineva visează, e tras de mânecă şi i se spune cu un surâs de milă şi poate şi de batjocură: Trezeşte-te! Bieţii visători n-au voie nici să viseze. O, şi ce bine ar fi să viseze cât mai mulţi, să se concentreze în interiorul lor, să-şi adune puterile, să se entuziasmeze, aşteptând clipa ce le va aduce scânteia, ce-ar putea să supravieţuiască pământeasca lor alergare.

Ce goală e existenţa celor cari cred aşa de mult numai în ceea ce se poate pipăi. Numai visul ne formează sufletul, închegându-i şi armonizându-i puterile ascunse. Lăsaţi visătorii să-şi urmeze visurile lor! Cel puţin atât, dacă nu-i puteţi ajuta.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 93, 18 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Multe idei din acest articol se regăsesc în eseul Statul fără visători, pe care poetul îl va publica în Patria (anul IV, nr. 109, 21 mai 1922, p. 1).
2. Prezenţa cuvântului singuratici, specific lui Blaga.
3. Folosirea liniei de pauză, cu valoarea stabilită.

                         Omidă sau fluture?

Emerson¹ zice undeva: „Ce mi-e mai necesar este un om, care îmi dă prilejul să fac tot ceea ce pot să fac.” Swett Marden adaugă: „Rostul meu nu e să fac ceea ce au putut face un Napoleon, Lincoln sau Bismarck, ci ceea ce pot eu să fac.” E o mare deosebire: să utlizez zece, douăzeci şi cinci sau nouăzeci de procente din facultăţile mele.

În noi totdeauna zac ascunse, ca o comoară într-un ogor, tot felul de posibilităţi, cari aşteaptă un prilej binecuvântat, să se traducă în faptă. Suntem un mănunchi de virtualităţi, cari pot izbucni din clipă în clipă. Dar câte puteri nu se pierd, din simplul motiv că n-avem încredere în noi înşine! Încrederea e pământ rodnic, care hrăneşte forţele subconştiente ale noastre, silidu-le, în cele din urmă, să răsară, din ascunzişul lor subteran, la lumina zilei. Fireşte, încrederea noastră în noi înşine creşte, între împrejurări favorabile, la o putere cum rar ni se dă să avem altele. Aceste condiţii sunt, înainte de toate – încrederea altora în noi. E, în orice caz, o mare diferenţă să trăieşti între oameni, cari îţi iau în batjocură orice clipit din aripi, sau între oameni, cari îţi dovedesc înţelegere pentru nizuinţele tale tinere (în fond, orice nizuinţă a tinără) – şi-ţi sporesc în felul acesta încrederea ta cu încrederea lor.

Mulţimea „cu mult prea mare” a oamenilor ce lâncezesc în inactivitate, într-un fel de dulce şi caldă stare embriologică, se explică în mare parte prin mediul exterior, în cari au ajuns să trăiască, deşi poate, în cele din urmă, nu-i sileşte nimic pe lume să trăiască aci. Le lipseşte priceperea şi instinctul să-şi aleagă un mediu potrivit, care să-i antreneze. Are fiecare om o fatalitate, dar depinde foarte mult de noi să se exteriorizeze sau nu.

Nimic n-ar trebui să ne fie prea greu şi n-ar trebui să ocolim nicio jertfă, pentru transplantarea noastră într-un pământ bun. Fiecare, pus la locul său, poate da maximul. E vorba despre soarta ce ni s-a dat; ar fi un păcat strigător la cer să nu ne-o trăim până în ultimele consecinţe. Ar însemna ca o omidă, care se poate preface în fluture, să rămână pentru totdeauna în crisalida sa, dispreţuind aripile.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 94, 19 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Avem aici un text cu adevărat poetic, începând cu titlul, pe care doar Blaga îl putea scrie.
2. Sunt cuvinte specifice poetului (aci, maximul, expresia „cu mult prea mare”, pe care am întâlnit-o şi în alte articole).
3. Folosirea din abundenţă a liniei de pauză, suplinind diverse cuvinte şi expresii.

Note

1. Ralph Waldo Emerson (1803-1882) – eseist şi filosof american.
2. Dr. Orison Swett Marden (1848-1924) – autor american, interesat de succesul în viaţă şi fondator al revistei Success (în 1897).

                               Arta muncii

Dispoziţia cu care îşi face un om munca e cea mai bună masură pentru valoarea lui, a zis un gânditor, care vedea foarte bine în sufletul omenesc. Dacă un om îşi săvârşeşţe lucrul veşnic cârtind, ca un sclav sub loviturile de bici, dacă-i lipseşte iubirea şi entuziasmul pentru opera sa, nu va ajunge niciodată să joace un rol important în viaţa socială. Dispoziţia cu care se apucă cineva de lucru are influneţă enormă asupra rezultatelor la care ajunge. Ceea ce face cineva e o prate din el însuşi: văzând ceea ce  afăcut cineva îl vezi pe el însuşi. Nimenea nu poate ajunge la respectul de sine, dacă munceşte numai cu inima pe jumătate şi numai cu grija de jumătate. Nu poate fi mulţumit cu sine, dacă nu dă ceea ce poate da. Şi nu poate da ceea ce ar putea, dacă îşi simte munca numai ca o greutate şi ca o osteneală neplăcută. Sunt mulţi oamnei, cari au prea puţin respectul muncii. Ei o privesc drept o necesitate dezagreabilă, ca să-şi poată câştiga pâinea cea de toate zilele, ca o oboseală ce nu se poate înlătura, în loc de a vedea în ea creatoarea de oameni şi şcoala înaltă a vieţii. Ei nu simt mâna dumnezeiască, când îi împinteneşte necesitatea, ce sileşte pe om să-şi dezvolte ceea ce i s-a dat ca germene în suflet, să-şi cultive facultăţile în luptă cu piedicile ce i se pun şi să înfrângă duşmanii norocului său. Oricari ar fi împrejurările, nu-i voie să priveşti munca [drept] o greutate. Nimic nu te duce mai repede la declin, ca o astfel de concepţie.

Tot ce e necesar e, în acelaşi timp, şi interesant şi plin de învăţături. Omul trebuie să fie un artist al muncii, adică să pună în ea ceva din personalitatea sa – cu bucurie şi cu entuziasm. Dacă te apropii de muncă ca un artist şi nu ca un  meşteşugar, dacă eşti hotărât să-i jerfeşti tot zelul tău arzător – atunci nu vei simţi niciodată înjositoare munca ta – oricare ar fi ea. Nicio muncă nu  e lipsită de demnitate – decât doar cea săvârşită fără bucurie. Cine n-a învăţat arta muncii – n-a făcut nici cel dintâi pas spre fericire. Nobleţea muncii atârnă numai de sufletul, cu care ne apropiem de ea. Şi arta muncii e poate singura artă pe care ar putea-o învăţa orişicine – de aceea seamănă aşa de mult cu ceea ce se numeşte: religie.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 95, 20 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Pledoaria autorului pentru muncă, în care omu trebuie să vadă o adevărată religie, coincide cu finalul articolului intitulat Munca: „Din starea aceasta nu vedem altă scăpare decât – educarea mulţimii în bucuria muncii. Munca trebuie să devină un conţinut de viaţă. Munca trebuie să-şi găsească plăcerea în sine însăşi. Munca trebuie să devină o idee religioasă. Munca trebuie să pătrundă conştiinţele. Din muncă se naşte ordinea, din muncă răsare totul.” Sunt idei întâlnite şi în alte două articole: Munca (Voinţa, anul I, nr. 78, 28 nov. 1920, p. 1) şi Apetitul muncii (Voinţa, anul II, nr. 96, 9 dec. 1921, p. 1).
2. În două cazuri sunt ignorate formele neaccentuate al eprinumeluin personal: „necesitatea, ce[-l] sileşte pe om să-şi dezvolte” şi „să[-i] înfrângă [pe] duşmanii norocului său”.
3. Folosirea de şase ori a liniei de pauză, care suplineşte diferite cuvinte şi sintagme.

                                Geniu şi specialitate

Se poate dovedi, cu date din istoria ştiinţelor pozitive, că mulţi creatori de idei, carI au revoluţionat ştiinţa timpului lor, n-au fost specialişti – ci pur şi simplu oameni de geniu, carI nu erau tocmai aşa de tari în erudiţie şi astfel au trebuit să sufere nespus de mult din partea reprezentanţilor ştiinţei, chiar când aceşti reprezentanţi formau laolaltă o „academie” întreagă. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă că un geniu face mai mult decât o academie de specialişti.

Robert Mayer – descoperitorul sau, mai bine zis, creatorul legii despre conservarea energiei – al principiului fundamental, pe care se întemeiază ştiinţa de astăzi – n-a fost fizician, ci medic.

Ca medic pe-o corabie, a făcut o serie de observaţiuni ingenioase, cu privire la transformarea mişcării în căldură. Dar lucrările lui au fost respinse de analele de fizică şi chimie, redactate de Poggendorf. De supărare că nu e recunoscut, a înnebunit.

Un alt geniu, care a lucrat în aceeaşi direcţie – Joule –, deschizând orizonturi noi în economia cosmică, n-a fost specialist, ci fabricant de bere. El a enunţat teoria mecanică a căldurii şi teoria cinetică a gazelor.

Un alt mare descoperitor, Helmholtz, care a dovedit până la evidenţă principiul conservării energiei, n-a fost nici fizician şi nici matematician, ci medic.

Foucault, în timpul când şi-a publicat cercetările sale despre pendul, a fost – redactor. Cel dintâi, care a inventat balonul dirijabil, a fost un pantofar din Roma.

Samuel Morse, cel care a inventat telegraful, a fost pictor. Nici chiar marele Darwin n-a avut o aşa de largă eudiţie, cum ne-am aştepta, de la un revoluţionar al ideilor ca el. A fost mai mult un diletant, cum diletanţi au fost atâţia alţi oameni de geniu, cari au făcut atât bine omenirii. Sunt în orice caz curioase aceste date, cari se pot înmulţi cu multe altele de aceeaşi natură, din toate domeniile ştiinţei. Date de felul acestora ne fac să ridicăm diferite obiecţiuni metodelor de investigaţie, cari rezultă din specializare. Diletantismul a dus tot aşa departe, dacă nu şi mai departe.

Bineînţeles, îndoiala noastră nu vrem să influenţeze pe nimenea; mediocritatea îndeosebi trebuie să se „specializeze” cât va dura lumea, de unde nu urmează că specializarea e bună şi pentru un om de geniu.

Nesemnat

(Voinţa, anul I, nr. 99, 26 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Articolul este un fel de continuare a celui publicat cu două săptămâni înainte (Un tip cultural, în Voinţa, anul I, nr. 90, 15 dec. 1920, p. 1), vehiculând ideea că este preferabil diletantismul multilateral unei specializări înguste.
2. Marele număr de linii de pauză, semn ortografic intens folosit de Blaga.

Note

1. Julius Robert Mayer (1814-1878) – naturalistși medicgerman, care a formulat legea conservării şi transformării energiei.
2. Johann Christian Poggendorff (1796-1877) – fizician german, interesat de electricitate şi magnetism.

3.James Prescott Joule (1818-1889) fizician experimentator englez autodidact și fabricant de bere. 

4. Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz (1821-1894) – fizician german, a cărui contribuţie importantă se referă la stabilitatea hidrodinamică.
5. Jean Bernard Léon Foucault (1819-1868) – fizician farncez, care a inventat pendulul care îi poartă numele.

                                          Oţelire

Se ştie că Cervantes şi-a scris nemuritoarea operă, Don Quijotte, în închisoare. O anecdotă ne spune că a fost aşa de sărac, încât, în cele din urmă, nu şi-a mai putut face rost de hârtie, trebuind să scrie pe curele de piele. Prietenii lui l-au rugat pe un om bogat să vină în ajutor marelui scriitor. Răspunsul acestuia e plin de-o adâncă filosofie: „Pentru Dumnezeu, nu-l scoateţi din starea în care e. Tocmai sărăcia lui îmbogăţeşte lumea!”.

Se pot cita nenumărate cazuri, când suferinţa a făcut minuni. Dante şi-a scris nepieritoarele viziuni în exil şi condamnat la moarte. Luther a tradus Biblia în cea mai mare nesiguranţă, în Wartburg, înconjurat de duşmani. Beethoven şi-a creat cele mai măreţe simfonii –surd şi sărac. E de necrezut cât de mult se oţelesc puterile omului, prin – dureri, înfrângeri, deziluzii, piedici, lupte, batjocuri şi nenoroc. Un nesucces poate cu mult mai uşor să trezească energia latentă, ce zace în cineva, decât un succes, care te ispiteşte să te culci pe lauri. Se spune că vulturii îşi aruncă puii în prăpastie, îndată ce sunt în stare să zboare. În felul acesta, se face o selecţie între cei chemaţi să stăpânească văzduhul.

Câte spirite a ridicat vitregia soartei, tot atât de multe se pare că a distrus norocul orb al întâmplării. Te întăreşti căzând. Un mare descoperitor a zis că, de câte ori i se înmulţesc piedicile, aşa de mult, că nu mai are nicio nădejde – ştie că e pe cale de a face o nouă descoperire. Neajunsurile vieţii ne împintenesc avântul, ne înteţesc privirea, ne acumulează forţa, ne întărâtă voinţa şi ne sporesc încrederea – în aşa măsură, că suntem în stare să luăm lupta cu fatalitatea rea, ce ne urmăreşte.

Nefericirea scoate izvoare din stâncă stearpă. U poet a zis: Dacă e ceva mai putrenic decât soarta – e îndrăzneala, care o suportă neclintită. Cunoscutul eseist, Swett Marden, ne întâmpină cu acest cuvânt de tare optimism, în cartea sa despre puterea voinţei: „Există ceva mai înălţător decât chipul unui bărbat,  care a ieşit oţelit din lupte grele şi, fără să clipească din gene, priveşte în ochii întâmplării – gata pentru o nouă lovitură?

 Nesemnat

(Voinţa, anu I, nr. 102, 29 dec. 1920, p. 1)

Argumentele paternităţii

1. Ignorarea unei forme neaccentuate a pronumelui personal: „Prietenii lui [l-] au rugat pe un om bogat”.
2. Folosirea verbului rar, a împinteni (= a da pinteni calului, a grabi), întâlnit şi în articolul Arta muncii (Voinţa, anul I, nr. 95, 20 dec. 1920, p. 1)
3. Folosirea de multe ori a liniei de pauză.
4. Invocarea eseistului Switt Marden, citat şi în eseul Arta muncii (Voinţa, anul I, nr. 95, 20 dec. 1920, p. 1).

                                                                                Ilie Rad

             (fragment dintr-o carte, în pregătire)

[1] nu face, cu sensul de nu se  manifestă.

[2] Autorul se referă, probabil, la ideile comunisto-bolşevice din Rusia, împotriva cărora a luat atitudine în numeroase articole.

[3]sumare – cu sensul de unire, adunare.