De Sfintele Rusalii, la Biserica de lemn din satul Dobricel

Sărbătoarea Rusaliilor este legată pentru mine de copilărie, poate şi pentru faptul că, în clasele primare şi gimnaziale, ea coincidea, uneori, cu serbarea de sfârşit de an şcolar. Când nu exista această coincidenţă, mă duceam cu părinţii la Biserica din sat. Uneori, preotul ortodox Ilie V. Iacobescu şi cei care participau la slujbă ieşeau „în ţarină”, de regulă la marginea unui lan de grâu, „păzit de maci” (Mircea Dinescu), unde se ţinea slujba. Se sfinţeau spicele, se binecuvânta natura şi se rosteau rugăciuni pentru belşugul culturilor, pentru a fi ferite de grindină, dăunători etc.

Iată de ce am primit cu mare bucurie invitaţia dragilor noştri cuscri din Beclean, Vica şi Victor Veja, de a petrece Rusaliile în satul natal al Vicăi, Dobricel, din comuna Spermezeu, jud. Bistriţa-Năsăud, „sat mare şi vesel”, cum ar fi zis Ion Creangă (la recensământul din 2002 avea 586 de locuitori, în prezent având circa 400 de suflete). În plus, satul este renumit pentru Biserica de lemn, construită în 1744, care are statut de monument istoric, despre care voi vorbi mai jos.

Am fost foarte curios să văd această biserică (salvată de la distrugere prin eforturile Părintelui Paroh, Dănuţ Vidican) şi să îmi imaginez cum a fost, în interior, Biserica de lemn din Nandra mea natală, demolată în anul 1946, din cauza degradării acoperişului, cu lemnele rezultând din demolare urmând a se arde cărămizile necesare pentru o nouă Biserică, lucru care nu s-a mai întâmplat,  în final cumpărându-se casa „sasului” Szasz Ioşka, care a fost transformată în Biserică, unde am fost botezat şi eu, de către Părintele Ilie V. Iacobescu. Eheu! Fugaces… labuntur anni!

De cum am ntrat în curtea Bisericii noi, am văzut ordinea şi curăţenia care domneau aici. Ne-am convins rapid de vrednicia Părintelui Dănuţ Vidican, care adevereşte vorba că „omul sfinţeşte locul”. Slujeşte în această parohie de 32 de ani, meritul cel mai mare al preacucerniciei sale fiind nu doar renovarea Bisericii noi, ci, mai ales, salvarea celei vechi, din lemn, care a devenit, cum spuneam, monument istoric. Născut în 1970, Părintele a urmat Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, absolvit în 1992, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea (licenţa în 2004), un master în teologie istorică (2005), devenind apoi doctor  în ştiinţe teologice, al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu (2009). De 32 de ani este paroh în satul Dobricel, având gradul I în preoţie, fiind iconom (2005) şi iconom stavrofor (2011), în 2019 primind Crucea Transilvană pentru Clerici – cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Clujului, oferită preoţilor pentru merite deosebite.

Am început vizita participând la Sfânta Liturghie, care s-a ţinut în Biserica cea nouă a satului, construită în anii 1939-1942. În Pisania de la intrare, amplasată în anul 2011 (la zidirea Bisericii nu s-a pus nicio pisanie), se spune:

„Cu vrerea tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu împreună lucrarea Sfântului Duh!

Ziditu-s-a acest sfânt locaş, cu Hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, din localitatea Dobricel, în anul Domnului 1938-1942, cu purtarea de grijă a preotului Constantin Cotuţiu şi prin contribuţia bunilor credincioşi.

În decursul anilor, s-au mai făcut reparaţii sfântului lăcaş, ultima între anii 2008-2011, când s-a pictat şi s-a aşezat un nou iconostas şi alte obiecte de mobilier bisericesc, prin purtarea de grijă a Părintelui Dănuţ Vidican, ajutat de către parohieni cu sume de bani. De un sprijin mai susţinut au beneficiat din partea Primăriei Spermezău (sic!) şi din partea altor oameni de bine.

Dumnezeu să binecuvânteze jerfele şi daniile credincioşilor, făcute pe seama lăcaşului său cel sfânt.”

Deşi am ajuns în jurul orei 10,00, slujba începuse, iar Biserica era plină de oameni, bătrâni şi tineri, adolescenţi şi copii, mulţi îmbrăcaţi în costume populare locale. Mulţi oameni ascultau slujba afară. La intrare, de-o parte şi de alta a uşii, vedem portretele Mitropoliţilor Bartolomeu Anania şi al ÎPS Andrei. M-a uimit faptul că, îndată ce am ajuns, văzând că suntem străini de sat, imediat ni s-au făcut locuri pe scaune, gest care arată generozitatea şi ospitalitatea oamenilor. Eu am fost invitat să iau loc într-o strănă, alături de un cântăreţ şi de ţârcovnic (cu acest termen se numea, la noi în sat, paracliserul, fătul, acea persoană „însărcinată cu îngrijirea şi cu paza unei biserici, îndeplinind şi unele servicii la oficierea cultului”; el dădea preotului cădelniţa, vindea lumânări, făcea semn când trebuiau trase clopotele, împărţea copiilor prescură etc.). Din această poziţie, am avut posibilitatea de a admira frumuseţea picturilor din biserică (pictura fiind executată de Horea Indolean din Gherla, în anii 2010-2011), a iconostasului (opera meşterului Nicoale Câmpean din Sânmarghita, jud. Cluj), evlavia oamenilor, trăirile şi participarea lor profundă la slujbă. M-au uimit cele patru tinere mame, îmbrăcate şi ele în costume populare, care şi-au adus pruncii în faţa Altarului, pentru a primi, după tradiţie, Sfânta Împărtăşanie. Mi-a plăcut grupul de cântăreţi bisericeşti, format din 6-7 persoane, care a dat un plus de solemnitate Sfintei Liturghii. Interesant este faptul că domnul Ioan Bolbos, prim-cântăreţ, dacă pot să spun aşa, este o rudă a cuscrei noastre, Vica Veja, iar un alt cântăreţ, Pamfir Petrican, este fostul ei învăţător! Ce mică este lumea!

Foarte interesantă şi pe înţelesul tuturor a fost „povestea” (cum ziceam eu în copilărie), respectiv „predica” sau Cuvântul de învăţătură al Părinelui Dănuţ Vidican, care a vorbit despre semnificaţia Sărbătorii Rusaliilor.

Preacucernicia sa a arătat că sărbătoarea Rusaliilor este prăznuită la 50 de zile după Sfintele Paşti, de aceea se mai numeşte şi Cincizecime. Această sărbătoare nu are o dată fixă, ci una schimbătoare, stabilită în funcţie de data Sfintelor Paşti. Ea marchează coborârea (pogorârea, în limba veche) a Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, aflaţi la Ierusalim, împreună cu Maica Domnului, eveniment care este considerat începutul Bisericii creştine. Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor sub forma unor limbi de foc, aşa după cum se spune în Faptele Apostolilor (eu reproduc citatul după Biblia tradusă de Mitropolitul Bartolomeu Anania): „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreuna la un loc. Şi fără de veste, s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt, ce vine repede, şi a umplut toată casa, unde şedeau. Şi limbi ca de foc li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Faptele Apostolilor: 2, 1-4).

Şi în cazul acestui citat se aplică o observaţie pe care ÎPS Părinte şi Mitropolit Andrei o făcea în primul volum din Omilii catehetice, şi anume că e foarte importantă şi necesară tâlcuirea duhovnicească a Scripturii, fiindcă, adesea, „dacă unele cuvinte ar fi înţelese doar în sens literal, s-ar ajunge la interpretări greşite şi la concluzii lipsite de dreaptă măsură.” (+Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit, Omilii catehetice, I. Cuvânt înainte de Pr. Conf. univ. dr. Liviu Vidican-Maci, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2026, p. 116). În cazul de faţă, limbile de foc erau, de fapt, limbile străine.

În urma acestei minuni, Sfinţii Apostoli  au început să vorbească, brusc, limbi străine, fiind înţeleşi de iudeii veniţi la Ierusalim, din diverse locuri, cu ocazia Cincizecimii – care era pentu ei ziua primirii Legii de către Moise, pe Muntele Sinai. Cei 12 Apostoli erau oameni simpli, fără preocupări speciale pentru învăţarea limbilor străine. În aceeaşi zi, în urma cuvântului de învăţătură, rostit de Sf. Apostol Petru, s-au convertit la creştinism circa 3000 de suflete (cum se spune şi în Faptele Apostolilor, 2, 41: „Drept aceea, cei ce i-au primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete.” Aceste suflete au format prima comunitate creştină din Ierusalim.

La câţiva ani după momentul primirii Duhului Sfânt, cei 12 Sfinţi Apostoli au plecat în toată lumea, pentru a răspândi, între toate popoarele, credinţa creştină. La Sinodul Apostolic, care a avut loc în jurul anilor 49-50 d.Hr., la Ierusalim, apostolii s-au întâlnit și au tras la sorți, pentru a decide unde va merge fiecare. Era de faţă şi Maica Domnului (care a ajuns la Sfântul Munte Athos). În teritoriile străromâne, sorţii au decis venirea aici a Sfântului Apostol Andrei, care l-a însoțit pe fratele său (Sf. Apostol Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în Peninsula Balcanică, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp.

După unele izvoare, Sfântului Apostol Andrei a predicat, aşadar, şi sciților și tracilor (în limba acestora, desigur), alăturarea celor două popoare arătând că Scythia Minor (Dobrogea) se afla lângă Tracia. De aceea, printr-o decizie a  Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din anul 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul Romaniei”.

Se ştie că, în primele veacuri ale creştinismului, Rusaliile erau sărbătorite odată cu Sfintele Paşti, ca parte a celei mai mari sărbători creştine – Învierea Domnului Iisus Hristos. Abia în secolul IV d.H. s-a decis ca această sărbătoare importantă să fie celebrată separat, la 50 de zile după Paşti, lăsând astfel loc şi sărbătorii Înălţarea Domnului (prăznuită la 40 de zile după Paşti).

Sinodul de la Nicea, din anul 325 d.H., a decis ca, în ziua de Rusalii, credincioşii să nu îngenuncheze în timpul slujbelor (cum se proceda în perioada pascală), ca semn al bucuriei depline, ca „semn al biruinţei vieţii asupra morţii”. Poate de aceea, în compensaţie, Vecernia din ziua de Rusalii se numeşte „Vecernia plecării genunchilor”, numită aşa pentru că cele trei rugăciuni, legate de Pogorârea Sfântului Duh, sunt citite stând toată lumea în genunchi.

Pogorârea Sfântului Duh reprezintă, aşadar, trecerea menirii mântuitoare a lui Iisus Hristor în oameni. Dacă rostul omului pe pământ este mântuirea, aceasta nu este posibilă fără participarea Sfântului Duh.

Aşa cum se ştie, primirea Sfântului Duh se solicită la fiecare Sfântă Liturghie, când Dumnezeu este rugat de către Preot să trimită Sfântul Duh peste Sfintele Daruri (pâinea şi vinul, ca simboluri ale trupului şi sângelui lui Iisus).

Revenind la Coborârea Sfântului Duh, se ştie că Patriarhia Română a proclamat anul 2026 ca „An omagial al pastoraţiei familiei creştine” şi „An comemorativ al Sfintelor Femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame)”, două iniţiative, care fac şi mai actuală sărbătoarea Coborârii Sfântului Duh. Familia creştină constituie primul loc în care copilul învaţă toate virtuţile creştine: credinţa, iubirea, rugăciunea, iertarea şi bucuria de a fi împreună. Or, se ştie că familia creştină este supusă azi multor provocări, unele vizând chiar distrugerea ei. Cât priveşte omagierea Sfintelor Femei din calendar, ea se justifică prin faptul că femeia are o mare putere de sacrificiu, de răbdare şi înţelegere, având un rol esenţial în viaţa Bisericii.

O dovadă a împortanţei acestei sărbători este şi faptul că, din 2008, prima şi a două zi de Rusalii au fost declarate sărbători legale, libere. De asemenea, numeroase biserici şi catedrale au Hramul „Coborârea Sfântului Duh”.

La sfârşitul cuvântului de învăţătură, părintele Dănuţ Vidican a mulţumit unor oameni de bine, care au ajutat Biserica, în vederea resfinţirii ei, din 30 august 2026. E vorba de lucrări interioare (schimbarea pardoselii, a marmurei, a sfintei mese cu moaşte, achiziţionarea unui Tron arhieresc şi a unui Analog, introducerea încălzirii centrale etc.) şi exterioare (schimbarea tablei de pe acoperiş, a crucilor de pe turlă, izolarea clădirii, amenajarea curţii etc.) A făcut câteva scurte comunicări, mulţumind unor oameni de bine, care au ajutat cu bani la aceste realizări,  după care ne-am deplasat, în urma prapurilor şi a icoanelor, la Biserica Veche, de lemn, unde a a vut loc sfinţirea apei şi miruirea enoriaşilor participanţi la slujbă.

În timpul slujbei de sfinţirea apei, Părintele Vidican (îmbrăcat în haine preoţeşti de culoare verde, adecvate momentului sărbătorit) a dat un citat din Sfânta Evanghelie după Ioan (5, 1-14), care mi-a plăcut foarte mult, pentru că mi-a amintit de piesa Tulburarea apelor, a lui Lucian Blaga. Iată un fragment al textului, în traducerea Mitropolitului Bartolomeu:

„După acestea era o sărbătoare a Iudeilor, și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, care se numeşte pe evreiește Betezda, având cinci pridvoare. În acelea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, aşteptând mișcarea apei. Că înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa; şi cel ce intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut.

Şi era acolo un om care, de treizeci și opt de ani, era bolnav. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând, şi ştiind că este aşa încă  de multă vreme, i-a zis: «Vrei să te faci sănătos?» Bolnavul i-a răspuns: «Doamne, om nu am, ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până merg eu, altul se coboară înaintea mea. » Iisus i-a zis: «Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!» Şi îndată omul s-a făcut sănătos; şi şi-a luat patul şi umbla.”

Cum spuneam, Lucian Blaga, care avea şi studii teologice, a folosit această secvenţă în piesa lui, Tulburarea apelor.

După terminarea slujbei, vizităm Biserica de lemn, ghid fiindu-ne însuşi Părintele Dănuţ Vidican. Această Biserică, având  Hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (acelaşi hram îl are şi Biserica nouă, de zid), reprezintă, după cum se spune în prezentarea ei, „mai mult decât un simplu lăcaș de cult; este o mărturie vie a istoriei, a credinței și a măiestriei arhitecturale a meșterilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea. Construită în anul 1744, conform unei inscripții chirilice, păstrate pe portalul de trecere dintre pronaos și naos, această biserică este clasificată ca monument istoric de importanță națională, având codul LMI BN-II-m-A-01647. Ea funcționează ca un centru spiritual activ pentru comunitatea locală, îmbinând rolul de monument protejat cu cel de parohie ortodoxă vie.”

Biserica are o formă dreptunghiulară. Părintele ne dschide Biserica, folosind un ivăr special, făcut exclusiv din lemn, dar foarte sigur. Intrarea în Biserică se face prin partea sudică, unde intrăm în pronaos („tinda bisericiï”), din care se trece în naos, păşind peste un prag înalt. Urmează absida Altarului, ceva mai îngustă decât corpul principal. Deasupra pronaosului se înalţă un turn-clopotniţă, cu o bază pătrată, pe care se sprijină coiful (vârful) ascuţit, ca al bisericilor maramureşne.

Prin eforturile Părintelui Dănuţ Vidican, Biserica a fost consolidată şi restaurată în 2018-2019, acoperişul fiind înlocuit în totalitate, păstrându-se fundaţia din piatră, grinzile de la bază şi pereţii din bârne. Pe peretele vestic s-a montat o toacă din lemn, iar în faţa peretelui din est, se află mormântul (neîngrijit, cu scrisul de pe cruce indescifrabil) al Părintelui Petru Perhaiţă (care a slujit aici între anii 1869-1902), care a fost şi ctitor al şcolii vechi. Pe peretele nordic se află o placă de marmură albă, cu textul: „În noiembrie 1993 se aşează acest semn, pentru a consfinţi existenţa de 400 de ani a satului Dobricel.” (Textul are o lacună, findcă prima atestare a satului Dobricel este din 1427, deci trecuseră, până în 1993, 566 de ani de la prima atestare, nu 400!). A fost refăcut şi gardul de piatră împrejmuitor, acoperit tot cu şindrilă, şi s-a amenajat curtea Bisericii, prin plantarea unor plante ornamentale, construirea unui paraclis  de vară şi montarea unor băncuţe rustice, din lemn. În curte sunt câteva morminte, ale unor persoane apropiate de biserică, o troiţă relativ nouă.

Pronaosul are un tavan, din care cauză omul nu poate sta în picioare, tavanul fiind prea jos. Părintele Vidican crede că acest detaliu are legătură cu rânduiala catehumenatului, catehumenii trebuind să stea cu capul plecat, ca semn al smereniei. Ideea nu este nouă. Multe lăcaşuri de cult aveau o intrare mai mică decât un stat de om, astfel încât cei care intrau (inclusiv regii şi împăraţii) erau nevoiţi să se aplece, tot ca semn al smereniei). Aici era vorba de oameni maturi, de alte credinţă decât cea creştină, care, înainte de a fi botezaţi, erau făcuţi catehumeni (treapta intermediară dintre starea de necreștin și cea de creștin). „Această treaptă de tranziție dura odinioară un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, timp în care cel ce voia să treacă la creștinism trebuia să învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în Biserică, prin botez.” (Cf. Ce este catehumenatul? | Doxologia. Data accesării: 2 iunie 2026).

De pereţi atârnă mai multe icoane pe sticlă, a căror vechime nu se cunoaşte, iar pe vechea strană sunt câteva pagini, în chirilică, probabil dintr-un Evangheliar. Cândva, până la restaurarea din 1965, pereţii  au fost „placaţi” cu picturi realizate pe pânze fixate pe bârnele de lemn, dar pânza a fost îndepărtată, din cauza degradării ei de-a lungul secolelor (există acum doar câteva bucăţi păstrate din acea pânză). În pronaos se mai află o scară foarte veche, deasupra unui chepeng, prin care se urca în pod, la clopotniţă. Uşile împărăteşti din iconostas au o formă arhaică, având doar două uşi de intrare în Altar. Părintele Vidican ne arată câteva veşminte preoţeşti foarte vechi (stihare), specifice zonei, inclusiv pentru înmormântare, pe care le-a găsit în pod şi le-a salvat, alături de câteva ştergare, prapori, tablouri, icoane pe sticlă etc. După restaurare, Biserica a fost resfiinţită, în iulie 2019, de către IPS Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit.  

Mulţumim frumos Părintelui Dănuţ Vidican, pentru oficiile de ghid, îi urăm succes în proiectele viitoare şi apoi ne urcăm în maşina familiei Vica şi Victor Veja, care ne duce la Poieni, să vedem casa natală a  lui Victor, care se prezintă foarte bine, fără urme de degradare, deşi casa este nelocuită, noul proprietar trăind acum în Spania. Victor ne arată un drumul pe care se dădea Alina cu sania (din faţa casei până în vale), detaliu care ne-a emoţionat, fiindcă ne-a făcut să retrăim copilăria, „singura vârstă veselă şi nevinovată”, cum o numea Ion Creangă, pe care l-am mai citat. La revenirea în Dobricel, ne-am oprit şi la fosta casă părintească a cuscrei noastre, Vica, şi această casă arâtând excelent, noii proprietari fiind oameni foarte gospodari.

Ne-am dus apoi în Beclenuţ, la casa cuscrilor, unde am servit masa de prânz, de Rusalii, pregătită de Vica aşa cum ne-am dorit, „ca la Mama acasă” (tăiţei din găină de casă, tocăniţă de pui cu mămăligă). Fiind şi o zi binecuvântată, cu soare şi căldură, ne-m simţit ca în copilăria noastră.

Când am redactat primele două volume din trilogia mea memorialistică, Viaţa ca un dar (I, 2022; II, 2023), mi-am pus problema găsirii unei soluţii, pentru a putea retrăi momentele frumoase ale copilăriei şi tinereţii.

Ştim că timpul este ireversibil şi că acesta nu mai poate fi dat înapoi, cum faci cu acele unui ceasornic. Dar poţi cel puţin să retrăieşti ceva ce ai trăit prima oară?

Mircea Eliade, în cunoscuta lui carte, Aspecte ale mitului. (În româneşte de Paul G. Dinopol. Prefaţă de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 33), spune că acest lucru este posibil doar prin întoarcerea la origine, „care ne îngăduie să trăim din nou timpul în care lucrurile s-au manifestat pentru prima oară”, această întoarcere constituind „o experienţă de o importanţă capitală”.

Mulţumim, dragă Vica şi dragă Victor, pentru ziua oferită! Mulţumim, Preacucernice Părinte Dănuţ Vidican, pentru Sfânta Liturghie la care am asistat, pentru faptul că am avut posibilitatea, intrând în Biserica de lemn, pe care aţi salvat-o, să îmi imaginez că am intrat în Biserica de lemn din Nandra mea natală, demolată în 1946!

Prin ceea ce ne-aţi oferit, cu toţii, am dat timpul înapoi, cu cel puţin o jumătate de veac!

2 iunie 2026                                                         Ilie Rad