În capitala Kareia ne îmbarcăm într-un microbus şi ne îndreptăm spre Schitul Lacul (arondat în prezent Mănăstirii Sfântul Pavel), unde ajungem după circa o oră. Numele Lacu nu trebuie să ne ducă în eroare, asociindu-l cu vreun lac din aproirere. În limba greacă, lacu înseamnă văgăună, loc greu accesibil. Pârâul care curge în vale se numeşte tot Lacu. În secolul XIV, aici vieţuiau călugări sârbi, care au plecat, din cauza condiţiilor grele de viaţă. La mijlocul secolului XVIII au început să vină la schit călugări din Moldova. În 1904 s-a finalizat Biserica schitului – Kiriakonul –, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izbăvitorul de Mir. După 1990, au venit aici mai mulţi vieţuitori de la Schitul românesc Prodromul. De reţinut că unul dintre cei trei călugări care, în 1976, s-a întâlnit, la Atena, cu Nicolae Ceauşescu (întâlnire soldată cu multe beneficii pentru călugării români), era ierodiaconul Neofit Negară (+ 1999), de la Schitul Lacu. Schitul are acum circa 50 de călugări, stareţ fiind Părintele Ştefan (care a venit tot de la Prodromul).
Părintele Pimen Vlad ne oferă informaţii interesante din istoria schitului: „Cea mai bună perioadă, cea mai înfloritoare a Schitului, din timpurile vechi, a fost prin anul 1900, cam așa ceva. Atunci deja erau formate toate chiliile, erau foarte mulți călugări, în jur de 100, și în perioada aceea s-a construit Biserica Mare, așa cum este acuma, a Sf. Mare Mucenic Dimitrie – din piatră cioplită frumos, acoperită deasupra cu piatră, cu totul. Chiar se vede scris și la pridvorul care s-a încheiat, s-a adăugat Bisericii și cu paraclisul de deasupra: la 1904.
În anii aceia s-a ridicat Kyriakon-ul. Și nu vă gândiți că s-a ridicat ușor ca acum, când sunt toate condițiile și sunt drumuri, nu! Se spune că se căra tocmai de la Morphonou – este undeva până la mare, vreo 5 km. La deal, cu ce puteau atunci, cu metodele care erau atunci, cu catâri, cărau piatră la deal și reușeau să facă ceva aicea. Iar catapeteasma Bisericii Mari este sculptată în marmură. Se spune că s-au adus meșteri din Italia și au lucrat un an la ea.
Adică a costat foarte mult la timpul acela, dar, cu ajutorul Maicii Domnului și al Sf. Dimitrie, s-a reușit, fiindcă puține biserici din Athos au catapeteasma din marmură sculptată. Și românii noștri, la timpul ăla, cu ajutor din țară, bineînțeles, au reușit să facă lucrul ăsta și Biserica – cei care au fost, au văzut – este foarte frumoasă!
Lucrările de construcție au fost finalizate în anul 1904, când biserica a fost completată cu pridvorul și clopotnița. Clădirea arhondaricului a fost construită cam în aceeași perioadă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, exista în jurul bisericii un complex de 24 de chilii, în care trăiau peste 120 de monahi.”[1]
Ne oprim în faţa magazinului cu obiecte bisericeşti, icoane, metaniere de rugăciune, tămâie, haine călugăreşti, produse naturiste, cărţi etc. Ne luăm apoi bagajele şi coborâm spre camerele care ne-au fost rezervate şi unde vom sta două nopţi. Sunt cazat cu Dan, într-o cameră foarte curată, cu un pat suprapus. Baia este în a treia cameră faţă de noi. Sunt de fapt trei băi, fiecare dotată şi cu duş. Constat că băile nu sunt prevăzute cu oglindă, detaliu uşor de înţeles.
Revenim la magazin, după cazare. Avem timp, până la ora 18, când vom merge la slujbă, la vecernie, să cumpărăm câte ceva. Cumpăr cinci exemplare dintr-o iconiţă (de fapt, un triptic, cu Maica Domnului, flancată de Sfinţii Gavril şi Mihail), cu 5 euro bucata. E o reproducere a unei icoane din Rusia. Zăbovesc mult la raftul de cărţi bisericeşti. Multe traduceri, din greacă, ale Părintelui Ştefan, stareţul schitului, care este plecat şi pe care nu îl vom întâlni, din păcate. Văd aici şi alte titluri: Călin Pintea, Dor de Athos, Octavian Blaga, Iubirea, Mariana Răbînea, Carte de bucate alese pentru diabetici, Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Efrem Filotheitul, Din tradiţia ascetică şi isihastă a Sfântului Munte, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2016 etc. Cumpăr o singură carte, atât pentru subiect, cât şi pentru preţ (2 euro): Spovedania unui monah. Traducere de pr. Gheorghe Konispoliatis, Editura Areopag, Bucureşti, 2023 (titlul iniţial, apărut în 2011, la aceeaşi editură, era Spovedania unui monah de la Muntele Athos). Vânzător este părintele Vasile, care a spus grupului nostru de pelerini că nu poate face o fotografie cu noi, fiindcă nu are binecuvântare de la stareţ.
Iar eu speram să pot face un interviu cu un părinte athonit! Mi-am data seama că este aproape imposibil. Au mai păţit-o şi alţii (Nicolae Băciuţ, de pildă). În fine.
După vecernie, la ora 19,00, mergem la trapeză, pentru cină. Ne spălăm pe mâini, la un robinet din apropiere. Părintele Florin ne-a atras atenţia ca la masă să nu vorbim, ca să avem timp să mâncăm, fiindcă, după un sfert de oră, se spune rugăciunea de mulţumire şi se părăseşte trapeza.
La intrarea în trapeză, vedem o pisică, având trei pui foarte mici. Pisicile sunt singurele animale domestice acceptate la Sfântul Munte, indiferent de sex. Argumentul este că acestea prind şoareci, protejând astfel magaziile şi cămările cu produse alimentare.
Meniul este surprinzător de bun şi de bogat, alcătuit din pilaf de orez, brânză de capră, eugenii – ca desert –, plus vin Merlot rose, demisec, acesta păstrat în sticlele originare (vom primi vin la fiecare masă, cu excepţia zilelor de post – luni, miercuri şi vineri). Desigur, înainte de masă, şi după masă, am spus o rugăciune, iar unul dintre părinţii din grupul nostru (de obicei Părintele Florin Moldovan sau Părintele Florin Constantin Dobocan) binecuvintează masa şi pe meseni. În timpul mesei, nimeni nu a scos un cuvânt, toată lumea fiind ocupată să poată mânca, în sfertul de ceas alocat pentru masă.
Avem program de voie până la ora 23,00, când ne vom duce din nou la slujbă. Ne plimbăm puţin în jur. Fiind zonă de munte, terenul agricol pentru culturi este greu de obţinut, iar cele existent este folosit cu maximum de randament. Chiar în faţa dormitoarelor noastre este un solar, cultivat cu roşii, castraveţi şi vinete.
În mijlocul schitului se consolidează un versant, probabil pentru a se mai obţine o mică suprafaţă arabilă. Terase cu viţă de vie, cu struguri deja recoltaţi. Schitul este un adevărat şantier, cum vom vedea şi la alte schituri şi mănăstiri vizitate, ceea ce mă bucură foarte mult.
La ora 23 mergem la Utrenie (care va dura până la ora 1,00). Mă miră faptul că Biserica nu este luminată în interior, decât de lumina lumânărilor. Părintele Paisie, vieţuitor la Schitul Lacu, a explicat acest detaliu, în interviul din cadrul emisiunii România, te iubesc!, difuzată la ProTV: „Lumina zilei de distrage. Vezi o icoană – a, da, icoana aceea nu e prea bine pictată. Aş prefera nişte culori mai intense, un contrast mai puternic. Gata, te-a furat de la rugăciune. Printr-o singură privire. Dacă e întuneric, e doar lumina candelei. Nu-ţi este furată privirea, nu-ţi este furată mintea. Şi atenţia rămâne acolo, pe rugăciune.”
În romanul Muntele catârilor sau Ambasador la Sfântul Munte, naratorul are o discuţie cu protosul (primatul celor douăzeci de reprezentanţi ai mănăstirilor athonite, care formează Kinotita), care i-a spus, între altele: „Voi, românii, aveţi mănăstirile luminate, şi la propriu, şi la figurat. Aici, la noi, nu vor preacucernicii călugări să-şi mai scoată privirile din lumina de untdelemn şi de ceară… Cu excepţia «Micului Paris» şi a «Marii Lavre»… Nu vor nici s-audă de lumina electrică, nu cumva să vină după ea televizoarele şi excursionişţii, să ne strice, zic ei, toată liniştea şi vechile noastre rânduieli, de-o mie de ani. Penumba asta, domnule filosof, este huma secretă a misticismului ortodox…” (Brad, 2013, p. 161-162).
În strană, textele nu se cântă, ci se citesc pur şi simplu, ceea ce le face mult mai inteligibile. Alături de un părinte călugăr, citeşte texte şi un tânăr, probabil seminarist. Se repetă, de 40 de ori, expresia Doamne, miluieşte! Cum se numără acestea? Mi s-a spus că fiecare preot sau călugăr are secretul lui.
M-am uitat la călugări, toţi îmbrăcaţi în negru. „Rasele negre – scrie un autor – erau o reamintire a faptului că [monahii] muriseră pentru lume, că erau îngropaţi şi aşteaptă învierea în Hristos (Bailey, 2000?, p. 110).
De-a lungul pereţilor, în pronaos, erau scaune din lemn, cu rezemători pentru braţe (în bisericile obişnuite, există obligatoriu un asemenea scaun, rezervat mai marilor Bisericii – episcop, arhiepiscop, mitropolit). Jumătate din porţiunea pentru şezut a scaunului este rabatabilă, astfel încât cel care ocupă acest scaun (strană) să poată îngenunchea, când era cazul, în timpul slujbei.
Uneori, câte un grup de călugări venea după începerea slujbei. Treceau pe lângă noi, fără să se uite în stânga sau în dreapta. Se închinau la icoane, apoi îşi ocupau locul în jurul celor care citeau textele liturgice.
Despre Schitul Lacu, un istoric spunea: „Între timp la Lacu, celălat schit rezervat românilor, numărul a scăzut de la patru, în 1975, la unul singur, în 1977. Apoi, în 1985, a sosit un nou stareţ dinamic, părintele Ştefan Nuţescu, împreună cu un grup de doisprezece monahi tineri, dornici să aducă înapoi la viaţă acest asezământ din secolul XVII, aflat pe marginea prăbuşirii. Ulterior ș-au alăturat şi alţii şi astfel au reuşit să reînsufleţească schitul, în ciuda marii sărăcii şi a condiţilor extrem de dificile.” (Speake, 2016, p. 161).
Dimineaţa, de la ora 3,00, se participă la Utrenie şi apoi la Sfânta Liturghie. Călugării au, aşadar, un program foarte încărcat şi greu, cum voi arăta în alt capitol.
De reţinut că, în 1963, Schitul Lacu a fost vizitat şi de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian, cu ocazia participării sale la manifestările prilejuite de aniversarea unui mileniu de la întemeierea vieţii monahale pe Muntele Athos. Probabil că a ajuns foarte greu aici, fiindcă nu cred că atunci exista un drum de acces pentru maşini.
[1] Schitul Lacu – O Chilie Athonită: Bucurii din Sfântul Munte. Data accesării: 8 dec. 2025.