Motto: “Dacǎ vrei sǎ ucizi un popor, suprimǎ-i memoria.”
Milan Kundera
În 1982 s-a publicat volumul Moisei (titlul iniţial a fost Arhanghelii cruzimii), avându-i ca autori pe Gheorghe I. Bodea şi Vasile T. Suciu (revista Vatra, Târgu Mureş, 1982). După cum se vede, cartea nu apăruse la vreo editură, ci fusese editată de revista Vatra, care publica, număr de număr, serialul „Documentele continuităţii”, cu episoade şi documente inedite în istoriografia românească. La fel se va întâmpla şi peste trei ani, cu volumul Epopeea de pe Mureş, de Grigore Ploeşteanu, Vasile T. Suciu şi Lazăr Lădariu (revista Vatra, Târgu Mureş, 1985). Ambele cărţi apăruseră pe fondul creşterii tensiunilor politice şi nu numai, între România şi Ungaria, pe de o parte, şi URSS, pe de altă parte. Este clar că ambele volume (cu tiraje impresionante) apăruseră tot cu voie de la partid, dar era şi aceasta o strategie: cărţile nu fuseseră publicate de vreo editură de prestigiu, ci de o… revistă din provincie!
Revenind la volumul Moisei, sǎ recapitulǎm puţin evenimentele.
În urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a intrat în componenţa statului horthyst maghiar. Localitatea Moisei a ajuns sub administraţie maghiarǎ între primele localităţi, la 7 septembrie 1940, când locuitorii satului au fost supuşi unei crunte prigoniri, pentru simplul fapt cǎ erau români.
La începutul lunii mai 1944, numeroşi sǎteni din Câmpia Transilvaniei, care aveau peste 45 de ani, au primit ordin de concentrare, fiind trimişi în diferite oraşe, pentru efectuarea unor lucrǎri de geniu, dupǎ cum dictau nevoile frontului. În haosul care începea, ca urmare a înaintǎrii trupelor aliate, mulţi români au dezertat, trecând în România.
În ziua de sâmbǎtǎ, 14 octombrie 1944, mai mulţi prizonieri din lagǎrul de la Vişeu au fost duşi la Moisei (dupǎ ce satul fusese evacuat). 12 dintre aceştia au fost închişi într-o cǎsuţǎ de lemn, apoi împuşcaţi de soldaţii maghiari, prin uşǎ şi ferestre. În noaptea care a urmat, horthyştii au incendiat circa 300 de case din Moisei.
Dintre cei închişi şi împuşcaţi în casa de lemn, doi au supravieţuit: Vasile Petean, originar din Palatca, şi Vasile Ivaşcu, din Vişeul de Sus (acesta din urmǎ a înnebunit parţial). În 1966, a fost ridicat aici un ansamblu memorial, în lemn, realizat de sculptorul maramureşean, Vida Geza. În 1972, ansamblul a fost refǎcut din piatrǎ.
Dupǎ Revoluţia din 1989, terenul pe care se aflǎ monumentul a fost revendicat, urna funerarǎ fiind distrusǎ.
În iarna anului 1985, când eram profesor detaşat (cu o jumătate de normă) la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca (actualmente ”Ion Creangǎ”), i-am scris o scrisoare eroului Vasile Petean, din Palatca, spunându-i cǎ îl invit la Cluj, la o întâlnire cu elevii mei.
În ziua de 19 februarie 1985, supravieţuitorul de la Moisei a bǎtut la uşa apartamentului nostru din Mǎnǎştur, în mânǎ cu scrisoarea mea, pe care se afla adresa. L-am poftit înǎuntru, fiind doar eu acasǎ, cu Mihai, care a doua zi, la 20 februarie, urma să împlineacă 3 ani. Doina era la şcoală, la ore, mai fiind de faţă şi Nicuşor, fratele meu, care venise la Cluj în vederea unei angajări (Mama ar fi dorit ca amândoi copiii să fim în acelaşi oraş. Ce bine ar fi fost, spun acum, când ştiu câte s-au întâmplat în jurul nostru şi cu noi!).
Am povestit cu Vasile Petean câteva ore bune. La un moment dat l-am întrebat dacă îl pot servi cu ceva de mâncare şi cu ce anume. Mi-a spus: „Cu ce se servesc oamenii în general!” I-am oferit un pahar de ţuică, apoi pâine şi slănină. Am continuat să povestim. La un moment dat, mi-a luat mâna şi mi-a dus-o la cap, pentru a simţi locul în care a fost împuşcat.
Mihai, cum fac copiii când au musafiri, se retrăsese în camera sa. La un moment dat, fǎcându-i-se foame, a deschis brusc uşa, cu o mitralierǎ-jucǎrie (pe care i-o cumpărase Ina, cu ocazia apropiatei zile de naştere a lui Mihai – care era a doau zi), spunându-ne cǎ îi este foame. Vasile Petean a avut o clipǎ de spaimǎ, retrǎind probabil cele petrecute în urmǎ cu patru decenii.
Nu mi-a oferit multe informaţii în plus, faţă de cele scrise în cartea despre Moisei. Mi-a relatat (şi acum citez ceea ce am notat în jurnal) că, „atunci când li s-a dat ordin să se culce cu faţa la pământ, în casa respectivă, pentru a fi împuşcaţi, niciunul nu a scos o vorbă, toţi şi-au făcut cruce, aşteptând doar ca «trecerea» să fie cât mai rapidă. Ştiau că glonţul omoară foarte repede. […]
Într-o altă relatare, el spunea: „Am intrat în casă. Ne-au ordonat să ne culcăm la pământ. Noi ne-am culcat cu toţii pe scândura podelei şi ei au tras pe fereastră şi pe uşă cu armele automate în noi, timp de cinci minute. Apoi ne-au căutat, călcând peste noi cu bocancii şi lovind cu baionetele, pentru a vedea dacă mai trăieşte cineva. Au vrut să aprindă casa, dar nu li s-a aprins bricheta. Aşa am scăpat nearşi. Eu am fost împuşcat prin cap şi prin umăr. Casa s-a umplut de sânge, cam de patru degete…“ (cf. https://www.fericiticeiprigoniti.net/sinteze/1731-povestea-masacrului-de-la-moisei; data accesării: 9 august 2023)
Cadavrele celor împuşcaţi, intrate deja în putrefacție, „au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor.
Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită dupa câțiva ani de un obelisc din piatră.
În anul 1983, cele două locuințe în care s-au săvârșit crimele au fost transformate în case memoriale, muzee deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial.
Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră – 2 chipuri omenești și 10 măști tradiționale maramureșene –, fiind realizat de sculptorul maramureșan Vida Gheza.
Masacrul de la Moisei a constituit sursa de inspirație a filmului artistic Ultima frontieră a morții, regizat de Virgil Calotescu, în anul 1979, avându-i în distribuție pe Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Vlad Rădescu, Emanoil Petruț, Mihai Mereuță, Mariana Mihuț.” (cf. https://www.napocanews.ro/2022/10/masacrul-romanilor-de-la-moisei-din-14-octombrie-1944-nu-uitam-video.html)
Iniţial, propaganda comunistă din România a susţinut că cei omorâţi la Moisei au fost partizani, care luptau pentru eliberarea Ardealului de nord-vest. Apoi adevărul a ieşit la lumină.
L-am rugat apoi pe Vasile Petean să-mi scrie o dedicaţie pe cartea Moisei, făcând o uşoară gafă (ştiam că nu are decât patru clase primare). Omul a refuzat, dar mi-a dictat mie următoarea dedicaţie, extrem de sugestivă pentru mentalitatea ţărănească: «A fost la mine în casă Vasile Petean, supravieţuitorul de la Moisei, şi ne-am aflat bine amândoi şi mi-a părut bine că am vorbit vorbe româneşti. Şi dacă îmi ajută Dumnezeu să pot ajunge la Bucureşti, mă întorc şi vin să-i spun cum am umblat». Omul ar vrea să plece la Bucureşti în problema pensiei (are 165 de lei, pensie CAP). Cică s-au făcut presiuni asupra lui, să declare că nemţii l-au împuşcat, pentru a nu fi acuzaţi ungurii.
În drum spre autobuz, am intrat pe la fotograf, să facem o fotografie, spre hazul celor de acolo. Întâlnirea de la şcoală nu o voi mai face, pentru a nu se crea probleme din partea ungurilor.” (şcoala avea şi secţie maghiară).
Probabil că i-am trimis eroului Vasile Petean un exemplar din fotografia făcută. Dar după aceea am întrerupt legăturile, fără să mai ştiu ce destin a avut.
Ştiu că i-am arătat, cu mândrie, fotografia şi Mamei mele. Ce mi-a spus Mama: „Cu bătrânul ăla ţi-ai făcut poză, da’ cu tată-to nu!”
Ulterior, mi-am făcut poză şi cu Tata. Chiar mai multe.