Muntele Athos este singurul loc din lume, în care nu se poate naşte un copil, din moment ce prezenţa femeilor aici este interzisă. Poate că acest lucru a fost posibil în 1821 şi în anii următori, când, odată cu începutul revoltei greceşti împotriva stăpânirii otomane, 5000 de femei şi copii au fost primiţi la Sfântul Munte, pentru a-şi salva vieţile. Nu se ştie (mai bine zis n-am aflat eu) cât au stat femeile şi copiii pe Munte…
Dacă nu se poate naşte nimeni aici, în schimb se poate muri în acest loc binecuvântat. Vizitând Muntele Sfânt şi văzând viaţa grea, plină de privaţiuni, a monahilor, nu se poate să nu te întrebi: Ce-i determină pe unii semeni de-ai noştri să-şi aleagă viaţa monahală? De ce actorul Dragoş Pâslaru s-a făcut călugăr? De ce prestigioasa Zoe Dumitrescu-Buşulenga a deveni Maica Benedicta, la Mănăstirea Văratec? De ce inginerul Alexandru Cotescu, fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu, a devenit Părintele Daniil, la Mănăstirea Vatoped?
Văd că întrebarea aceasta şi-au mai pus-o şi alţii. Aflând, de pildă, chiar când era la Athos, că acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a călugărit, Nicolae Băciuţ se întreabă şi el: „Ce îndemnuri lăuntrice au făcut-o să se retragă, înaintea celei din urmă vămi pământeşti, la mănăstire, e greu de intuit.” (Băciuţ, 2008, p. 16).
Aş fi vrut să ştiu dacă vieţuirea la Sfântul Munte Athos este un vis al oricărui călugăr, aşa cum, de pildă, fiecare actor visează să îl joace la un moment dat pe Hamlet, dar nu am avut pe cine întreba. La Athos ajung, în general, călugări tineri, dar asta nu este o regulă. Părintele Vasile, de la Schitul Lacu, a venit la mănăstire după 40 de ani de căsătorie, având doi copii şi patru nepoţi. Soţia s-a retras şi ea la o mănăstire din România.
Desigur că sunt câteva condiţii de bază, pentru ca un călugăr să se poată stabili la o mănăstire din Athos. Mai întâi trebuie să fie botezat ortodox, să aibă 18 ani împliniţi, să fie necăsătorit (sau văduv ori divorţat), să îşi găsească un duhovnic, să nu fie moştenitorul unor proprietăţi etc. Apoi acesta face o cerere către stareţ, pentru a fi acceptat ca novice. Stareţul îl va repartiza unui monah mai bătrân, pentru a fi înstruit. Urmează apoi un stagiu de probă, care durează minimum trei ani.
După încheierea stagiului de probă, are loc tunderea candidatului pentru primul rang călugăresc, cel de rasofor, putând purta doar o parte din îmbrăcămintea unui călugăr. Preotul taie o bucată de păr de pe capul viitorului călugăr şi îi dă un nou nume, de obicei cu rezonanţe monahale, acesta putând purta camilafca şi mantia.
Candidatul este dus apoi de adunarea monahilor în faţa uşilor împărăteşti ale Sfântului Altar, unde stă stareţul, care îi pune următoarele întrebări:
„Întrebare: De ce ai venit, frate, căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoţire?
Răspuns: Dorind viaţa pustnicească, cinstite părinte!
Întrebare: Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
Întrebare: Nu de vreo nevoie sau constrângere?
Răspuns: Nu, cinstite părinte!
Întrebare: Vei petrece în mănăstire şi în nevoinţă, până la cea din urmă suflare a ta?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
Întrebare: Te vei păzi pe tine însuţi în feciorie, în întreagă înţelepciune şi în cucernicie?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
Întrebare: Vei păzi până la moarte ascultarea către mai-marele tău şi către fraţii cei întru Hristos?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!
Întrebare: Vei răbda toate supărările şi strâmtorile vieţii celei monahiceşti, pentru împărăţia cerurilor?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte!” (Speake, 2016, p. 186-188)
Stareţul tunde şi el o bucată din părul candidatului, după care acesta este îmbrăcat complet în haine monahale, putându-se alătura fraţilor săi.
Programul monahilor într-o zi, la Muntele Athos
– Ora 2,00 – 3,00 – deşteptarea şi realizarea canonului (care poate ajunge la 150 de metanii şi 1200 de închinări);
– Ora 3,00 – 7,00 – participarea la slujbe: Utrenia, Psaltirea, Cele trei Ceasuri, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie;
– Ora 7,00 – 7,15 – masa de dimineaţă (timpul pentru masă este limitat la un sfert de ceas). „Pentru călugări, hrana este un mijloc de a-şi susţine organismul, de aceea mănâncă repede: pentru a evita ataşamentul de plăceri ale trupului” (subl. I.R., Bailey, p. 103). Se înţelege că la masă nu se vorbeşte. Masa este pregătită dinainte (cu tacâmuri, pahare etc.). Uneori, în funcţie de meniu, fiecare se autoserveşte din vasele mari, puse deja şi ele pe masă. La început, masa este binecuvântată de stareţ sau de un preot, iar la terminarea ei se aduc mulţumiri. Pe durata mesei, un călugăr citeşte texte din Sfinţii Părinţi. De reţinut că monahii nu au voie să mănânce în chilii (de altfel, nici nu pot lua nimic de la masă, cum mai fac mirenii).
– 7,15 – 9,00 – aproape două ore libere.
– 9,00 –15,00 – împlinirea „ascultărilor” (grădinărit, ateliere de sculptură, pictură etc.).
– 15,00 – 15,15 – masa de prânz, fără untdelemn. Călugării din viaţa de obşte primesc de regulă doar două mese pe zi, la trapeză. Lunea, miercurea şi vinerea, fiind zile de post, călugării athoniţi mănâncă numai o dată pe zi. Marţea, joia, sâmbăta şi duminica sunt două mese pe zi, iar sâmbăta şi duminica se permite şi un pahar de vin, de regulă din producţia proprie.
– 15,15 – 17,00 – continuarea „ascultărilor”;
– 17,00-19,00 – participarea la slujbe (Vecernia, Pavecerniţa, Acatistul Bunei Vestiri);
– 19,00 – 19,15 – masa de seară (doar marţea, joia, sâmbăta şi duminica);
– 19,15 – 2,00 – retragerea în chilii, rugăciune şi metanii hotărâte de duhovnic (300-400 de metanii pe zi) şi somn.
Din cele de mai sus, rezultă că monahii au, într-o zi, 7 ore de participare la slujbe şi rugăciuni, 8 ore pentru împlinirea diverselor „ascultări”, 6 ore de somn şi 2 ore libere, 1 oră consumându-se între activităţile planificate.
Desigur, călugării mai în vârstă sau cei bolnavi au un program special. După masa de dimineaţă, aceştia se pot retrage în chilii, aşteptând masa de prânz, de la ora 15,00.
Să precizez că la Sfântul Munte nu se consumă carne de niciun fel (cu excepţia peştelui). Horia Alexandrescu, întrebând un călugăr de la Prodromul, „dacă nu simte, din când în când, poftă de-o friptură, i-a replicat cum nu se poate mai grav: «Cred că aş muri pe loc, dacă aş pune gura pe carne!»” (Alexandrescu, 2007, p. 74).
Dar poate că şi datorită asprului regim alimentar, călugării de la Athos se bucură de o longevitate constantă, cei mai mulţi depăşind vârsta de 80 de ani, unii ajungând la 90 şi chiar la 100 de ani!
Se înţelege că zilele de post, ca şi slujbele religioase trebuie respectate cu sfinţenie, după tipic. Sfânta Împărtăşanie se dă săptămânal.
Să recunoaştem că încadrarea în acest program strict nu este o treabă uşoară, ci una extrem de obositoare, extenuantă chiar. Poate şi de aceea, în toate aşezămintele vizitate, pelerinii sunt rugaţi să nu vorbească tare şi să nu facă zgomote, pentru a nu tulbura programul de odihnă şi de rugăciune al călugărilor.
Moartea la Athos
Călugării de la Muntele Athos, care pleacă la Domnul, sunt îngropaţi a doua zi, iar după şapte ani sunt dezgropaţi, oasele lor fiind puse într-un osuar. Craniile de-o parte, restul oaselor în altă parte. Să recunoaştem că perspectiva este una înfricoşătoare („macabră de-a dreptul”, scrie şi Horia Alexandrescu). (În subsolul Mănăstirii „San Francisco” din Lima (Peru), am vizitat catacombele mănăstirii, transformate în osuar. Erau acolo oasele a circa 25.000 de oameni, aranjate în cele mai diverse forme geometrice, cu cranii şi femururi puse unul lângă altul, alcătuind diverse motive, cele mai multe sub formă de soare).
Părintele Florin ne spune că pe cranii se scrie numele adormitului în Domnul, dar timpul şterge aceste înscrisuri, fiind oarecum în spiritul filosofiei purtătorilor, care au trăit în smerenie, anonimizaţi.
Călugării adormiţi nu se pun în sicriu. Sunt îngropaţi în hainele călugăreşti, înveliţi într-o prelată neagră (inclusiv capul), cu semnul crucii pe ea, iar adormitului i se pune sub cap o cărămidă sau o piatră, pe care îi este gravat numele (pentru identificare, la dezgropare), deşi ei au la cap o cruce din lemn. Ierarhii pot fi îngropaţi în poziţa şezând (precum Sfântul Atanasie Patelaru, ale cărui moaşte se odihnesc acum în Catedrala Oraşului Harkov, din Ukraina) sau în alte poziţii: Cuviosul Evdochim, de pildă, a fost găsit „în poziţie de rugăciune şi ţinea în mâini o icoană a Maicii Domnului”.
Cum spuneam, după şapte ani, ei sunt deshumaţi, oasele li se spală cu vin şi se pun în osuar, craniile într-o parte, restul oaselor în altă parte a osuarului, numit şi gropniţă. Tot Horia Alexandrescu a scris că, vizitând un osuar, cu peste 500 de cranii, a găsit unul, pe care scria: „Ce sunt eu, vei fi şi tu, ce eşti tu, am fost şi eu.” Textul nu mă surprinde, pentru că ştiam că pe crucea mormântului lui Gheorghe Lazăr, din Avrig, este scris un text asemănător: „Cititorule, ce eşti am fost, ce sunt vei fi, găteşte-te dar!” La deshumare are loc o slujbă, care cuprinde, în mare, rânduieli și rugăciuni asemănătoare Parastasului, dar totuși diferite. Numărul persoanelor care participă la îmormântare şi deshumare depinde de cât de cunoscut era în lumea monahală athonită călugărul respectiv.
Aşadar, în locul călugărului deshumat, poate fi îngropat un alt călugăr. Probabil această practică s-a impus şi datorită condiţiilor de relief. Fiind o zonă de munte, este greu de săpat în piatră. În plus, fiecare metru pătrat este important ca teren agricol, care asigură alimente pentru vieţuitorii din zona respectivă.
Desigur, pot fi şi unele excepţii. De pildă, am trecut pe lângă mormântul Ieromonahului Dionisie (1909-2004), care a rămas în mormântul în care a fost îngropat şi după trecerea celor şapte ani, fiind deshumat abia în 2022, deci după 18 ani. Crucea şi piatra de mormânt se mai păstrează încă.
În orice caz, perspectiva îngropării şi a deshumării, după şapte ani, şi aşezarea osemintelor în gropniţă, este, pentru mine, cum spuneam, una înfricoşătoare. Desigur, este altceva decât incinerarea, practică respinsă cu vehemenţă de Biserica Ortodoxă.
Dar existenţa unui mormânt cu cruce pare ultima dorinţă a omului. Ne amintim versurile lui George Coşbuc, din poezia Rugămintea din urmă:
„Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Şi bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.” (subl. I.R.)
Lucian Blaga scrie undeva că, la Înviere, cei care ies din morminte vor fi întrebaţi cum îi cheamă şi în ce secol au trăit! Nemaiştiind, ei se vor uita la înscrisul de pe crucea propriului mormânt. Deci crucea este foarte importantă!