Am participat, astăzi, la un moment emoţionant: sărbătorirea profesorului Valentin Orga, la împlinirea vârstei de 60 de ani. Au participat mulţi colegi şi prieteni ai sărbătoritului: istorici, bibliotecari, filologi, oameni de cultură – o parte dintre cei 47 de contributori ai volumului.
Cu această ocazie, s-a lansat volumul aniversar: Cuvântul care dăinuie. Valentin Orga la 60 de ani. Cosmin Budeancă, Alexandru-Bogdan Bud (coordonatori), Editurile Mega şi Argonaut, Cluj-Napoca, 2025.
Mă bucur că am colaborat la acest volum cu articolul Un cărturar, publicat la paginile 675-679.
La mulţi ani, Domnule Profesor, şi din acest colţ electronic!
*
Ne ştim, cu domnul profesor Valentin Orga, de foarte multă vreme, încă din anii când era director adjunct al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, din Cluj-Napoca, precum şi director (2002-2014) al prestigioasei Edituri Argonaut, care a tipărit atâtea cărţi de referinţă pentru cultura română.
Au mai fost doi factori, care ne-au apropiat şi mai mult: am aflat, destul de târziu, că părinţii domniei sale sunt născuţi în satul Gâmbuţ (unde şi-a petrecut multe vacanţe ale copilăriei), satul fiind situat situat la 4 km de Nandra mea natală, sat în care eu am urmat clasa a V-a (1966-1967), pentru că în Nandra nu existau decât patru clase primare.
Al doilea fapt care ne-a apropiat au fost anii în care domnia sa a lucrat ca jurnalist în presa clujeană: redactor la Radio Cluj (1992-1994), respectiv secretar general de redacţie la Transilvania Sport (1996-1998), funcţii care au făcut să ne întâlnim la nenumărate activităţi culturale (eu lucrând, din 1995, la Catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”). Pentru activitatea jurnalistică desfăşurată, îl voi include în Dicţionarul jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, un proiect la care lucrez de mai mulţi ani.
Nu vreau să scriu aici despre activitatea de istoric a domniei sale, fiindcă o vor face, mult mai bine decât mine, specialiştii în domeniu.
Aş vrea să spun doar că, în ultima vreme, citesc cu mare atenţie ziarul Patria (organul Partidului Naţional Român), din anii 1920-1926, publicaţie condusă de Ion Agârbiceanu. În paginile acestui ziar am găsit zeci de articole despre activitatea lui Aurel Vlad, unul din fruntaşii Partidului Naţional Român. Ştiam puţine lucruri despre acest mare om politic, prieten al lui Iuliu Maniu, murind, ca şi acesta, la închisoarea din Sighet, îngropat tot într-un mormânt necunoscut.
Căutând informaţii despre Aurel Vlad, am aflat că domnul profesor Valentin Orga a scris o monografie despre acest mare om politic: Aurel Vlad. Istorie şi destin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001 (ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018).
Cum eu însumi am publicat o monografie (dedicată lui Aron Pumnul, profesorul iubit al lui Eminescu, de la Cernăuţi), am citit monografia cu un dublu interes: în primul rând, să aflu cine a fost Aurel Vlad, iar în al doilea rând să văd ce ar mai fi trebuit să scriu eu însumi în propria mea monografie.
Din primul capitol, Aurel Vlad – student la Budapesta, am aflat multe informaţii despre familie şi anii de şcoală, despre studenţia budapestană şi primii paşi făcuţi în politică.
Născut la Orăştie, ca fiu al avocatului Alexandru Claudiu Vlad şi al Aureliei, fiica marelui cărturar şi revoluţionat, George Bariţiu, Aurel Vlad a urmat Liceul Reformat Maghiar „Kún” din Orăştie. Între dascălii săi s-a aflat şi Elie Cristea, care va deveni primul Patriarh al României, care, cunoscându-l pe fostul său elev, în calitate de profesor de religie, i-a prezis acestuia un viitor strălucit. Şi George Bariţiu a fost impresionat de calităţile nepotului său, cu ocazia unei vizite la Orăştie, în 1892. Aurel Vlad a urmat ştiinţele juridice în capitala maghiară, activând aici în cadrul celebrei Societăţi de lectură „Petru Maior”. Aurel Vlad s-a numărat printre studenţii care au luat apărarea celor condamnaţi în procesul memorandiştilor de la Cluj. În timpul studiilor, a excelat deopotrivă prin activitatea politică şi prin cea universitară.
Încă din capitolul introductiv am fost impresionat de bogata bibliografie consultată: lucrări de istorie, presa vremii, arhive, surse orale etc. De asemenea, paginile scrise se citesc cu plăcere şi interes, datorită unui stil literar, din care nu lipsesc epitetul caracterizator, metafora sau comparaţia. Vorbind, de pildă, despre viaţa tineretului universitar, autorul citează un fragment din cartea lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos (Bucureşti, 1996, p. 28), în care tineretul e asemănat cu „frunza plopilor: tremură de infiorări chiar sub adieri ce lasă insensibili ceilalţi copaci”.
Aurel Vlad a murit la vârsta de 78 de ani, în închisoarea de la Sighet, „în acelaşi an cu bunul său prieten şi camarad de idei şi lupte, Iuliu Maniu, împărţind acelaşi mormânt, fără cruce, groapa comună. [..] Moartea sa în condiţiile detenţiei a fost în măsură să-i păstreze intact prestigiul său de om politic democrat, menţinându-l între figurile importante ale istoriei româneşti. Prin includerea sa în «programul» de reeducare, comuniştii i-au recunoscut, implicit, meritele sale şi popularitatea de care acesta se bucura.” (Cf. Valentin Orga, Aurel Vlad. Istorie şi destin, 2001, p. 502).
Unul dintre cele mai frumoase omagii aduse lui Aurel Vlad îi aparţine lui Iuliu Maniu, care spunea, în 1932: „Toată dragostea de muncă îi era legată de gândurile bune, pentru ridicarea poporului de pe aceste plaiuri. Caracterul său ferm şi nebiruit l-a pus în slujba ţării, pe care a servit-o aşa cum ştiţi. […]. Chemat de fiecare dată pentru lipsa pe care o simţea de el orice guvern, Aurel Vlad a fost întotdeauna modest, aşa cum numai oamenii de seamă ştiu să fie. Mi s-a întâmplat ca Aurel să-mi spună că nu primeşte portofoliul ministerial, pentru a face loc altora, căci el nu umblă după onoruri, ci vrea să-şi servească ţara în muncă perseverentă şi grea.”
Calitatea lui Aurel Vlad de a face loc altora mi-a amintit de un gest oarecum similar, făcut de filosoful Jürgen Habermas. Fostul rector al Universității „Babeș-Bolyai”, profesorul Andrei Marga, l-a invitat pe renumitul filosof Habermas, să primească titlul de Doctor Honoris Causa al universității clujene. Răspunsul acestuia a fost unul de o nobilă modestie: a refuzat onoarea, motivând că a primit deja cele mai înalte distincții academice și că alți colegi ai săi s-ar bucura enorm de o astfel de recunoaștere. „Ca de obicei, la Habermas – scria profesorul Andrei Marga –, grija de sine și gândul la ceilalți erau una. Convingerea sa este că numai cei care gândesc organic grija de sine cu preocuparea de ceilalţi reprezintă cu adevărat umanitatea.” (Cf. Andrei Marga, Conştiinţe ale epocii – Habermas şi Ratzinger, în Tribuna, anul XXII, nr. 530, 1-15 oct. 2024, p. 8).
Sunt convins că domnul profesor Valentin Orga şi l-a luat ca model de viaţă pe Aurel Vlad, fiindcă acest mare patriot român reprezintă ceea ce Tudor Vianu numea „idealul clasic al omului”.
Extrem de interesant mi s-a părut subcapitolul 4 din ultimul capitol al cărţii, Apusul democraţiei. Autorul carţii l-a cunoscut bine pe Mircea Vlad, fiul lui Aurel Vlad, iar acest subcapitol este scris pe baza relatărilor inginerului Mircea Vlad, din anii 1997, 1998 şi 1999. Dau doar un singur fragment, o autentică pagină de roman, legată de încercarea lui Mircea Vlad de a pleca din ţară, ascuns într-un vagon cu mac, ce urma să plece în Germania: „Mi-am pregătit o haină de blană – povesteşte Mircea Vlad –, colorată în culoarea capetelor de mac. De plecare nu ştia decât Elena Oprea (directoarea Plafarului, o comunistă care luptase şi în Brigăzile Roşii din Spania, n. I.R.) şi un impiegat. Ascuns în vagon, trece graniţa în Ungaria şi, la controlul efectuat de grăniceri, nu este descoperit. „În sfârşit, eram în al şaptelea cer. Mă consideram trecut în Germania. Am trecut graniţa, ceferiştii făceau glume: «Uite, vrei să pleci, urcă-te în vagonul ăsta, că te duce până în Germania.» A trecut şi Budapesta şi am ajuns la graniţa cu Cehoslovacia. Acolo aud limba cehă, după care aud iarăşi limba maghiară. Vagonul fusese dat înapoi. Era un vagon din Germania răsăriteană. Dacă era unul maghiar sau românesc, putea trece, dar pentru că aparţinea germanilor răsăriteni, ştiau că, datorită relaţiilor cu germanii din vest, nu o să-l mai primească. Aşa că l-au returnat, să-l descarce în alt vagon.
După 11 zile, îngheţat, m-au prins cu ocazia descărcării în alt vagon. Hamalii m-au găsit. Eu m-am rugat de ei. Nu aveam nimic cu mine, cu ce să-i mituiesc. Eram înfometat şi însetat, după 11 zile. Am încercat să mă sinucid; am voit să-mi iau o lamă de ras, dar în grabă a rămas acasă. Aveam numai briceagul, dar nu am reuşit mare lucru cu el. M-am rugat de hamali, dar le era şi lor teamă că o să-i împuşte, odată cu mine. M-a luat un grănicer. S-a purtat bine, oarecum compătimitor cu mine. Am stat acolo câteva zile. La grăniceri am încercat să mă spânzur, că nu era supravegherea aşa de mare, dar s-au rupt aţele de la indispensabili. Voiam să încerc ceva mai serios, dar nu am avut timp, că m-au predat la Securitatea din Budapesta. Aici nu se mai putea face nimic, că eram bine supravegheat şi, după anchetă, în 5 mai 1952, am fost dat în România.” (Ibidem, p. 505).
Mircea Vlad a reuşit să se stabilească în Germania abia în 1980, revenind în România după 1989, cu gândul de a face ceva pentru raebilitarea memoriei tatălui său şi aşezarea acestuia alături de marile personalităţi ale României Mari.
În orice caz, îl felicit pe domnul director Valentin Orga pentru această carte şi îl „invidiez” pentru ocazia unică de a-l fi cunoscut pe fiul marelui om politic, Aurel Vlad. Sper că au făcut o fotografie împreună.
Cartea pe care a scris-o este una exemplară, care face cinste nu doar autorului, ci şi istoriografiei româneşti în general.
Prin această carte şi prin celelate cărţi, studii şi articole pe care le-a scris, domnul profesor Valentin Orga face cinste şi satului Gâmbuţ, de unde s-au ridicat oameni de mare valoare, precum episcopul Iov Circa (Ţirca) – despre care vorbeşte Petru Maior, în Istoria Bisericii române –, mai aproape de noi putându-i aminti pe eseistul Septimiu Bucur sau pe sculptorii Aurel Suciu şi Ion Astăluş.
Aştept ca domnul profesor Valentin Orga să scrie monografia satului Gâmbuţ, pentru a pune în valoarea activitatea acestor oameni de seamă şi activitatea satului în general, a cărui primă atestare documentară datează din anul 1299 (Bichişul, centrul de comună, fiind atestat în 1296, Nandra în 1311, iar Ozdul în 1332), ceea ce arată că aşezarea Gâmbuţ este a doua atestată, din cele patru aşezări ale viitoarei comune Bichiş.
La jubileul celor 60 de ani, îi urez domnului profesor Valentin Orga multă sănătate şi putere de muncă, pentru a putea duce la bun sfârşit toate proiectele în care este implicat, în primul rând finalizarea noii clădiri a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, obiectiv care, alături de cariera ştiinţifică şi universitară, îl plasează în rândul personalităţilor de prim rang ale municipiului nostru.
La mulţi ani, din toată inima!