Am fost coleg de facultate cu Ion Urcan, promoţia 1975-1979. Deşi el era la română-franceză, am făcut suficiente cursuri şi seminarii comune, pentru a-mi da seama de calităţile lui. S-a impus, încă de la început, prin seriozitatea pregătirii, prin opiniile personale asupra problemelor discutate, pe care şi le exprima cu multă nonşalanţă. Dar ceea ce am admirat cel mai mult la el era spiritul ludic, foarte cultivat de generaţiile de filologi din acei ani, poate şi ca urmare a efectului Şcolii ludice, piesa lui Ioan Groşan, jucată cu succes de formaţia Ars Amatoria.
Înainte de a prezenta farsa pe care mi-au făcut-o trei colegi (Octavian Soviany, Ion Urcan şi Simion Răchişan), vreau să arăt că spiritul ludic era o componentă a spiritului acelor timpuri, poate şi ca reacţie la regimul de dictatură în care trăiam.
Voi relata câteva cazuri de farse din mediul studenţesc, povestite de prozatorul Ioan Groşan şi de profesorul geograf, Vasile Surd.
Profesorul Ion Vartic, spirit ludic prin excelenţă, animator al formaţiie Arts Amatoria, a fost şi domnia sa beneficiarul unei farse, după cum povesteşte Ioan Groşan:
„Era (Ion Vartic, n. I.R.) un mare farseur. Când i-a apărut cartea Spectacolul interior, la Dacia, aveam un coleg, Emilian Necula, foarte bun pictor. A făcut trei tricouri albe, pe vremea aia nu se imprimau aşa, ca acum, el le picta cu pensula, cu ulei, i-a desenat cartea aşa, într-o explozie de lumină: “Spectacol interior”, Ion Vartic The bestseller, aşa, ca la Hollywood, şi am îmbrăcat trei rugbişti de la Agronomia Cluj, din ăia aşa, mai mutălăi. Veniţi şi staţi la masă la Arizona, vă dăm noi 3 coniace şi staţi numa’ la masă cu tricourile alea pe voi. Şi acolo beau zilnic cafea Zaciu, Buzura, Vartic şi Papahagi şi au intrat ei, şi Zaciu a observat primul, erau mese dintr-ăstea, la varice. Ce scrie, mă, pe tricourile ălea? Se uită Vartic. Păleşte! Se duce Vartic la ei şi îi întreabă: Nu vă supăraţi, de unde aţi luat tricourile astea? [Băieţii răspund, n.n.]: De la Republica, de acolo, de la magazinul ăla de ţesături. Trage Vartic o fugă până acolo, a crezut că cineva i le-a băgat în magazin. Daţi-mi, vă rog, toate tricourile cu Vartic, „Spectacol interior”, tricourile albe cu Vartic. [Vânzătoarea, n.n.]: N-avem, domne’, numai tricouri cu Nadia Comăneci.”[1]
În spumoasa lui carte, Călător pe șase continente. Narațiuni subiective și… portrete universitare (2020), regretatul profesor Vasile Surd relatează și el o serie de farse, pe care și le făceau studenții de la geografie. De pildă, cunoscând relațiile colegilor cu fetele, au „antamat câte o scrisorică venind, vezi doamne, din partea fetei în cauză, și care se finaliza cu propunerea de întâlnire, duminică seara, la cofetăria «Urania» (colț dreapta peste Someș, înspre gară, pe str. Horea.” (p. 27). Au distribuit 25 astfel de scrisori, astfel că amorezii s-au întâlnit cu toții la locul stabilit, constatând fiecare că nu i-a venit partenera, așa cum era stabilit în scrisoare. Altădată, i-au înscenat unui coleg o scrisoare de la Miliție, prin care colegul era chemat, „în vederea stabilirii de probe biologice, pentru stabilirea paternității nou născutului reclamantei”. În fine, profesorul însuși s-a trezit într-o zi cu un telefon, în care era convocat la dispensarul medical, pentru că o studentă, care se descoperise cu SIDA, făcuse o listă cu toți amorezii ei, între care figura și profesorul Vasile Surd!
Văzând acum de câtă inventivitate dădeau dovadă tinerii de atunci, mă bucur că eu am scăpat doar cu pățania pe care o relatez.
Să revin acum la farsa pe care mi-au făcut-o cei trei colegi, foarte bine gândită, în cele mai mici detalii.
Această farsă reală a fost prefaţată de una mai mică, din aceeaşi zi. Pe adresa Căminului „Avram Iancu”, a sosit o carte poştală, cu următorul text, semnat Jean Paul Sartre (fără cratimă între Jean şi Paul): „Trecând prin oraşul Napoca, mă grăbesc, cu modestie, să vă aduc un omagiu, dragul meu coleg, Yves Nandra, rugându-vă să primiţi urările mele de bine./ Al Dvs., Jean Paul Sartre”.
Probabil că, la vreun seminar de filosofie, îmi voi fi exprimat simpatia pentru filosoful francez de stânga, care a refuzat Premiul Nobel pentru literatură şi a întemeiat şi condus ziarul, tot de stânga, Libération (în care Mircea Dinescu a publicat primul său interviu anticomunist). Aşa îmi explic de ce tocmai Jean-Paul Sartre „m-a salutat” (care trăia în 1976, murind în 1980). De remarcat şi amănuntul că oraşul este denumit doar Napoca, nu Cluj-Napoca (denumire oficială, primită în toamna anului 1974). Era o modalitate ironică, pentru autorul scrisorii, de a se detaşa şi astfel de o decizie a autorităţilor vremii.
Dar să revin la farsă. În seara zilei de joi, 8 iulie 1976, eram în sala de lectură a Căminului „Avram Iancu” şi citeam în volumul de eseuri al lui D.D. Roşca, Studii și eseuri filosofice (1970), după ce studiasem înainte Existenţa tragică şi Însemnări despre Hegel, ale aceluiaşi autor, cu care voiam să fac un amplu interviu (pe care l-am şi făcut şi care a fost publicat în revista Echinox, al cărei redactor devenisem).
Era trecut de ora 23, când a venit cineva şi mi-a spus că sunt căutat la telefon, la poartă. Mă mira cine mă poate căuta la ora asta şi mă temeam să nu fie ceva grav.
Am ridicat receptorul şi m-am prezentat „Ilie”, crezând că poate este Cristina, fata cu care flirtasem în timpul repartizării absolvenţilor în producţie (ea era în anul II, la engleză-franceză, şi făcea parte din comisie, nu ştiu în ce calitate) şi cu care mai vorbisem la telefon, la ore neobişnuite. Vocea m-a întrebat:
– Dvs. sânteţi tovarăşul Rad Ilie?
– Da, bună seara!
– Sânt Popescu, de la Casa de Cultură a Studenţilor. Vă anunţ cu regret că la ora (şi a spus ora) a încetat din viaţă profesorul Iosif Pervain! Vă rugăm să vă prezentaţi urgent la Casa Universitarilor. Aţi fost numit în comisia de organizare a funeraliilor. După care „doamna Popescu” a izbucnit în plâns! (Doamna Popescu fusese, în realitate, Ion Urcan!)
Cred că am spus doar „extraordinar”, fiind şocat de vestea dată. Cu o zi în urmă, tocmai fusesem la profesorul Pervain, pentru o consultaţie, şi stabiliserăm să ne vedem cât de curând.
Am pus receptorul în furcă, am venit în cameră, m-am îmbrăcat „de oraş”, spre mirarea prefăcută a colegilor de cameră (Simi Răchişan îi avertizase ce urma să se întâmple cu mine!) şi în trei minute am fost la Casa Universitarilor. Acolo toate uşile erau închise. Portarul nu ştia nimic şi mătura impasibil strada din dreptul clădirii pe care o păzea. Ce să fac? Nu aveam niciun număr de telefon, la care să sun.
M-am dus repede la Filologie. Am încercat cu portarul de acolo să dăm câteva telefoane, dar nu ne-a răspuns nimeni. Oricum, am convenit ca a doua zi, de dimineaţă, să fie arborat drapelul negru, deasupra intrării în facultate. Mă întorc, mă mai abat pe la Casa Universitarilor, unde am găsit aceeaşi tăcere, apoi m-am dus la Casa de Cultură a Studenţilor. Discut cu portarul. Nu au nicio doamnă Popescu angajată, îi ştie pe toţi salariaţii instituţiei.
– Vreun student şi-a bătut joc de Dvs.! îmi spune portarul.
Abia atunci m-am dezmeticit! Cineva mi-a făcut o farsă extrem de credibilă: eram membru în tot felul de „comitete şi comiţii”: membru în comisia de repartizare a studenţilor, membru în comisia de acordare a burselor şi biletelor de tabară, membru în comisia de organizare a admiterii etc. Nu mai conta participarea la încă o comisie!
Autorii farsei ştiau bine relaţiile excelente pe care le aveam cu profesorul Iosif Pervain şi au mizat, pentru credibilitate, şi pe partea sentimentală.
A doua zi, dis de dimineaţă, am dat fuga la Filologie, să-i spun portarului să nu mai arboreze drapelul negru, fiindcă mortul n-a murit! Când am ajuns eu acolo, portarul se schimbase cu altul, iar cel nou a dat nişte telefoane şi a aflat că Pervain trăieşte! Bineînţeles că vestea cu moartea lui Pervain s-a răspândit cu iuţeala fulgerului.
Pe la ora 9, când profesorul Iosif Pervain urca scările Filologiei, cu revista Săptămâna în mână, desigur că a fost informat în legătură cu cele întâmplate, în primul rând de către portar. Om cu simţul umorului, profesorul a râs zdravăn de toată povestea, iar când ne-am întâlnit prima oară după acest eveniment, a început discuţia cu vorba: „Radule, nu mor caii când vor câinii!” (aluzie la faptul că avea în facultate numeroşi adversari).
După consumarea farsei, nu m-a chemat nimeni la raport, nu s-a făcut nicio anchetă, toată lumea amuzându-se de cele întâmplate.
Iar eu n-am fost supărat pe nimeni, pentru că nu ştiam, atunci, cine a fost în spatele acestei farse. Abia la întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultăţii, Simi Răchişan mi-a dezvăluit numele complicilor: Octavian Soviany (cel mai inteligent şi mai talentat om din anul nostru, un scriitor foarte apreciat la ora actuală), Ion Urcan (1955-2020), poet şi eseist, din păcate plecat prea deveme dintre noi, şi Simion Răchişan însuşi, prietenul meu de-o viaţă.
Acum aş putea să le întorc farsa cel puţin celor doi colegi şi prieteni, în viaţă, dar ar fi cam târziu.
[1] https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4821:interviu-cu-ioan-grosan&catid=23&Itemid=131 (Data accesării: 18. 02. 2023)