Ne sculăm la 5,45, pentru a merge, de la 6, la utrenie, în Kiryakonul schitului Lacu. După slujbă, luăm micul dejun, în aceeaşi disciplină. Avem, ca de obicei, un meniu bogat şi variat: ceai, pâine, pate vegetal Bucegi, zacuscă, tocană de legume (n-am mai mâncat tocană de legume din copilărie!), dulceaţă de caise şi de mure, eugenii.
Conform programului, azi vom vizita câteva chilii ale unor călugări români (Pr. Pimen, Pr. Dimitrie, Pr. Ştefan). Aflăm că mai putem dormi încă o noapte aici, deşi, de regulă, schitul asigură cazarea doar pentru o singură noapte.
Să lămurim înainte sensul cuvântului chilie, care are înţelesul comun de grotă sau scobitură în stâncă, unde trăiește întotdeauna numai un singur călugăr (numit sihastru, pustnic sau anahoret). Ne amintim de Daniil Sihastru, sfetnic al domnitorului Ştefan cel Mare. Or, la Athos, chilie înseamnă un ansamblu de clădiri, cu bucătărie, camere pentru călugări şi pelerini, o mică biserică (paraclis) etc. Mai multe chilii formează un schit.
Mergem acum spre Chilia „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Folosim un drum pentru circulaţia auto. După câteva sute de metri de urcat dealul (geografic vorbind, este cea mai înaltă chilie a Schitului Lacu), dă norocul peste noi: ne ajunge din urmă un tractor cu o mică remorcă, unde sunt pelerini sau muncitori, nu ştim încă. Tractorul era condus de un… părinte călugăr (aveam să aflăm că este vorba de Părintele Isidor). Pe traseu, în timp ce conducea tractorul, am observat că părintele îşi făcea cruci din când în când, ceea ce însemna că se ruga, lucru obişnuit în viaţa unui călugăr.
Dintr-un articol publicat pe site-ul Doxologia.ro, aflăm că prima chilie ridicată pe acest loc a fost construită în anul 1862, de către Ieromonahul Atanasie, ea rezistând până în 1950, când a plecat la Domnul ultimul ei vieţuitor.
Cum a construit Părintele Stareţ Pimen Vlad, de la zero, chilia „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Actuala chilie a fost ridicată, de la zero, de către Părintele Pimen Vlad, care este acum şi stareţul ei. Biserica chiliei a fost sfinţită în anul 2009.
În capitolul Prima chilie, construită de la zero, din volumul Monah Pimen Vlad, Învăţături de la Muntele Athos. Material consemnat şi editat de Alexandru Panait, Editura Bookzone, Bucureşti, 2024, p. 105-106, Părintele Pimen povesteşte cum a decurs construcţia chiliei: „Totul era acolo o grămadă de bolovani, o ruină, la care ajungeai mergând prin pădure, pe burtă. Întâi şi întâi de toate a trebuit să curăţ cărarea, ca să pot ajunge la ea. Apoi să încep munca de la zero în chilie şi să dărâm tot ce era acolo. […]. Cunoscuţii lui îmi aduceau o maşină de balastru, de prund, adică pietriş cu nisip, care îmi era de folos, pentru a turna temelia. Altcineva, tot prin părinte, mi-a adus nişte ciment. Am început să car la deal cu spatele. Aveam o tinichea din tablă, cu un volum de vreo 20 de litri. Puneam prund în ea, o puneam pe umăr, apoi urcam 200 de metri pe cărare, la deal, nu mă opream deloc. Deşertam totul acolo sus, apoi reveneam. Puneam cât ducea umărul, cam 20-30 de kilograme. Asta făceam toată ziua, căram. Când ajungeam sus, observam că tot efortul meu din ziua aceea însemna cam o grămăjoară. Mă uitam jos, vedeam că mai erau acolo vreo 20 de tone, care trebuiau aduse. Normal, trebuia să mă ia deznădejdea, dar eu mergeam cu mult curaj înainte. Când nu mai puteam sau aveam răni pe umăr, ca să rezist, luam un prosop ud şi puneam tinicheaua pe prosop. Şi dă-i la deal!
Apoi cimentul. Duceam 20 de saci pe zi. Fiecare sac avea 50 de kilograme, îl aruncam pe umăr şi porneam la deal fără oprire, că, dacă mă opream în pantă, nu mai puteam relua mersul până sus. Aşa urcam cu sacul, 200 de metri, gâfâind. Ajungeam, mă odihneam un pic, apoi iar la vale. Puţin câte puţin, am început chilia Sfântul Artemie.” Impresionant efort! La care trebuie adăugat încă un detaliu: hrana foarte săracă: „Mă mai duceam o dată la ceva vreme la [Mănăstirea] Sfântul Pavel, unde îmi dădeau o traistă de posmagi, pâine uscată şi câteva conserve de fasole. Apoi veneam şi continuam, că altceva n-aveam. Treceam ziua cu o conservă şi o bucată de pâine uscată” (Ibidem, p. 105).
Părintele Pimen a scris şi lucrarea Intrarea Maicii Domnului în Biserică, semnată Monah Pimen Vlad, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2019, 48 pagini, care poate fi consultată cu mult folos.
Chilia adăposteşte, în altarul bisericii, moaştele Sfinţilor Artemie, Pantelimon, Gheorghe, Ecaterina, Anastasia, o părticică din lemnul Sfintei Cruci şi o părticică din Brâul Maicii Domnului.
Întâlnirea cu Părintele Teologos. După vizitarea chiliei, ne retragem într-o anexă, unde găsim apă şi eugenii. Mai vin şi alte grupuri, care ni se alătură, în aşteptarea Părintelui Teologos (părintele Pimen nu a putut participa, având alte obligaţii). După o scurtă aşteptare, apare Părintele Teologos, care cere să se elibereze un loc din faţă, unde se aşează Cuvioşia sa.
Părintele Florin (cu care se cunoaşte) îl roagă să ne spună un cuvânt de învăţătură. Nu îl prezintă nimeni şi nici Cuvioşia sa nu se prezintă, dar toţi îl ştim din emisiunile TV, din podcasturile şi din conferinţele postate pe site-ul O Chilie Athonită: Bucurii din Sfântul Munte (probabil o creaţie a Cuvioşiei sale, având în vedere faptul că a lucrat 15 ani în IT. Site-ul are 5.000 de abonați și peste 14 milioane de vizualizări).
Părintele Teologos ne roagă, încă de la început, să nu îi înregistrăm expunerea (probabil i s-o fi răstălmăcit cuvintele, de către anumiţi jurnalişti, dornici de senzaţii tari). Îi respectăm această dorinţă. Abordează apoi cele mai acute probleme ale contemporaneităţii: ateismul de azi şi îndepărtarea omului de Dumnezeu; provocările inteligenţei artificiale; puterea rugăciunii; regretul că oamenii nu mai citesc, obligându-l pe Cuvioşia sa, în calitate de călugăr, să facă activitate de misiune creştină prin online, prin vizual sau multimedia; rolul terapeutic al Bisericii („Biserica este un spital pentru păcătoşi”); tehnologia de azi a depăşit planul utilului şi a intrat în zona plăcerii; importanţa rugăciunii, care este un dialog cu Dumnezeu. A citat din Shakespeare şi Dostoievski, care spunea că iadul este singurătatea veşnică, imposibilitatea de a iubi. A vorbit despre taina spovedaniei, iar în final a răspuns unor întrebări venite din public.
A fost un regal ideatic de două ore, susţinut de o minte strălucită şi de o credinţă puternică în Dumnezeu. În drum spre chilie, Părinteel Teologos a fost rugat de părintele Florin să facă o fotografie cu pelerinii clujeni, lucru care s-a şi întâmplat.
După această magnifică întâlnire, care ne-a pus pe gânduri, ne îndreptăm, efectiv pe o cărare de munte („potecă de picior”, în limbajul cartografilor de aici), spre Chilia „Izvorul Tămăduirii”.
Aceasta a fost ctitorită la jumătatea secolului al XIX-lea, de către Ieromonahul Arsenie. Lipsind călugării tineri, după al Doilea Război Mondial, chilia a rămas nelocuită. Pădurea de castani din jur a acoperit zidurile prăbuşite ale chiliei, preum şi cărările care o legau de schit.
Abia în 2004, chilia a fost rezidită, iar în 2010, a avut loc sfinţirea paraclisului chiliei, graţie eforturilor celor doi fraţi gemeni, călugării Epifanie şi Dimitrie (chilia mai este denumită şi a „Gemenilor”). Stareţ este părintele Dimitrie. Nu i-am putut întâlni pe niciunul din cei doi fraţi gemeni.
Chilia a fost vizitată de multe personalităţi ale vieţii noastre publice: Dan Negru, Gheorghe Hagi, Gică Popescu, Adrian Ilie, Părintele Vasile Ioana, de la Biserica „Sfântul Nicolae Dintr-o Zi” din Bucureşti, şi alţii. Şi aici, ca şi la alte chilii, am cântat cântece dedicate Fecioarei Maria.
Ultimul popas îl facem la Bisericuţa cimitirului, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, aflat lângă drumul ce coboară dinspre kiriakon spre râu, care a fost ridicată în 1849. Cimitirul se reduce la două morminte, cu cruci. Lipit de paraclis este osuarul schitului.
Călugării de la Schitul Lacu, care pleacă la Domnul, sunt îngropaţi aici, iar după şapte ani sunt dezgropaţi, iar oasele lor se pun în acest osuar. Craniile de-o parte, restul oaselor în altă parte. (În subsolul unei categdale din Peru, am vizitat un asemenea osuar. Oasele erau aranjate în cele mai diverse forme geometrice, mai puţin craniile, aşezate unele lângă altele.) Părintele Florin ne spune că pe cranii se scrie numele adormitului în Domnul, dar timpul şterge aceste înscrisuri.
Călugării adormiţi nu se pun în sicriu. Sunt îngropaţi în hainele călugăreşti, înveliţi într-o prelată neagră (inclusiv capul), cu semnul crucii pe ea, iar adormitului i se pune sub cap o cărămidă sau o piatră, pe care îi este gravat numele (pentru identificare, la dezgropare). Ierarhii pot fi îngropaţi în poziţa şezând (precum Sfântul Atanasie Patelaru, ale cărui moaşte se odihnesc acum în Catedrala Oraşului Harkov, din Ukraina) sau în alte poziţii: Cuviosul Evdochim, de pildă, a fost găsit „în poziţie de rugăciune şi ţinea în mâini o icoană a Maicii Domnului”. Cum spuneam, după şapte ani, ei sunt dezgropaţi, oasele li se pun în osuar, iar în mormântul rămas liber poate fi îngropat alt călugăr.
Pot fi şi excepţii. De pildă, am trecut pe lângă mormântul Ieromonahului Dionisie (1909-2004), care a rămas în mormântul în care a fost îngropat şi după trecerea celor şapte ani.
După o mică odihnă în dormitor, la ora 18 mergem la vecernie. Mă miră faptul că Biserica nu este luminată în interior. Părintele Paisie a explicat acest detaliu, în interviul din cadrul emisiunii România, te iubesc!, difuzată la PRO TV: „Lumina zilei te distrage. Vezi o icoană – a, da, icoana aceea nu e prea bine pictată. Aş prefera nişte culori mai intense, un contrast mai putrenic. Gata, te-a furat de la rugăciune! Printr-o singură privire. Dacă e întuneric, e doar lumina candelei. Nu-ţi este furată pirivirea, nu-ţi este furată mintea. Şi atenţia rămâne acolo, pe rugăciune.”
Mai observ că textele nu se cântă, ci se citesc pur şi simplu, ceea ce le face mult mai inteligibile. Se repetă, de 40 de ori, expresia Doamne, miluieşte! Cum se ţine evidenţa acestei repetiţii, până la 40? Mi s-a spus că fiecare preot sau călugăr are secretul lui.
De la ora 23,00 participăm la Utrenie (care va dura până a ora 1,00). Dimineaţa, de la ora 4,00, se participă la Miezonoptică cu Utrenie (fără citarea ceasurilor), urmată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, care se termină în jurul orei 7.
Aşteptam cu interes Cuvântul de învăţătură al cuiva, „povestea”, cum ziceam eu în copilărie. Dar nu am avut parte de aşa ceva, fiindcă, la Sfântul Munte Athos, accentul se pune pe rugăciune, nu pe sfaturi şi îndemnuri, pentru apropierea omului de Dumnezeu. Se presupune că părinţii care vieţuiesc aici şi pelerinii, aflati temporar la Sfântul Munte, îl au pe Dumnezeu în inima lor şi vor doar să îî mulţumească pentru darurile şi harurile primite.
Călugării au, aşadar, un program foarte încărcat. De aceea, peste tot pe unde am mers, am fost rugaţi să nu vorbim tare, pentru a nu-i deranja pe părinţii călugări, care se odihnesc sau se roagă în chiliile lor.