Am părăsit azi Schitul Lacu şi, cu un microbus, mergem mai întâi în capitala Kareya. Ca o noutate, şoferul microbusului ne pune la microfon un audioghid, în limba română, despre obiectivele pe care le vom vizita. Am întrebat cât costă acest CD (de fapt, era un stick) şi mi s-a spus că în jur de 50 de euro, ceea ce mi se pare cam mult, dar nu preţul mă descurajează în a mi-l procura, ci faptul că nu pot cita vreo informaţie din acest ghid (nu ştiu autorul, sursa etc.). Drumul pe care mergem este la fel ca celelalte de pe Sfântul Munte, cu unele porţiuni betonate. Pe margine, stive întregi de lemne, rezultând din defrişările făcute, cu ocazia construirii drumurilor.
La o intersecţie, am văzut un panou, cum sunt multe în România, care arată că finanţarea pentru un anumit obiectiv este făcută de Uniunea Europeană, Grecia fiind membru al UE. Cineva ne spune că, prin acest proiect, pe lângă drumnurile care leagă mănăstirile şi schiturile între ele, fiecare mănăstire va avea un bazin de apă, pentru uz în caz de incendii. Oare aceste obiective nu sunt un fel de cal troian? Dacă UE va impune, la un moment dat, în contul banilor daţi, anularea interdicţiei de acces al femeilor la Sfântul Munte?
Ajungem în capitala Kareya, unde ne lăsăm din nou bagajele mari.
Ne deplasăm apoi la Schitul Sfântul Andrei (Serai), aflat la doar 500 de metri de capitală, care este cel mai mare schit din Sfântul Munte Athos.
Schitul este acum grecesc, dar prezenţa elementului rusesc este vizibilă în arhitectura schitului. Biserica principală (Kyriakon) este construită în stil bizantin şi gotic, fiind considerată una dintre cele mai mari din Balcani. Are o lungime de 60 de metri, o lăţime de 33 de metri, înălţimea fiind de 29 de metri. E într-adevăr „balşoi”, aşa cum fac ruşii unele lucruri (clădiri, statui, clopote etc.). Există şi aici o Icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minunni (tămăduirea unor oameni muţi sau paralizaţi). Schitul are trei altare şi 19 paraclise, 30 de clopote, nenumărate odoare şi moaşte.
Vedem clădirea Şcolii Athonite, câteva clopote aşezate pe pământ, care se spune că au fost coborâte din clopotniţă, întrucât crăpaseră, din cauza unei erori tehnice la turnare.
La cumpăna secolelor XIX şi XX, schitul s-a bucurat de multe danii ruseşti, iar numărul monahilor ruşi ajunsese, la un moment dat, la circa 800, dar numărul lor a scăzut dramatic, după Revoluţia bolşevică din 1917. În 1958, a avut loc aici un incendiu devastator, când a ars partea vestică a complexului monahal şi biblioteca, formată din peste 20.000 de volume tipărtite.
În 1971, când a trecut la domnul ultimul monah rus, stareţul Samson, schitul a fost efectiv închis, timp de 10 de ani.
Cel mai de preţ odor al schitului este o parte din fruntea Sfântului Apostol Andrei, care se păstrează în Kyriakon. Ne vom închina şi noi la aceste moaşte (efectiv, o bucată a craniului ieşea din casetă, pelerinii putând-o atinge şi săruta). Părintele călugăr, grec, care păzea caseta cu bucata de craniu, a atins de partea descoperită a craniului lucruşoarele pe care le-am dus de acasă, în acest scop (cruciuliţe, iconiţe etc.). Celor căsătoriţi, cu verigheta în deget, părintele călugăr le lua mâna cu verigheta, făcea semnul crucii deasupra casetei, iar apoi atingea efectiv verigheta de bucata de craniu neacoperită.
La intrarea în Kyriakon, Părintele Florin Constantin ne oferă, din partea schitului, o filă (faţă-verso) cu istoria schitului, în limba română.
Reproduc această filă, pe care, zic eu, ca turist, dar şi ca pelerin, ar trebui să existe la fiecare mănăstire, schit sau chilie (am mai primit un ghid asemănător de la chilia unde a vieţuit Părintele Dionisie). Iată textul:
Scurt istoric al Schitului Apostol Andrei
Într-un loc frumos în zona Kareia, unde astăzi se înalţă Schitul Sf. Apostol Andrei, din primii ani de existenţă a monahismului athonit se găseau locaşuri sihastreşti. Aşa, în chilia situată puţin mai sus de Schit, întemeietorul monahismului athonit, cuviosul Athanasie, a pus începutul vieţii sale monahiceşti athonite, căci pe locul respectiv exista, din veacul al X-lea, un lăcaş (monidria), numit „Xistru”sau „Xestu”. Adevărata istorie a acestui lăcaş are loc odată cu venirea, în jumătatea secolului al XVII-lea, aici a Sfântului Atanasie Patelaru. Sfinţitul Patriarh al Constantinopolului, Atanasie a III-lea, a părăsit tronul patriarhal, din pricina tulburărilor şi „sărăciei” acelui timp. Fiind în scaun mitropolitan al Thessalonicului şi vizitând des Sf. Munte, el a cumpărat aici o veche monidrie şi a construit pe locul ei o chilie, cu hramul Sf. Andrei cel Mare, nădăjduind să petreacă în ea tot restul vieţii sale. La împlinirea vieţii pământeşti, s-a retras în Rusia, unde a şi adormit în Domnul, la Măn. Schimbării la Faţă, din or. Lubna, în anul 1654. Sfintele sale moaşte au fost descoperite neputrezite, aflate în poziţie şezând, aşa cum a fost îngropat, şi astăzi se odihnesc în Biserica catedrală din or. Harkov.
În anul 1768, un alt fost patriarh ecumenic, Serafim al II-lea, a demolat chilia şi a construit pe locul ei una nouă, închinat Sfinţilor Antonie cel Mare şi Apostol Andrei. Acastă chilie a fost denumită „Serai”, ceea ce în limba turcă înseamnă „Palat”, deoarece, în acel timp, era cea mai mare şi mai frumoasă în Kareia. Această denumire s-a păstrat mai apoi şi pentru schit. Din ctitoria veche se păstrează până astăzi edificiu[l] de culoare roşie, din faţa Bisericii mari.
În anul 1841, chilia aceasta s-a cumpărat de la Mănăst. Vatoped, fiind şi astazi pe teritoriul respectivei mănăstiri, de câte doi monahi ruşi, stareţii Visarion şi Varsanufie. În an. 1849, aceştia, bazându-se pe documentul Patriarhului Ecumenic Antim al VI-lea, au transformat chilia în schit cu viaţă de obşte, primul stareţ devenind ieromon. Visarion. Din acel moment a început o viaţă monahală intensă: s-au ridicat noi clădiri, obştea s-a mărit. În mijlocul schitului s-a înălţat o biserică deosbită, închinată Sf. Apost. Andrei. Piatra de temelie a fost pusă în an. 1867, iar biserica a fost sfinţită în anul 1900.
Relicva cea mai preţioasă o reprezintă osul frunţii Apost. Andrei, cu buna mireasmă.
Nu mult a durat perioada înfloririi. Primul Război Mondial şi Revoluţia din Rusia au dus la urmări grave. Din Unirea Sovietică venirea noilor ascultători era imposibilă. Numărul fraţilor a scăzut repede.
În 1958, un incendiu a distrus partea de apus a schitului, iar în anul 1971, a adormit ultimul monah a[l] vechii obşte – părintele Samson.
În anul 1992, în schit ș-a aşezat obştea elenă şi în anul 2001 ș-au adăugat monahi noi.
Astăzi, dikeiul (gheronda) schitului este ieromonahul Efrem.
Semnătura (în limba greacă)
Să mai menţionăm că restul capului Sf. Apostol Andrei se păstrează în Catedrala oraşului grecesc Petras, unde sfântul a fost martirizat, pe o cruce în formă de X. Această cruce, făcută din lemn de măslin, se păstrează tot în Catedrala din Petras. Se spune că, ştiind că va fi răstignit pe cruce, Apostolul Andrei a cerut să nu fie folosită o cruce precum cea pe care a fost răstignit Iisus, ci una sub formă de X. Nu ştiam de ce se numeşte „Crucea Sfântului Andrei” cel mai important semn de circulaţie montat la toate trecerile la nivel cu calea ferată. Numele său provine, este foarte clar, de la forma Crucii sub formă de X, care a fost utilizată, potrivit tradiției, la torturarea și uciderea Sfântului Apostol Andrei (care era fratele Apostolului Petru – nici acest detaliu nu îl ştiam).
Capul Sf. Apostol Andrei (declarat ocrotitorul României) a fost adus şi în România, la Iaşi, Bucureşti, Sibiu (cu ocazia canonizării Mitropolitului Andrei Şaguna) şi la Alba Iulia.
După vizitarea Schitului Sfântul Andrei, revenim la Kareya şi mergem la Chilia „Sf. Nicolae”, din Kapsala, unde vom fi cazaţi, pentru două nopţi.
Ni se repartizează un dormitor cu şase paturi (trei suprapuse), unde vom sta eu, Dan şi Paul. Notez că într-o singură baie am găsit o oglindă, unde m-am putut bărbieri.
Ne odihnim puţin, iar la ora 18 mergem la slujbă. Ca să ajungem la Biserică, trecem printr-o anexă, aflată în plină constucţie. Lăsăm şi aici pomelnice. Apropo de pomelnice, am văzut că, în timpul slujbei, un părinte le-a dat celor trei părinţi (preoţi) din grupul nostru câte un teanc de pomelnice, pe care aceştia au început să le citească în minte. Eu credeam că numele de pe pomelnice vor fi citite cu glas tare, în biserici, dar mi s-a spus că ele vor fi citite „în taină”. Ar fi fost şi imposibil să fie citite toate cu glas tare, unele de zece, de douăzeci sau de treieci de ori, în funcţie de câţi euro au donat posesorii pomelnicelor.
La sfârşitul slujbei, un călugăr ducea o măsuţă din pronaos în faţa altarului, unde erau aduse, din Sfântul Altar, Sfintele Moaşte ale chiliei, la care să se poată închina cei prezenţi.
Mergem apoi la cină, care este şi aici foarte bună şi consistentă (reţin iahnia de fasole cu mămăligă).
Seara, în dormitorul nostru, avem o interesantă discuţie, cu cei trei preoţi din grup, care îmi lămuresc o serie de probleme religioase, al căror răspuns nu îl ştiam. Apoi ne culcăm, fiindcă mâine avem multe obiective de vizitat, fiind practic ultima zi petrecută pe Sfântul Munte Athos.