Aşa cum se ştie, revista Echinox a apărut în 1968, în vremea a ceea ce Doamna Ana Blandiana a numit „luminişul comunismului românesc”. Trebuie spus, de la început, că apariţia revistei Echinox a fost posibilă şi datorită noului climat politico-ideologic, apărut după Congresul al IX-lea al PCR, când lider al partidului devine Nicolae Ceauşescu, iar România iese treptat de sub hegemonia sovietică. Noul climat este admirabil descris de Ştefan Aug. Doinaş, într-o scrisoare către Teofil Răchiţeanu, datată „2 mai 1969”, în care găsim acest fragment, pe care l-am mai citat: „Condiţiile vieţii noastre culturale de astăzi, climatul de libertate creatoare, care stimulează afirmarea talentelor tinere, precum şi un neîntrerupt schimb de idei, îmi dau certitudinea că aceste zile sânt deosebit de prielnice pentru cultura românească: regăsind tradiţiile viabile ale artei noastre, ne-am întors dintr-un îndurerat exil, pentru a ne regăsi pe noi înşine.” (Scrisori către Teofil Răchiţeanu. Ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ilie Rad, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021, p. 104).
În contextul de atunci, contribuţia lui Ion Iliescu la apariţia revistei a fost una esenţială, după cum voi arăta mai jos.
Am participat la toate manifestarile omagiale Echinox (la 10, 20, 35, 40, 45 şi 50 de ani). La nicio manifestare omagială nu s-a putut pomeni numele lui Ion Iliescu. Înainte de 1989, contribuția sa la apariția revistei Echinox nu a putut fi menționată, pentru că acesta devenise, după 1971, un personaj indezirabil pentru regimul ceauşist. Nici după 1989 numele său nu a putut fi pomenit, pentru că, în calitate de preşedinte al României libere, avea mulți adversari politici, încât lumea prefera să îi treacă numele sub tăcere, ca să nu se nască polemici şi controverse.
Cred că acum se poate spune adevărul. O să dau un citat din cartea lui Petru Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, citat asupra căruia ne-a atras atenţia fostul ministrul al Culturii, Domnul Ionuţ Vulpescu (care a făcut cu Preşedintele Ion Iliescu şi ultimul interviu). Îl citez pe Petru Poantă, martor la naşterea revistei Echinox: „În cazul Echinox-ului, lucrurile erau şi mai complicate: ca publicaţie «de tineret», ea trebuia aprobată şi de către UTC, şi de către partid, şi asta, de la organele locale până la cele centrale. […] Era suficient ca pe traseu o singură persoană influentă să-şi facă suspiciunea credibilă şi totul se ducea de râpă. […] Dar cam în acelaşi interval se mai întâmplase ceva: nu ştiu pe ce filieră, reuşisem să-l invităm la Cenaclul Echinox pe proaspătul ministru al Tineretului, Ion Iliescu, actualul [în 2003, când a apărut cartea] preşedinte al României. Întâlnirea a avut loc la Facultatea de Filologie, în sala nr. 5, şi, în principal, s-a discutat despre înfiinţarea unei reviste studenţeşti la Cluj. Ion Iliescu a surprins printr-un discurs deloc convenţional şi de un liberalism frapant. A lăsat să se înţeleagă că venise tocmai pentru a se interesa de iniţiativa grupului nostru, ceea ce echivala cu însăşi satisfacerea ei. Această disponibilitate neaşteptată a anulat orice reticenţe ale autorităţilor locale.” (Petru Poantă, Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, p. 29).