Motto: „Niciun alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii.”
(Porfir Uspenski: Afon III, 3, p. 334)
S-a scris mult despre daniile făcute de domnitorii români Sfântului Munte Athos, cea mai recentă apariţie fiind semnată de istoricul Tudor Dinu, cu un titlu incitant: Grecia din România. Mănăstirile închinate din Ţara Românească şi Moldova, 1564-1866, Humanitas, 2025.
Mulţi străini au recunoscut aceste ajutoare ale românilor. Alături de Porfir Uspenski, să îl amintim şi pe arhimandritul Efrem, egumenul Mănăstirii Vatopedu, care declara, la Universitatea din București, în 2000: „Noi, cei din Sfântul Munte, sântem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române! Nu uităm că domnitorii români, după împărații bizantini, sânt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite.”
E un lucru cunoscut că, după căderea Constantinopolelui sub turci (1453), domnitori precum Neagoe Basarab sau Vasile Lupu „se socoteau pe ei înşişi drept continuatori ai Imperiului Bizantin, ceea ce marele Nicolae Iorga numea «Byzance après Byzance» – «Bizanţ după Bizanţ».” (apud Pălimaru, 2025, p. 171.)
O carte fundamentală pentru problema care ne interesează acum a fost publicată de preotul dr. Teodor Bodogae, profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, intitulată Ajutoarele româneşti la mânăstirile din Sfântul Munte Athos, apărută la Sibiu, în 1940 (pe opertă este trecut anul 1941).
Conform acestei lucrări, primele trei veacuri (XIV, XV, XVI) sunt epoca daniilor în bani (pentru clădiri, zugrăveli, odăjdii sfinte). La finalul secolului XVI, începe etapa „închinării” de mănăstiri în România, proces favorizat şi de domniile fanariote. „De acum, zeci de călugări cutreieră ţara – scrie Bodogae –, venind să administreze moşiile (respectiv să ridice venitul cuvenit) sau colectând, prin Lemnul Crucii şi prin moaşte sfinte, ajutorul binevoitor al poporului.” (Bodogae, 1940, p. 307). Aşadar, călugării aduceau cu ei moaşte sfinte, icoane făcătoare de minuni, prin care atrăgeau multă lume, care făcea donaţii în bani.
Se înţelege că egumenii greci, care administrau mănăstirile închinate, nu investeau nimic din veniturile câştigate în reparaţii, picturi etc. ale mănăstirilor pe care le conduceau, motiv pentru care unele aşezămintele monahale conduse de ei ajunseseră într-o stare degradabilă (avem un exemplu cu Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, închinată Mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos, după cum rezultă din pictura celebrului Carol Popp de Szatmary).
Este uşor de înţeles că domniile fanariote (între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori în Moldova și Țara Românească) au putut favoriza relaţiile cu Sfântul Munte, dar danii importante se făcuseră şi înainte, de către domnitorii pământeni, mai ales, aşa cum spuneam, după căderea Constantinopolului (1453), când unele ţări ortodoxe (Grecia, Bulgaria, Serbia) au căzut sub dominaţia otomană, iar Imperiul Ţarist se afla în permanent război cu cel Otoman, deci daniile către Sfântul Munte erau greu de realizat.
Merită citate câteva rânduri scrise de preotul Bodogae, la finalul Concluziilor generale ale cărţii sale: „De altfel şi rămăsesem – după stingerea Bizanţului şi a statelor bulgăresc şi sârbesc – singura scăpare pentru ajutorarea întregului Orient, căzut atunci la aşa de grea năpastă. Rusia pravoslavnică era prea departe, iar mai târziu (de pe la finea sec. XVI începând), când ţarii ruşi dau voie din când în când călugărilor aghioriţi să strângă milă de prin întreaga Rusie, vor face şi aceasta parţial şi numai la unele mănăstiri. De aceea, tot Principatele noastre au rămas refugiul tuturora […], atunci când aceştia «nu mai aveau unde să-şi plece capul sau să-şi întindă mâna» […]. De aceea voievozii noştri erau asemănaţi, în ce priveşte mărinimia şi larga înţelegere, cu un Iustinian, cu un Constantin cel Mare sau cu alţi mari împăraţi bizantini. Patriarhii de Constantinopol [îl] numeau pe Vasile Lupu «susţinător al întregii Biserici ecumenice, urmaş prea vrednic al împăraţilor bizantini»; iar învăţatul Sevast Kimenites spunea despre Constantin Brâncoveanu că istoria încă n-a cunoscut vreun împărat mai darnic decât el. Iar când veneau călugării să colecteze milă de la credincioşii valahi, atunci cronicarul putea scrie că toţi se întreceau în ajutoare, de la Domn până la ţăran, de la boierul cel mai avut până la cel mai modest negustor.
Cine va cerceta cu amănunţime tablourile pe care le anexăm, se va putea convinge, chiar şi dacă n-a fost la faţa locului, că toate cele 20 de mănăstiri mari, cât şi multe alte instituţii monahale din Sfântul Munte, au fost, veacuri de-a rândul, obiectul celei mai calde atenţii din partea voievozilor noştri. Şi chiar dacă, dintr-un fel de răzbunare neîntemeiată, monahii români au avut mult să îndure din partea conducerii greceşti a Sfântului Munte, iar azi urmaşii celor mai mari binefăcători ai Athosului nu au dreptul să-şi aibă aici o mănăstire a lor, totuşi istoria adevărată trebuie să recunoască românilor, mai mult decât oricui alt popor, cel mai mare merit în susţinerea lăcaşurilor de dârză cetate ortodoxă a[le] Athosului.” (Bodogae, 1940, p. 307-308).
Mai recent, fostul ambasador al României în Grecia, Ion Brad, a ajuns la concluzia că daniile voievozilor şi boierilor din Moldova şi Muntenia ar însemna, „după un calcul aproximativ, pentru secolele XIV-XIX, un miliard şase sute de milioane de piaştri! Piastrul fiind moneda de argint turcească, variabilă ca valoare.” (Brad, 2013, p. 18). Ion Brad mai arată că, pe la mijlcoul secolului XIX, proprietăţile închinate Muntelui Athos produceau un venit de 7 milioane de piaştri, când bugetul ţarii era de circa 50 de milioane de piaştri! Dacă adăugăm şi daniile în bani făcute de domnii români, doar în ultimele două secole, rezultă suma fabuloasă de 3 miliarde de piaştri!
Nu numai daniile ca atare ne înteresează acum, ci şi modul cum se făceau concret aceste danii, când era vorba de bani lichizi . Cum aflau domnitorii români că un aşezământ monahal din Sfântul Munte are nevoie de bani, pentru refacere sau întreţinere? Cum erau trimişi aceşti bani, având în vedere faptul că drumurile prin Turcia (şi nu numai) erau, cum scrie Teodor T. Burada, „cu totul nesigure”? Cum verificau donatorii că banii oferiţi fuseseră cheltuiţi conform destinaţiei iniţiale? (Cunoaştem un singur caz de nerespectare a folosirii banilor cum poruncise donatorul, domnitorul Petru Rareş, relatat de Teodor T. Burada: „Petru Vodă al Moldovei, voind să restaureze mănăstirea (Caracalu, n. I.R.), trimise pe protospătarul său, Petru, cu mulţi bani, recomandându-i s-o zidească într-un loc frumos, iar acesta, vrând să-şi facă câştig, a ridicat numai un turn, aproape de mare, şi se întoarse în Moldova. Însă principele, înţelegând aceasta, s-a supărat foarte şi vru să-i taie capul. Iar spătarul, ca să-şi scape viaţa, a promis că are să ridice mănăstirea cu cheltuiala sa şi aşa l-a iertat, precum a şi făcut, şi reîntorcându-se acasă, principele l-a primit cu mare onoare. În urmă, amândoi, principele şi spătarul, ducându-se la Sfântul Munte, acolo s-au călugărit amândoi, numindu-se Pahomie, şi acolo şi-au sfârşit şi viaţa în fapte bune şi au răposat cu Domnul.”) (Burada, 1884, p. 122-123).
Daniile se făceau în bani (aspri, piaştri, florini, taleri, ducaţi, groşi etc.), sumele fiind prevăzute în hrisoavele aferente, în care erau trecute, separat, şi banii pentru „drumeţ” (cel care ducea banii). Uneori în actul de donaţie se specifica şi obiectivul pentru care trebuiau cheltuiţi (clădiri de aşezăminte, bolniţe, raparaţii, picturi), dar, de cele mai multe ori, nu era prevăzută destinaţia acestora.
Multe mănăstiri închinate aveau metocuri în ţară (Moldova sau Ţara Româneasca). La vremea stablită, „egumenul se ducea la vremea rânduită acolo sau trimitea în locul său ispravnici, pentru a-şi încasa dreptul. După ce numărau paralele, aceştia semnau o «adeverinţă curată» şi se întorceau cu embaticul (= taxa anuală, n. I.R.) de unde veniseră.” (Dinu, 2025, p. 286), urmând ca mănăstirea să se ocupe de expedierea banilor la Athos sau alte locuri sfinte.
În alte situaţii, banii colectaţi erau duşi la Bucureşti, de către reprezentanţii aşezămintelor monahale, cu ocazia unor mari sărbători creştine (Boboteaza, de pildă), la care participau şi trimişi ai Patriarhiilor de la Constantinopole, Alexandria sau Ierusalim, care preluau banii şi îi puteau duce în condiţii de mai mare siguranţă la destinaţie.
Interesant este exemplul arhiepiscopului basarabean, Gavriil Bădulescu-Bodoni, care, „nedorind să călătorească el însuşi până la Sfântul Munte, găsea de cuviinţă, în august 1813, să trimită etision-ul Căprianei la Consulatul Rusesc din Iaşi, care avea să îşi asume expedirea lui pe canale diplomatice, până la Mănăstirea Zografu.” (Dinu, 2025, p. 286).
În afara banilor oferiţi de mănăstirile închinate, care erau gestionaţi de egumenii greci, de multe ori se strângeau bani de către călugări de la Athos, veniţi în Ţările Române, aducând cu ei sfinte odoare, icoane făcătoare de minuni, prin care strângeau fonduri pentru Athos.
Uneori călugării se adresau direct domnitorului, căruia îi propuneau să accepte să fie ctitor al unei anumite mănăstiri, iar domnitorii acceptau, desigur, oferta. Probabil ei cereau ca undeva, în pisanii sau alte locuri, să se menţioneze numele lor şi daniile făcute. Călugării exagerau probabil componenţa etnică a unei mănăstiri, pentru a avea succes. Petru Şchiopu, de pildă, a făcut danii şi „lavrei moldoveneşti”, Mănăstirea Zografu, deşi aceasta era una bulgărească.
Unii domnitori cereau să fie trecuţi în pomelnice şi să fie pomeniţi în veac. De pildă, acelaşi domnitor al Moldovei, Petru Şchiopu, a donat pentru Marea Lavră 6000 de aspri, la care a adăugat încă 500 de aspri, pentru călugării care vor veni la Iaşi pentru a duce banii la Athos. El a cerut să fie pomenit, în veac, el şi membrii familiei sale. A precizat până şi ziua în care să se facă pomenirea, „atât în viaţă, cât şi după moarte, şi anume [la] sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august).” (Zahariuc, p. 388).
Documentele daniilor nu erau simple chitanţe de predare-primire a banilor, ci aveau şi o justificare a sumelor donate. Voi da ca exemplu un text al unei danii făcute de domnitorul Petru Şhiopul Mănăstirii Dionisiu (Deonisiați) şi publicată, în slavonă şi română, de către profesorul Petronel Zahariuc (vom reproduce numai traducerea):
„ † În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o ființă și nedespărțită. Adică eu, robul Stăpânului meu Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Treimei închinător, Io Petru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei.
Iată, am binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoie și cu luminată și cinstită inimă și din tot sufletul nostru și din tot cugetul și din ajutorul lui Dumnezeu și cu tot sfatul și binecuvântarea celor trei ierarhi, a părinților noștri moldoveni, chir Anastasie, Mitropolit de Suceava, și chir Istatie, Episcop de Roman, și chir Isaia, Episcop de Rădăuți, și am dat și am miluit și am făcut obișnuit obroc Sfintei Mănăstiri, numite Deonisiați, care este în Sfântul Munte Athos, unde este hramul Nașterea Sfântului Ioan, câte șase mii aspri din an în an, din averea dată mie de Dumnezeu, pentru ale noastre grele păcate. Și trimișilor călugări, care vor veni de la Sfânta Mănăstire, câte cinci sute de aspri de cheltuială.
Iar cine va fi egumen și cu alți frați, care vor viețui în Sfânta Mănăstire, numită Deonisiați, iar sfințiile lor să aibă a face slujbă cu priveghere în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul, și paraclis și rugăciune neîncetat pentru sănătatea noastră și mântuirea și iertarea păcatelor și pentru sănătatea și mântuirea și iertarea păcatelor fraților domniei mele și a doamnei domniei mele și a de Dumnezeu dăruiților copii ai domniei mele. Și iarăși, la trapeză mâncare și băutură fraților, cât va fi prilejul Sfintei Mănăstiri, și la utrenie liturghie și colivă și iarăși la trapeză ospăț și băutură fraților. Iar după moartea noastră să aibă a-mi face, în fiecare an, în acea zi și lună, seara parastas și la liturghie colivă și la trapeză ospăț fraților, în veci.
Iar la aceasta este credința domniei noastre, a mai sus scrisului, noi, Petru voievod, și credința boierilor noștri: credința panului Cozma Murgu, vornic al Țării de Jos, credința panului Bilăi, vornic al Țării de Sus, credința panului Andronic și a panului Gavril, pârcălabi de Hotin, credința panului Iani și a panului Șteful Golăi, pârcălabi de Neamț, credința panului Brândzea și a panului Petrea, pârcălabi de Roman, credința panului Slăvilă, portar de Suceava, credința panului Bucium și a panului Danciul, pârcălabi de Orhei, credința panului Vartic, postelnic, credința panului Ilie, spătar, credința panului Gheorghie, vistiernic, credința panului Balica, paharnic, credința panului Nicula, stolnic, credința panului Burciul, comis, și credința tuturor boierilor noștri moldoveni, mari și mici.
Iar după viața noastră pe cine va alege Dumnezeu să fie domn din copiii noștri sau din neamul nostru sau către cine va binevoi Dumnezeu să fie domn al țării noastre, a Moldovei, acela să nu strice tocmeala noastră și miluirea, cu care am miluit Sfânta Mănăstire, numită Deonisiați, care este în Sfântul Munte Athos, ci să împuternicească și să dea și să miluiască mai sus scrișii bani, 6 000 de aspri, din an în an. Și iarăși, trimișilor călugări, care vor veni de la Sfânta Mănăstire, 500 de aspri de cheltuială.
Iar cine va îndrăzni să strice și să nu împuternicească dania noastră și miluirea, acela să aibă a da răspuns înaintea lui Dumnezeu, la groaznicul județ al lui Hristos.
Și pentru mai mare putere și întărire a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit boierului nostru credincios și cinstit, pan Ion Golăi, mare logofăt, să scrie și pecetea noastră să o atârne la această adevărată carte a noastră.
A scris Crâstea Mihăilescu, la Iași, în anul 7085 <1577>, luna aprilie, 28 zile.
Original: Arhiva Mănăstirii Dionisiu (Muntele Athos), S3. Original slav, pergament (41,1×52,3), cerneală neagră, stare bună de conservare, sigiliu domnesc mare, atârnat cu șnur de mătase roșie, galbenă și albastră, păstrat, având în câmp stema Moldovei.
Ediţii: Marinescu, Ρουμανικά έγγραφα, nr. 1, p. 39 (rezumat în limba greacă, descriere arheografică și foto, p. 100); Hurmuzaki, XIV-1, nr. 125, p. 51 (mențiune); Bogdan, Despre daniile românești, p. 26 (mențiune); Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare. Mică enciclopedie de creații românești și izvoare despre români în colecții din străinătate, NS, II, Finlanda-Grecia, editor Ioana Feodorov, Bucureşti, 2011, nr. 741, p. 425 (mențiune și ediții).” (Zahariuc, 2025, p. 394-395).
Concluzii. În zilele noastre, problema ajutoarelor pentru Şfântul Munte este foarte simplă, datorită mijloacelor de comnunicare actuale. Pelerinii pot face direct donaţii, împreună cu pomelnicele pe care le depun la diferite aşezări monahale. Pomelnicele se pot trimite şi online, ca şi sumele aferente.
Avem o lege, din 2007, privind sprijinul financiar anual (250.000 de euro) acordat de statul român Schitului românesc „Prodromu”, de la Muntele Athos, un proiect al unor membri din Partidul Naţional Liberal. În spatele legii au stat jurnalistul Horia Alexandrescu, Preşedintele României, Domnul Emil Constantinescu (care a promulgat legea), şi Guvernul Tăriceanu, aşa cum scrie Horia Alexandrescu în cartea sa.