În prima zi a prezenţei noastre la Chilia „Sf. Nicolae”, unde am dormit două nopţi, ne-am intersectat cu un părinte aflat într-un scaun cu rotile, pe care l-am salutat cu tot respectul cuvenit. Văzând că suntem figuri noi de pelerini (eram cu Dan), ne-a întrebat de unde suntem. I-am spus că venim din Cluj şi l-am întrebat şi noi de unde se trage. Ca toţi călugării de la Muntele Athos, întrebaţi, ne-a spus că nu are importanţă, acum fiind aghiorit. Dar glasul îi trăda originea moldovenească şi până la urmă tot ne-a dezvăluit că a lucrat ca electrician, la Huşi. Prezentările fiind astfel făcute, părintele Marcel (am aflat că acesta îi era numele de monah) a şi început o diatribă împotriva fostului preşedinte Ion Iliescu, ateul convins, care a fost îngropat cu un sobor de preoţi! N-am intrat în joc, mirându-ne de faptul că un călugăr poate fi atât de pornit, când e vorba de politică, stare care contrastează cu statutul de monah, în general retras din cele lumeşti şi concentrat doar pe rugăciune, post şi ascultare.
Ne-a întrebat apoi dacă am auzit de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care a scris multe poezii. Spre ruşinea mea (mai puţin a lui Dan, care are educaţie muzicală, nu literară), nu auziserăm de acest creator. Atunci ne-a recomandat ca, odată ajunşi acasă, să căutăm volumul Hrană duhovnicească, o carte care conţine poezii admirabile. Ne-a şi întrebat dacă ne poate recita poezia Crucea vieţii, din volumul amintit. Fiind de acord, Părintele Marcel a început:
Un creştin odinioară
Tot se căina mereu:
„Grea mai este Crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu!
Cum o dau, nu-mi merge bine,
De necazuri nu mai scap,
Şi muncesc din greu ca boul,
Până cad lângă «proţap»!
Iacă alţii sunt mai leneşi
Şi trăiesc mai în belşug,
Numai mie (vorba ceea)
«Boii nu-mi mai trag în jug!»”
Şi ofta creştinul nostru
Şi mereu era cârtind:
Nimeni nu putea o dată
Să-l audă mulţumind.
Însă Cel de Sus Părinte,
Care-ajută pe „mişel”,
Căutând din cele sfinte,
Cercetatu-l-a pe el.
A trimis la el un Înger
Nopatea, când dormea trudit,
Şi luând pe om de mână,
L-a urcat pe deal, la Schit.
Se făcea că este ziuă
Şi erau numai ei doi,
Între nişte Cruci frumoase,
Felurite după soi.
Unele erau de aur,
Altele de fier şi lemn,
De argint şi de aramă
Fiecare cu un semn.
Zice Îngerul atuncea:
Ia-ţi o Cruce, care vrei!
Numai potriveşte-o bine
Şi te-ntoacre la bordei!”
Lacom el apucă-n grabă
Cea de aur mai întâi
Începând s-o tăbârcească
Pe voinici umerii săi.
De prea multă strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar, voind ca s-o ridice,
Vede că-i nespus de grea.
Văzând că n-o poate urni,
Ș-a uitat la ea cu jind
Şi se pogorî la vale
La o cruce de argint.
El se uită, iar încearcă,
Până ce îşi ia de seamă,
Să-şi aleagă altă Cruce
Tot frumoasă, de aramă.
Dar, în ciuda lui, şi-aceea
Pentru dânsul este grea,
Cea de marmură mai tare,
Cea de fier cam tot aşa.
Lângă ele, mai la vale,
Vede sub un copăcel
Cruce de stejar uşoară,
Numai bună pentru el.
O ridică, deci, şi pleacă,
Iară Îngerul, pe drum,
Îl întreabă pentru Cruce,
Dacă-i mulţumit acum.
„Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit de ea,
Căci din toate numai asta
Este după vlaga mea!”
Îngerul atunci îi zice:
„Omule nemulţumit!
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!
Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie ţie semn,
Că niciuna nu poţi duce,
Decât Crucea ta de lemn.
Asta este „Crucea Vieţii”,
Dată ţie de când eşti,
Deci, lui Dumnezeu dă slavă,
Şi de-acum să nu cârteşti!
Cele de metale scumpe
Sunt a oamenilor sfinţi,
Care sufăr pân-la sânge,
Întru grele nevoinţi.
Iară tu, cu sărăcia,
Lesne te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
Şi, răbdând, vei mulţumi!”
Văzând că am ascultat poezia cu atenţie, ne propune să ne mai recite una, Nevoitorul mândru, de data aceasta cu referiri la viaţa monahală:
La un Schit trăia odată
Un monah nevoitor
Ce era cu socoteala
Cam înalt cugetător.
El fiind la trup mai zdravăn
Decât fraţii de la Schit
Împlinea şi ascultarea,
Şi canonul îndoit.
Şaptezeci şi cinci de aţe
Regulat el învârtea,
Pe când alţii, mai bicisnici,
Nu puteau ca el urma.
Se plângeau de slăbiciune
Către cel mai sus-numit,
Iară el râdea de dânşii,
Socotind că-i procopsit.
Dumnezeu Preamilostivul
N-a lăsat pe robul Său
Ca să-şi piardă osteneala
Pentru cugetul cel rău.
Îi arată în uimire
Pe un Înger luminat
Cu un ciur frumos în mână
De metanii încărcat.
„Te făleşti (îi zice dânsul),
Înălţându-te în gând
Pentru aţele făcute
Şi te mângâi numărând?
Iată ciurul cu metanii
Pentru fiecare zi!”
Şi zicând aşa, începe
Îngerul a ciurui.
După asta îi arată
Cuviosului mirat
Că din ciurul plin de aţe
Numai trei s-au arătat!
Şaptezeci şi cinci de aţe
Iată ce au preţuit,
Căci la ceruri, dintre toate,
Numai trei ţi s-au primit!
Când începi să faci canonul,
Gândul este adunat,
Dar, trecând puţină vreme,
Te apuci d evânturat.
Te grijeşti să numeri bine
Aţele ce mânuieşti,
Dar cu mintea răspoândită
Ţări şi mări cotrobăieşti!
Pentru asta, din canonul,
Care zilnic ai făcut,
Trei metanii sunt pirmite,
Cele de la început!
Celelalte sunt pierdute,
Ca şi pulberea în vânt,
Căci, în loc să fii la ceruri,
Mintea zboară pe pământ!
Nu voieşte Domnul număr
Dintru cuget răspândit,
Mult, puţin, El vrea să facem
Cu trezvire şi smerit!
Iată, cel bolnav, ce zace:
Trei închinăciuni făcând,
S-a primit ca împlinire
A canonului de rând!
Celuia cu neputinţă,
De nu poate împlini,
Dar făcând şi el ce poate,
Dumnezeu îi va primi!
Iar de are ascultare
Şi de boală-i chinuit,
Altă jertfă nu se cere
Decât duhul mulţumit!
Mulţumirea întru boală
Este ca un sfânt prinos,
Mai primit decât canonul
Celui care-i sănătos!
Iar suspinul celui trândav
Este iarăşi mai primit,
DecâT multa nevoinţă
A celui ce s-a mândrit!
Se pogoară fără roade
Mândrul cel nevoitor
Şi ca cerul se înalţă
Cel smerit cugetător!
Să primească fiecare
Ce-i trimite Dumnezeu
Şi lucrând după putere
Umilească-se mereu!
A doua zi, când noi aşteptam microbusul, pentru a vizita câteva aşezăminte monahale (fiind ultima noastră zi de şedere la Athos), l-am văzut pe Părintele Marcel urcând în alt microbus. Nu ştim unde s-a dus.
Ajuns acasă, am căutat volumul Hrană duhovnicească, unde am găsit cele două poezii (titlul corect al primeia este Crucea vieţii omeneşti): Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Hrană duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase cugetări, care suie pe om cu sufletul la cer. Scrisă în versuri de Ieroschimonahul Ioan Iacob, care a sihăstrit la Schitul Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului. Pilde, cugetări şi imnuri în versuri cu conţinut dogmatic şi moral. Partea I – poezie, Editura „Lumină din Lumină” vă doreşte viaţă lină! (1 Timotei, 22). Şi un sufleţel curat cum Dumnezeu vi l-a dat! [Această carte apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.], Bucureşti, 2000.
Am mai găsit şi o antologie conţinând exclusiv versuri, alcătuită de arhimandritul Ioanichie Bălan: Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer. Versuri înmănuncheate sub îngrijirea Arhim. Ioanichie Bălan. Tipărite cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. [Cuvânt înainte: +Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Prolog: + Aristobul, Arhiepiscopul de Kiriacopoleos, Ieusalim, 25 noiembrie 1963], Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997.
Am reprodus cele două poezii din ediţia apărută în anul 2000, care ni s-a părut mai bine lucrată, din punct de vedere ştiinţific.
Dar cine este Sfântul Cuvios Ioana de la Neamţ Hozevitul?
Există o lucrare din care aflăm informaţiile necesare: Viaţa şi acatistul Sfântului Cuvios Ioan de la Neamţ-Hozevitul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, 32 de pagini.
Cum Sfântul Cuvios Ioana de la Neamţ-Hozevitul lipseşte din dicţionarele noastre literare, preferăm să reproducem un amplu articol despre acesta, publicat pe OrthodoxWiki): Ioan Iacob Hozevitul – OrthodoxWiki, care reliefează mai ales personalitatea religioasă a acestuia.
Regret că nu ştim cine este autorul excepţionalului articol de pe OrthodoxWiki (ca şi pe Wikipedia, articolele nu sunt semnate), dar am fost foarte atent la folosirea ghilimelelor de deschidere şi închidere, pe care le-am scris cu bold şi cu un corp mai mare (16), tocmai pentru a fi cât mai vizibile. Iată textul:
„Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos, în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în în calendarul ortodox la data de 5 august.
S-a născut la 23 iulie 1913, într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea «Iliuță». La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul. După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții. El este îngrijit, timp de zece ani, de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești. În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.
Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și Liceul „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.
Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții pustnicești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: «Nu, eu vreau să mă fac călugăr!» După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: «Mănăstirea!» Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.
Între anii 1934–1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeași ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a Mănăstirii cu hramul Înălțarea Domnului – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul Schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.
Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă, împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava, din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Lavra Sf. Sava cel Sfințit de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli. Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.
Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie, cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români, care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939–1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit, împreună cu un ucenic român, într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.
Între anii 1940–1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat, cu mai mulți călugări din Țara Sfântă, într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.
În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt, de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc «Sfântul Ioan Botezătorul», de pe Valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia Română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru, Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți, cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic, până la apusul soarelui, și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, intră în obștea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul», din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia «Sfintei Ana», unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.
În sărbători mari și în posturi, Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul Peșterii «Sfânta Ana» și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca, o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul Mănăstirii «Sfântul Gheorghe», arhimandritul Amfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.
După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini, care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20–21 iunie, 1992, sub numele de «Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul», fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.
Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare”, adică la trecerea lui în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în Catedrala «Sfântului Gheorghe» din Hama, în Siria; un călugăr–imnograf, din cadrul Patriarhiei Ecumenice, i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii, care ajungeau în fața moaștelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.
În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel, în curtea Seminarului «Veniamin Costachi», de la Mănăstirea Neamț, s-a construit o biserică în cinstea sa (sfințită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, în anul 1996).
Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.
Trăgându-se de origine din părțile Dorohoiului, Sfântul Sinod al BOR a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul și mijlocitorul elevilor, profesorilor și ostenitorilor acestei şcoli teologice, înaintea Bunului Dumnezeu. În 2012, a fost desemnat și ocrotitorul bibliotecarilor.
Sfântul Ioan Iacob este primul român, căruia Patriarhia Ierusalimului i-a proclamat canonizarea.” (Cf. Ioan Iacob Hozevitul – OrthodoxWiki. Data accesării: 8 noiembrie 2025)
Să mai adăugăm faptul că opera sa a fost tipărită în mai multe ediţii (unele reeditari):
***, Viaţa şi acatistul Sfântului Cuvios Ioan de la Neamţ-Hozevitul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993; Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer. Versuri înmănuncheate sub îngrijirea Arhim. Ioanichie Bălan. Tipărite cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997; Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Hrană duhovnicească. Carte cu cele mai minunate şi umilincioase cugetări, care suie pe om cu sufletul la cer. Scrisă în versuri de Ieroschimonahul Ioan Iacob, care a sihăstrit la Schitul Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului. Pilde, cugetări şi imnuri în versuri cu conţinut dogmatic şi moral. Partea I – poezie, Editura „Lumină din Lumină” vă doreşte viaţă lină! (1 Timotei, 22). Şi un sufleţel curat cum Dumnezeu vi l-a dat! [Această carte apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.], Bucureşti, 2000; Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Dor de pustie, dor de cer. Versuri înmânuncheate sub îngrijirea [lui] Ioanichie Bălan. Ediţia a 2-a, Editura Trinitas, Iaşi, 2007;
| Ioan Iacob, ieroschimonah [care a sihăstrit la Schitul „Sfintei Ana” din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului], Hrană duhovnicească: carte cu cele mai minunate şi umilicioase cugetări, care suie pe om cu sufletul la cer. Scrisă în versuri, Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 1993; | ||
Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, Pentru cei cu sufletul nevoiaş ca mine… Opere complete, Editura Doxologia, Iaşi, 2010;
Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ-Hozevitul, Viaţă, poezie, învăţătură. Ediţie îngrijită de Ioan Mihoc, Viorel Laiu, Vasile Păvăleanu, Editura Doxologia, Iaşi, 2010. |