– Cu ce ocazie vă aflaţi în Israel, domnule Rad?
– Mă aflu în ţara Dvs., împreună cu soţia mea, pentru o perioadă de zece zile, graţie unei invitaţii făcute de domnul Eliezer Palmor, personalitate binecunoscută în Israel, graţie misiunilor diplomatice pe care le-a avut: secretar prim la Ambasada Statului Israel din Bruxelles, consilier (însărcinat cu afaceri ad interim) la Oslo, ministru consilier la Buenos Aires (1980-982), ministru plenipotenţiar la Paris (1984-1987), ambasador extraordinar şi plenipotenţiar la Montevideo (1987-1991), şeful delegaţiei permanente (cu rang de ambasador) a Satului Israel la UNESCO, Paris (1991-1994). Domnia sa este născut în România şi a studiat la Universitatea din Cluj. A emigrat în Israel în 1960, iar în anul 2000 a revenit la Universitatea din Cluj, de data aceasta în postura de conferenţiar, ţinând aici câteva cursuri şi seminarii. Cu această ocazie ne-am „împrietenit”, dacă îmi pot permite să folosesc acest termen, astfel că ne-am revăzut aici, în Ţara Sfântă.
– Când a avut loc primul Dvs. contact cu evreitatea?
– Cred că în adolescenţă. Eu m-am născut într-o comună din Transivania, numită Bichiş, cu două sate formate din români, iar două din maghiari. Relaţiile dintre cele două etnii au fost întotdeauna foarte bune: ungurii din Bichiş şi din Ozd, care erau foarte buni meşteri, au construit multe sate din Nandra mea natală, inclusiv casa parinţilor mei. Iarna cumpărau fân de la noi. Îmi amintesc iernile cu zăpezi foarte mari, când venea câte un maghiar la tata să cumpere fân. Se duceau în grădină, smulgeau un şomoiag de fân din căpiţă, îi analizau calitatea, se înţelegeau asupra preţului, apoi veneau în casă şi beau adălmaşul. În acest spirit de toleranţă şi înţelegere am crescut eu. Ştiu că în comună existau şi câţiva evrei, care ţineau bolde şi farmacii, dar probabil că aceştia au emigrat în Israel pe vremea când ar fi urmat să-i cunosc (m-am născut în anul 1955). Liceul l-am făcut la Luduş, un orăşel din câmpia transilvană, unde exista o comunitate evreiască puternică. Ştiu asta fiindcă în relativa apropiere a liceului meu se afla o sinagogă, unde am aflat că merg evreii să se roage, aşa cum mergeam noi la biserică. Între colegii mei de liceu s-a numărat şi un evreu, Andrei Wiegner, care a emigrat în Israel, în anul doi sau trei de liceu. De atunci nu l-am mai văzut, şi tare aş fi vrut să-l întâlnesc, fiindcă mă împrietenisem cu el (a fost şi în satul meu natal, pentru câteva zile). Speram că îl voi revedea în Israel, dar nu i-am putut da de urmă. Voi scrie ziarului Ultima oră, care are o rubrică de profil (Unde sunteţi?), dedicată „căutărilor de rude, colegi şi prieteni, ale căror urme le-am pierdut”), poate îmi voi putea descoperi prietenul meu din liceu. În facultate am avut o colegă din Tg. Mureş, Aurora, care s-a căsătorit cu un tânăr din Israel, Fati, aflat la studii în România. Şi urma ei am pierdut-o. Poate va citi aceste rânduri şi ne vom putea scrie. În perioada studenţiei, am avut câţiva profesori evrei foarte buni: dacă îmi daţi voie, v-aş aminti pe Dvs., domnule profesor Paul Schveiger, apoi pe latinistul Tiberiu Weiss şi pe doamna Frida Edelstein, mare specialistă în sintaxa limbii române. Facultatea de Filologie, pe care am absolvit-o, este situată, după cum ştiţi, aproape de cea mai frumoasă sinagogă din oraşul nostru. După terminarea facultăţii, am beneficiat de o bursă de două luni la Viena, acordată de Fundaţia Elias din Bucureşti. De la Viena, unde mă aflam pentru o documentare în vederea elaborării tezei de doctorat, am trimis mai multe corespondenţe presei din România (interviuri, pagini de jurnal, impresii de călătorie, anchete etc.), care au atras atenţia unor colegi de la recent înfiinţata Facultate de Jurnalistică. Aşa am ajuns să concurez pentru un post de lector, urmând astfel drumul unei cariere universitare la care nu mă gândisem niciodată. De aceea pot să spun că legatura mea cu evreitatea mi-a schimbat, într-un fel, destinul (am vorbit despre acest aspect în prefaţa primei mele cărţi, Peregrin prin Europa, pe care Dvs. aţi avut generozitatea să o recenzaţi foarte frumos în Viaţa noastră[1]).
– Ce aţi făcut în cele zece zile trăite în Israel?
– Au fost zece zile extrem de intense, în care am trăit experienţe extraordinare. S-a nimerit ca sejurul nostru să coincidă cu o perioadă deosebită şi sub aspect natural (cu vegetaţia în plină expansiune), şi istoric: am trăit aici Ziua Holocaustului, Ziua Eroilor şi Ziua Independenţei Statului Israel, sărbători trăite cu maximă pioşenie şi intensitate de către poporul israelian. Am fost în pelerinaj la locurile sfinte pentru creştini, după cum am vizitat şi numeroase localităţi, muzee şi locuri legate de istoria multimilenară a evreilor. Pot spune că am călătorit în multe ţări, dar nicăieri n-am găsit, ca în Israel, o concentare atât de mare de istorie pe metru pătrat! Ierusalimul este un exemplu tipic în acest sens. De aceea aştept să mă întorc acasă şi să încep partea a doua a cunoaşterii Israelului, prin studiul unor lucrări de specialitate şi al însemnărilor de călătorie ale altor călători, prin magnifica Dvs. ţară. În al doilea rând, am avut o serie de contacte cu diverse peronalităţi culturale, ştiinţifice de aici: profesorul Leon Volovici, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, domnul Josef Govrin, fost ambasador în România, în perioada 1995-1989, doamna Ditza Goshen, care conduce un departament pentru relaţiile culturale cu România. I-am făcut o vizită scriitorului nonagenar Marius Mircu, despre care am realizat şi un mic film. Revederea cu Dvs. şi cu familia Palmor se înscrie, de asemenea, între momentele importante ele vizitei noastre. Regret că timpul nu mi-a permis să mă întâlnesc cu câţiva scriitori de limbă română de aici, pe care îi preţuiesc foarte mult, ale căror cărţi le-am citit, despre unele scriind în presa românească sau în Dicţionarul scriitorilor români, unde sunt colaborator: Elena Tacciu, Al. Mirodan, Al. Sever, Virgil Duda. Sunt scriitori care continuă să scrie în limba română, motiv pentru care ei fac parte şi din patrimoniul nostru cultural.
Am citit foarte multe cărţi despre holocaustul evreilor din România, despre care generaţia mea nu a ştiut nimic, datorită regimului comunist în care am trăit. M-am documentat despre activitatea lui A. L. Zissu, marele scriitor căzut azi în uitare, pe care vreau să îl aduc în actualitate printr-un amplu studiu. Am cules câteva mărturii referitoare la deportarea în Transnistria a evreilor din România, pe care vreau să le public în presa românească. Folosesc acest prilej pentru a îndrepta o eroare pe care am făcut-o în prima mea carte, Peregrin prin Europa, unde am scris că România ar fi „una din puţinele ţări care nu a avut deportaţi în lagărele de exterminare”, eroare pe care Dvs. aţi semnalat-o în cronica pe care aţi binevoit să o consacraţi acestei cărţi (Viaţa noastră, an XXXIII, nr. 15.125, 15 dec. 2000, p. 20), unde aţi subliniat, la fel de pertinent, că această eroare trebuie pusă pe seama regimului comunist în care am trăit şi m-am format ca intelectual, când capitolul despre lagărele de exterminare din Transnistria a rămas unul închis în istoriografia comunistă, pentru a nu păta istoria poporului român. Aici, în Israel, am aflat de cărţile lui Matatias Carp, ale lui Solomon Şapira, Marius Mircu, dar mai ales de excepţionala lucrare a lui Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu (Editura Hasefer, Bucureşti, 1998), cărţi pe care abia aştept să le studiez în detaliu. Vreau, de asemenea, să citesc documentata carte a lui Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa (RAO, Bucureşti, 1998), pentru a avea şi o altă perspectivă asupra fenomenului în cauză.
– Ce impresie v-a făcut presa de limba română din Israel?
– Am citit cu real interes ziarele româneşti din Israel. M-a uimit în primul rând marele număr al acestora: Viaţa noastră, Revista mea, Minimum, Orient Expres, Ultima oră, Facla Magazin, Haţionut, probabil mai sunt şi altele. Fiindcă eu am la facultate un curs care se intitulează Stilistică şi mass-media, am urmărit presa şi cu ochii specialistului, ca să spun aşa.
Remarc, mai întâi, diversitatea tematică a acestora, faptul că toate au un profil de magazin, ceea ce răspunde, desigur, interesului cititorilor. Am găsit foarte bune comentarii şi analize politice, pagini de literatură, polemici, articole documentare, impresii de călătorie, interviuri, sfaturi practice, articole tratând probleme ale sănătăţii, reţete culinare, curiozităţi ştiinţifice, nelipsitele pagini de umor, caricaturi, cuvinte încrucişate etc. Trebuie să recunosc faptul că presa în limba română din Israel este, în general, foarte bine scrisă, mai bine decât multe publicaţii din România, ceea ce consider că este o performanţă, având în vedere depărtarea de ţara de origine. Greşelile de tipar sunt destul de rare, iar vocabularul este deosebit de bogat. Au fost unele cuvinte pe care la început nu le-am înţeles (Zahal, Şabak, hameţ, miluim, a alia, Hanuca), am cerut explicaţii, apoi m-am familiarizat cu ele. M-a uimit apoi diversitatea de opinii, ceea ce arată că trăiţi într-o democraţie adevărată. Am găsit publicate ştiri care la noi ar fi fost considerate secrete militare şi mă mir că aici au putut să apară, având în vedere starea conflictuală din zonă, cum ar fi ştirea referitoare la faptul că 600 de rezervişti au preferat să meargă în închisoare decât să servească în teritoriile palestiniene sau că dintr-un depozit al armatei ar fi dispărut mai multe rachete! Tot aşa de şocat am fost citind articole despre deputatul Dvs. din Knesset, Ahmed Tibi, care este consilierul politic al lui …Yasser Arafat, deşi acesta din urmă a declarat că „se va comporta faţă de Israel ca şi profetul musulman Mahomed faţă de tribul Kureişi: pe de o parte, discuţii şi tergiversări, pe de altă parte, găsirea unei ocazii pentru a-l distruge” – cf. Ultima oră (anul 7, nr. 1885, 20 apr. 2001, p. 1)! Doar la capitolul punctuaţie aş avea ceva de reproşat presei de aici (virgulă între subiect şi predicat sau între predicat şi complementul direct, absenţa virgulei acolo unde prezenţa ei este absolut obligatorie etc.). De asemenea, în Revista mea (nr. 1979, 6 apr. 2001, p. 7), am constatat o inadvertenţă între titlul unui articol şi conţinutul acestuia (exemplu pe care îl voi reţine pentru viitoarea ediţie a cărţii mele, Stilistică şi mass-media): sub titlul Ion Iliescu moşteneşte conacul familiei Lipatti, se menţiona faptul că respectivul conac a revenit doctoriţei Liliana Ciocârlan Pavelescu, e adevărat, o simpatizantă a …stângii, dar fară legătură directă cu Ion Iliescu! Unde dai şi unde crapă! Dar aceste aspecte sunt minore şi nu ştirbesc cu nimic prestigiul presei despre care vorbim.
- Veţi scrie despre peregrinările Dvs. prin Israel?
– A fost o experienţă prea profundă pentru mine, ca să nu împărtăşesc impresiile mele de călătorie şi altora. Intenţionez să scriu o mică lucrare, intitulată De la Nandra la Ierusalim (Nandra fiind, deci, satul meu natal) sau Zece zile în Israel (încă nu m-am decis asupra titlului)[2]. Ea va cuprinde însemnările mele de călătorie, interviurile făcute cu o seamă de personalităţi, câteva portrete ale unor scriitori evrei de limbă română, recenzii ale unor cărţi prea puţin cunoscute în spaţiul românesc, mărturii ale unor foşti deportaţi în Transnistria etc. Văd în această viitoare carte a mea o modestă ofrandă pentru şansa de a fi putut vizita Ţara Sfântă şi de a mă fi bucurat de ospitalitatea unor oameni deosebiţi
Interviu realizat de Paul Schveiger
(Viaţa noastră (Israel), anul XXXIII, nr. 42, 2000, p. 20)
[1] Viaţa noastră, anul XXXIII, nr. 15.125, 15 dec. 2000, p. 20.
[2] Din păcate, această carte nu a mai fost scrisă.