Între sutele de cărţi care s-au scris despre Athos, nu cred să mai existe una, scrisă de un autor care declară, încă de la început: „Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane.”
Autorul a fost invitat să însoţească, pe post de cronicar în pelerinaj (după Paştile din 2011), un grup de intelectuali, unii dintre ei membri ai grupului „Prolog”, care aveau programată o vizită la Sfântul Munte Athos. Autorul acceptă, deşi îşi dă seama că „proptirea fiinţei mele în coasta meşterilor şi ucenicilor grupului «Prolog» era tot ce poate fi mai nepotrivit, nemotivat şi paradoxal. Başca agasant, supărător şi (fără vina mea!) chiar umilitor pentru unii dintre ei.” (p. 15). Sau: „Dacă aş fi ştiut care-mi este adevărata menire, zău că nu aş fi acceptat. Să aduci în îngereasca împărăţie a Răbdării, Ascultării şi Isichiei un năbădăios atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării, ca mine, apoi asta va să zică un sadomasochism demn de cele mai perverse scenarii ale nesupunerii cu agendă protestantă!” (p. 18).
Ceea ce l-a determinat să accepte a fost şi faptul că, în seara dinaintea operaţiei pe cord deschis, din iunie 2005, a primit un telefon cu următorul conţinut: „«Domnule Mihăilescu, să ştiţi că-n noaptea asta, înaintea operaţiei, noi, cu toţii, vom ţine la Alba Iulia maslu pentru dumneavoastră.» Cum să nu rămâi siderat? Să mă văd subiect de slujbă nocturnă, asta chiar mi-a depăşit imaginaţia. Şi m-a lăsat dator, într-un fel, pe viaţă.
Astfel încât, numai ce am auzit de la Costion numele lui Andrei Andreicuţ, că am sufocat în faşă orice cârcotire şi pornire insurgentă – şi am acceptat. Cu o singură condiţie: să fiu cooptat în echipă cu Ovidiu Golescu, ginerele nostru, om îmbisericit, cu duhovnic de ani şi ani, posturi nesmintite şi prezenţă duminicală la liturghie. Adică antipodic mie şi desăvârşit inseriabil în siajul «Prologului». După câteva sondaje administrative, Ionuţ Totu mi-a trimis acceptul, fericindu-mi astfel împiedicările cu un toiag pe măsură” (p. 17).
După toate aceste întâmplări şi odată asumat rolul de cronicar al grupului de „închinători”, Dan C. îşi ia în serios misunea şi ne oferă minime informaţii despre istoria Athosului (cum a devenit Muntele Athos Grădina Maicii Domnului, despre daniile făcute de domnitorii şi voievozii români, secularizarea averilor mănăştireşti, făcută în timpul lui Cuza etc.), documentându-se serios şi dând citate din cărţi fundamentale în domeniu (Dan Zamfirescu, Ortodoxie si romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice, 1992; Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, 1940; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a IV-a, 2000). Citează cu plăcere câteva fragmente din Everghetinos-ul tipărit la Mănăstirea Vatoped, în 2010, tradus de către părinţii Daniil şi Pahomie.
Încă de pe vapor, „fraţii” de pelerinaj încearcă să-l „alfabetizeze” pe „ignorantul păgân”, cum se consideră, oferindu-i lucrarea lui Sotiris Kadas, Mont Athos. Guide illustré des vingt monastères, Atena, 2006, din care află, pentru prima oară, de Sf. Athanasie, duhovnicul Împăratului Nichifor Focas, cel care a întemeiat, în anul 963, Marea Lavră şi a cărui peşteră o va vizita la Prodromu. În acelaşi ghid, găseşte informaţii despre atacurile cavalerilor francezi, dar nu numai, care voiau să îi oblige pe călugări să părăsească ortodoxia şi să treacă la catolicism, despre atacurile piraţilor catalani, care au spânzurat călugări şi au incendiat mănăstirile. Află despre celebrele mozaicuri de la Vatoped, datând din secolele XI-XIV, pe care le va vizita şi care îl vor lăsa într-o „dulce contemplare”. Îl încruntă marea tulburare a vieţii athonite, în urma Revoluţiei greceşti din 1821, după cum îl „bucură actualitatea: douăzeci de mănăstiri, douăsprezece schituri, zeci de chilii şi colibe, aproximativ 2.200 călugări pe 360 km2, la 2000 de metri altitudine: greci, ruşi, români, armeni, sârbi, bulgari, albanezi, macedoneni, sirieni, egipteni, marocani, fie idioritmici («de sine», din ce în ce mai puţini, fiindcă asceza în singurătate e tot mai străină de firea omului de azi), fie chinoviali («de obşte», totul în comun, trăire comunitară).” (p. 25-26; de observat însuşirea deja a unui vocabular de specialitate). Această iniţiere în viaţa de pe Muntele Athos îi aduce autorului şi o firească nelinişte: „La urma urmei, cine-i de vină că am acceptat cu vinovată inconştienţă invitaţia (să-i zic provocarea?), fără să întreb nimic, dar aboslut nimic, despre tot ceea ce compune confortabilul harnaşament al unui hedonist sexagenar, marcat de «sentimentul turistic la existenţei», panteist, flecar, hachiţos, vanitos, coleric, egocentrat infantil, insubordonabil şi imprevizibil. Să vii, cum spuneam, în Ţinutul Răbdării, Smereniei şi Ascultării tocmai tu – cel doldora de vanitate, nerăbdare şi nesupunere – e deopotrivă dovadă de cinism şi înconştienţă!” (p. 27).
Ideea aceasta este subliniată şi mai mult în capitolul „O nepotrivire strigătoare la cer”, în care aflăm informaţii interesante despre trăirile sale religioase: „Izolat în context, antinomic faţă de situaţii, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de ani, eu am intrat în biserică la vreo cinci, şase nunţi şi tot atâtea botezuri (de două ori ca naş). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în faţa altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în greceşte!) cam 40 de ceasuri în zece zile!
M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţa: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 22 de ani, înainte de nuntă, la Mănăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu (între timp canonizat, n. I.R.). Iar a treia oară acum, la Schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus unei năprasnice limpeziri de sine, cu anafură şi agheasmă.” (p. 28).
Condiţiile de cazare îi amintesc de „constrângerle umilitoare ale stagiului militar din Bacăul verii lui 1977”, cu zece oameni în cameră („zece mostre de sforăituri drăceşti pe minut”), cu WC turcesc, cu numai două mese pe zi, fiecare durând doar 15-20 de minute, cu meniuri fără carne şi fără oglindă de bărbierit, taxat drept „papistaş”, pentru că îşi refuză, „măcar o săptămână, onoarea bărbii athonite”! Omul cu lecturi religioase foarte serioase (Biblia, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia tradusă de Stăniloae etc.) a ezitat în alegerea între Teologie şi Filologie!
Ca pe mulţi intelectali ajunşi la Athos, şi Dan C. Mihăilescu a fost interesat de relaţia credinţă-logică, îndoială vs. supunere necondiţionată. Dar, pe de altă parte, recunoaşte: „Nu e mai puţin adevărat că a te mulţumi cu bucuriile inimii şi virtuţile contemplării exclusiv în afara Bisericii nu este o atitudine firească pentru un bun creştin. Pe de altă parte, a-i acorda Bisericii numai respectul datorat unei instituţii vitale prntru coeziunea socială şi forţa morală a unei etnii, cinstindu-i rostul, dar nefrecventând-o, este o duplicitate pe cât de vinovată, pe atât de păgubitoare pentru armonia fiinţei.
Multă vreme m-am alinat cu gândul că, nepăcătuind şi încercând să fac numai bine, asta mă dispensează de mersul la biserică.” (p. 33).
Este important faptul consemnat de autor: „Dintotdeauna i-am invidiat sincer şi intens pe prietenii care se duc duminică de duminică la liturghie şi care-şi potrivesc viaţa după Rânduiala cresţină. Educaţi astfel din copilărie, sau, dimpotrivă, ajungând singuri, cu vârsta, la smerenie şi înelepciune. Mă uit, aş zice, cu evlavie la Maria şi Costion Nicolescu, oameni cu doi copii şi cinci nepoţi, pentru care vieţuirea întru ortodoxie – rugăciunea, posturile, păstrarea nesmintită a tradiţiei şi obiceiurilor creştine, altruismul, armonia sufletească, pacea conjugală şi cultul slujirii reprezintă, în chipul cel mai natural, fără umbră de efort, însuşi axul existenţei lor.” (p. 34).
Amintindu-şi de sarcina de cronicar al grupului, autorul ne descrie drumul cu microbusul prin Grecia, până la Ouranopolis, de aici, cu vaporul „Sf. Pelnteleimon”, până la Dafni; admiră zborul albatroşilor însoţitori, care iau mâncarea din mâinile călătorilor; urmează plecarea cu microbusul până la capitala Karyes. O primă vizită apoi la Schitul Sf. Andrei, „cu mult, obraznic şi cazon spirit mujic. Nu-mi place deloc. Asprime, răceală, nepăsare igienică, aer de cazarmă. Mizerie şi improvizaţie.”
Vizitează Biserica Protaton (dar numai pe dinafară), apoi Mănăstirea Cutlumuş, unde este uimit de diferenţa dintre ora reală şi ora bizantină. Admiră picturile lui Teofan Cretanul. Urmeză Schitul Kapsala, apoi Mănăstirea Pantocrator, drumul cu un camion la Schitul Lacu, Mănăstirea Caracalu, apoi Prodromu, cu o maşină de teren. Coboară cele 250 de trepte, pentru a vedea peştera Sf. Atanasie, întemeietorul Athosului. De aici merge, pe jos, la Marea Lavră, admirând chiparosul de 1000 de ani, plantat de înşuşi Sf. Atanasie! Are un mic conflict cu un călugăr, care i-a atras atenţia să nu stea la slujbă cu mâinle la spate, ci cu cu ele împreunate, în faţă. Savurează cina la trapeză, pe mese de marmură, vechi de o mie de ani. La Prodromu s-a impus îngenuncherea, dar el nu s-a putut conforma Şi se justifică astfel: „Mi s-a părut mai cinstit să-mi dsezvălui necredinţa doritoare de har, decât să mă prăbuşesc fariseic pe podea, mimând habotnicia. Slavă Domnului că minunatul Efrem, stareţul Vatopedinului, avea să-mi curme chinul, arătându-ne că numai la Prodromu se mai practică îngenuncherea şi că libertatea, consimţirea, e de preferat supunerii fariseice.” (p. 53).
La Prodromu este fermecat de „cântarea corală athonită, cea care avea să mă copleşească, literalmente, la Vatoloedi”. La Caracalu admiră tablourile lui Petru Rareş, cu spătarul lui, Petru. Prinde deschisă Biserica Protaton şi admiră picturile lui Panselinos. La Mănăstirea Iviron este uimit de Icoana Portăriţa, la Mănăstirea Stavronichita – de pictura lui Teofan Cretanul a Sf. Nicolae cu scoica. La Vatoped, se întâlneşte cu Părintele Daniil, care, „făptură excepţională, mă smulge frăţeşte, dar fără drept de apel, din pronaos şi mă înfige direct în strană, în faţa altarului” (p. 56). E o ipostază în care „trăiesc nouăzeci de minute de înălţare, într-un crescendo pe cât de vinovat la început, pe atât de supus extazului către final.” (p. 56).
Cât timp a stat în strană, gândurile i-au fost în altă parte, mai lumească. S-a gândit şi şi l-a imaginat pe fiecare călugăr în împrejurări domestice: unul îşi pârăşte la stareţ fratele, altul îşi admiră în faţa oglinzii codiţa prinsă-n elastic, de la ceafă etc. „Totuşi, la sfârşit – continuă autorul –, când a început lunga perindare a credincioşilor la sărutul icoanelor, m-am strecurat cu tăcută vinovăţie afară. Nu am fost şi nu sunt un om «închinat la icoane.» Regret sincer şi profund acest luru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului şi autenticităţii. Autofalsificarea mi se pare o pervesiune. M-am simţit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam vinovat, oameni care-şi aşteptau rândul la icoane şi pe lângă care eu alunecam netrebnic, să ies cât mai iute afară…” (p. 59).
A doua revelaţie umană a scriitorului, după Părintele Daniil, de la Vatoped, este stareţul Efrem, de la aceeaşi mănăstire, de la car e a reţinut un sfat: „Ia omul de lângă tine aşa cum este el!”
Vizitează apoi, cu o maşină condusă de Părintele Daniil, Chiliile Colciu şi Sfântul Ipatie. La Colciu vede mormântul Părintelui Dionisie Ignat, cel canonizat în 2025, care a fost vizitat şi de Prinţul Charles al Marii Britanii.
La finalul cărţii, Dan C, Mihăilescu ne oferă două portrete: al Părintelui Daniil (Părintele Daniil, o duminică de om) şi stareţului Efrem, de la Mănăstitea Vatoped. (Arhimandritul Efrem). Este uimit de ce a scris acesta, în Cuvânt din Sfântul Munte, din cartea Cuvânt din Saântul Munte. Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi, în România (2001): „Sfântul Munte s-a întristat la primirea Papei de către Biserica Română.”
La finalul cărţii, autorul aduce 8 argumente, pentru care ar dori să revină la Athos: să mai poată participa la slujbele de dimineaţa; să descopere noi calităţi ale Părintelui Daniil; să bată drumurile dintre mănăstiri cu pasul, nu cu maşina; să se convingă că trebuie să viziteze şi mănăstirile din România; să afle numele unui monah tânăr, care fusese ProTV-ist la Târgu Mureş; să vadă, la Prodromu, cele zece volume de miniaturi ale ieromonahului Irinarh Şişman; ca să adeverească vorba stareţului Efrem: „Oricine bea apă în Sfântul Munte revine aici.”
Lucrarea conţine, în anexe, numeroase fotografii din timpul pelerinajului, dar şi reproduceri după tablourile datorate pictorilor, care au fost în grup (Horea Paştina, George Mircea, Sorin Scurtulescu, Constantin Flondor, Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu, Mihai Sârbulecu şi Andrei Rosetti).
Surprinzător, pentru autorul care declara că „nu sunt un om închinat la icoane”, este faptul că îşi termină cartea cu o rugăciune, „care, citită dinspre mine, conţine totul”. Este luată din Sf. Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase şi rugăciuni scoase din facerilre Sfântului Efrem Sirul şi aşezate după rânduiala Psalmilor lui David. Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 141:
„Bună Maică a Atotbunului Dumnezeu, dăruieşte-mi umilinţă, linişte a gândurilor, statornicie a cugetului, curăţie a minţii, trezvie a sufletului, smerită cugetare, cuvioasă aşezare a duhului, purtare înţeleaptă şi pacea sufletului, pe care Domnul a dăruit-o ucenicilor săi.”