Protosinghelul Maxim (Iuliu-Marius) Morariu (n. 1991, Salva, jud. Bistriţa-Năsăud) este doctor în teologie al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laude) și doctor în științe sociale al Universității Pontificale Angelicum din Roma (Summa cum laude). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie), un masterat în „Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate. A urmat apoi Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), din cadrul Universităţii clujene, și masteratul în „Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018) și un masterat în științe sociale la mai-sus pomenita universitate pontificală (2020) și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz și Belgrad.
Începând cu anul 2022, este eclesiarhul Catedralei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Saint-Hubert (Quebec) a Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei. A fost exarh al mănăstirilor din Episcopia Canadei în perioada 2022-2024, iar din luna iulie a anului 2024 este inspector eparhial.
A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 34 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate, în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (3 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional (revista este indexată în Scopus, Doaj, EBSCO, CEEOL, Index Copernicus, Ulrichsweb şi Repec, având colaboratori din România, Republica Moldova, Statele Unite ale Americii, Grecia, Germania, Slovacia, Polonia, Franţa, Austria, Ucraina, Rusia, Germania şi Elveţia), secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș”, din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Centrului de Studii Ecumenice (Cluj-Napoca), al Academiei Modelelor, Elitelor și Valorilor (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).
(Material preluat de pe site-ul Doxologia.ro, accesat la 6 februarie 2026)
*
– Preacuvioase Părinte Maxim, mai întâi vă mulţumesc pentru faptul că aţi acceptat să facem acest interviu, pentru cartea mea, despre Sfântul Munte Athos, la care lucrez în prezent. Recunosc că am vrut să fac trei interviuri cu trei Părinţi athoniţi, dar nu s-a răspuns apelului meu. Am înţeles că, pentru Cuvioşiile lor, smerenia este mai importantă decât evocarea, expunerea, deşi numele pe care le-am avut în vedere sunt prezente în emisiuni TV, în interviuri, podcasturi etc. Mi-ar fi plăcut să mi se răspundă la întrebările mele, pe care şi le pun, probabil, mulţi pelerini!
Aşadar, prima întrebare: Ce-i determină pe unii oameni să îşi abandoneze o carieră de succes şi să intre în cinul monahal? Avem cazuri cunoscute şi de intelectuali, care şi-au manifestat această opţiune: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, actorul Dragoş Pâslaru, Rafail Noica, Alexandru Cotescu şi alţii! Ne puteţi dezvălui şi experianţa proprie în acest caz sau ea trebuie să rămână o taină?
– Stimate domnule profesor, eu sunt cel onorat, care ar trebui să vă mulțumească pentru acest interviu.
Nu știu exact ce îi determină pe părinții athoniți să fie reticenţi pentru anumite dialoguri, dar vă mărturisesc că și eu m-am izbit de acest comportament, atunci când i-am invitat să înregistrăm ceva pentru site-ul Doxologia.ro Paradoxal, cei pe care îi contactasem în acest sens sunt prezențe active în mediul online.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, mi se pare extrem de fascinant că anumiți oameni de prim rang ai culturii române, precum cei pe care i-ați menționat (l-aș adăuga aici și pe părintele Steinhardt), au ales monahismul drept alternativă. Cred că în fiecare situație există ceva ce noi, în limbaj teologic, definim prin sintagma de „revelație”. Un moment intim de întâlnire cu Dumnezeu, care le-a schimbat viața. Aidoma celui al lui Zaheu din Evanghelie. Aș adăuga aici și exemplul lui Ioan Alexandru, care, deși nu a ales viața monahală și a fost definit de către oameni de cultură, precum Monica Lovinescu, sau chiar de către părintele Stăniloae drept „misticul de stat”, a avut un moment de aprofundare a spiritualității ortodoxe. Aceasta este cea care îi determină să se gândească mai serios la asumarea, în chip practic, a valorilor spirituale. Apoi, din lectura notelor, parcimonioase altminteri, ale lui Steinhardt și ale maicii Benedicta, cu privire la viața monahală, mi-am dat seama de asemenea că există o tendință a intelectualilor de a idealiza acest aspect. E vizibil și la vocații monahale, precum cea a părintelui Scrima ori a lui Bartolomeu Valeriu Anania. Acest lucru poate crea uneori dezamăgiri și momente de tristețe, dar nu e o piatră de poticnire atât de puternică, încât să îi determine să renunțe la vocația lor.
Contextul face, de asemenea, pe unii dintre cei pomeniți (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, membră a Academiei Române, sau actorul Dragoș Pâslaru) să ia această decizie la finalul unei cariere de succes. Într-o vreme în care s-au așezat sufletește și au devenit nume de notorietate, fapt care se repercutează, pozitiv, cred, și asupra a ceea ce fac ei ca monahi. Apoi, e interesant că a devenit un adevărat trend și pentru oameni care nu-şi asumă viața monahală ca vocație la final de viață (mă gândesc aici la Florin Piersic, la acad. Alexandru Zub), să se retragă la bătrânețe în spații pitorești, precum mănăstirile din Bucovina, în care să aprofundeze și să retrăiască valorile spiritualității genuine. Originile acestei atitudini trebuie căutate, probabil, în Bizanțul de altă dată, unde oameni mari ai culturii acelei vremi se străduiau să își încheie viața, preocupându-se mai mult de cele duhovnicești decât de orice altceva și cerând călugăria pe patul de moarte (se spune că, în baza aceleiași tradiții, și Ștefan cel Mare ar fi fost călugărit pe patul de moarte).
Să vă răspund acum și la cea de-a doua parte a întrebării. În ceea ce mă privește, m-am sfiit întotdeauna să vorbesc despre mine. Culmea e că am scris o teză de doctorat dedicată autobiografiei spirituale și îmi e frică de a mă lăsa personal pradă acestui subiect! La mine n-a fost ceva absolut special. În plus, nu eram un personaj de notorietate la momentul călugăriei. La mine a fost, mai degrabă, o continuare firească a unei educații și a trăirii pe care am cultivat-o încă din copilărie. Sunt crescut într-o familie de ortodocși practicanți, cu o mamă care și-a trăit frumos credința, fără a-i negocia cu niciun chip valorile (mi-ați cunoscut părinții, când, împreună cu doamna prof. dr. Doina Rad, mi-ați făcut onoarea unei vizite acasă). Apoi, am crescut într-o familie cu vocații sacerdotale. Ecumenice, ce-i drept. Îmi place să spun, mai în glumă, că suntem șapte preoți de toți în familie. De un Maslu. Nu toți de aceeași confesiune, însă. Cinci ortodocși (doi unchi ai mamei, doi nepoți ai tatei și subsemnatul), un greco-catolic (văr primar al mamei) și un pastor penticostal (în Texas, tot de pe latură maternă). Cu toții, oameni deosebiți. Unul dintre frații mamei mi-a fost, însă, model. A fost preot de spital. Ca tânăr, care mergea în vizită la rudele de la oraș în vacanțele de vară, am simțit puternic amprenta sa, ca educație și prezență. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile. Cred că, din acel motiv, unchiul dormea în altă cameră și mătușa în alta. Să nu o trezească noaptea, când sunau de la spital, să îl roage să vină la căpătâiul câte unui bolnav. Din rațiuni de organizare a spațiului, dormeam în cameră cu el. Când suna telefonul, uneori la două sau chiar la trei noaptea, eram în picioare și-i ceream să mă ia cu el. În ciuda protestelor, trebuia în cele din urmă să cedeze. Mergeam, coadă după câine, cum se zice la Bistrița, cu părintele prin spital. Îi țineam cartea, îi dădeam răspunsurile la slujbă. Mă punea să deschid Molitfelnicul la cutare pagină. Eu urmăream rugăciunea, pentru că dânsul o știa pe de rost. Exista o singură secție, unde nu mă lăsa să merg cu dânsul. Era delicat. Nu mă trimitea la plimbare oricum. Se intra cu un anume cod de interfon sau cu o cartelă. Doar dânsul știa codul. De fiecare dată, când ajungeam acolo, își amintea că a uitat o carte sau ceva în capelă. Mă trimitea să fug repede să i-o aduc. Pe când ajungeam, el era deja intrat și îl așteptam afară. Se scuza că a fost urgent și că nu m-a putut aștepta. Era secția de pediatrie.
Apoi, o să vă mărturisesc, în premieră, un episod care o să vă amuze. Unchiul avea un diac tinerel. Cu vreo zece sau poate cincisprezece ani mai mare decât mine. Acesta avea o prietenă. Și mai avea în coastă pe curiosul copil de atunci, în vârstă de opt-nouă ani, care era ca un burete. Voia să afle tot. Şi-a dat seama că prind repede și m-a învățat să fac Utrenia, slujba de dimineață, care precede Liturghia. Eram un țânc mic și îndesat, care nici măcar nu ajungea până la strană, să ia cărțile. Mi le pregătea el. Mi le aranja pe bancă, îmi arăta ce e de făcut. În timp ce unchiul se pregătea de slujbă, el fugea la o cafea cu prietena, iar eu citeam ce îmi arăta el. Se întorcea doar la Liturghie, unde eram prea mic, ca să cânt toată slujba. Nu știu dacă s-a căsătorit între timp cu fata respectivă, nu am ținut legătura cu el de mai bine de două decenii și jumătate (l-am revăzut sporadic, când eram în seminar, dar am uitat să întreb, știu doar că era fascinat să mă vadă cât am crescut), dar știu că a fost primul meu mentor. Văzându-l pe unchiul că se dedica trup și suflet îngrijirii suferinzilor, mi-am dorit și eu să fac asta. Am avut și modelul părintelui Teofil Roman, ajuns între timp la Catedrala din Cluj și ulterior episcop în Spania, care, de asemenea, s-a preocupat de formarea mea. Toate acestea m-au condus în cele din urmă înspre alegerea vocației monahale. Una diferită ca formă de monahismul clasic, dar păstrând aceleași premise. Viața m-a pus în situația să fiu un călugăr cu vocație pastorală și să încerc să mă preocup de pustia din inimile oamenilor, nu de cea care constituie cadrul vieții eremitice. E și asta un lucru complicat, vă rog să mă credeți!
– La Mănăstirea Vatoped am văzut Icoana Maicii Domnului „Paramythia” (Mângâietoarea), în care Maica Domnului ar fi vrut să îi avertizeze pe monahii din mănăstire că sunt atacaţi de piraţi. Atunci, îndată, Pruncul Iisus şi-a întins mâna şi a acoperit gura Maicii Sale, în semn de tăcere, zicând: „Nu, Maica Mea, nu le spune! Lasă-i să fie pedepsiţi, după cum merită, căci şi-au lăsat neîmplinite datoriile lor călugăreşti!”. Ce păcate credeţi că vor fi avut acei călugări, care l-au supărat pe Pruncul Iisus?
– Vă mărturisesc că m-ați trimis la studiu cu această întrebare. Precum am specificat deja, spiritualitatea athonită n-a constituit decât sporadic un subiect predilect al cercetării mele. Altminteri, cred că m-am preocupat doar de doi exponenți majori ai săi, respectiv Sfinţii Siluan Athonitul și Sofronie Saharov, ucenicul celui dintâi. Cu Vatoped am avut mai puțin de-a face. Am avut însă niște intiuții, care s-au verificat. Cum în Munte nu intră femei, îmi era greu să cred că onorabilii monahi s-ar fi abătut de la morală în această direcție. N-au făcut. Datoriile de care uitaseră erau iubirea aproapelui și rugăciunea intense. De fapt, sursele spun că nu despre o condamnare ar fi fost vorba aici, cât mai degrabă despre o condamnare la trezirea sufletească.
Așadar, conform spuselor celor care s-au ocupat de subiect, păcatele se referă la pierderea trezviei, a acelei stări de continuă trezire sufletească, de tensiune, am putea să o numim, de dor după Dumnezeu, considerată începutul tuturor căderilor. Aceasta se repercuta asupra rânduielii lor de rugăciune, care devenise mai degrabă o chestiune de formă, decât un aspect de interiorizare. Dispărea de aici dorința unei relații autentice de comunicare cu Dumnezeu.
Un alt aspect pe care l-am regăsit în lecturile privitoare la subiect și pe care vreau să îl punctez aici este ideea de autosuficiență duhovnicească. În creștinism, lupta împotriva mândriei presupune tocmai această conștientizare a faptului că, oricât de mult ai făcut, mai poți face. Acest lucru te ajută să nu te plafonezi sub aspect spiritual.
Acestea ar fi aspectele esențiale, pe care voiam să le punctez. Așadar, păcatele lor sunt cele privitoare la neglijarea relației cu divinitatea, pe de-o parte, apoi la propria lor vocație și la îndatoririle lor monahale.
– Vizitând Schitul Sfântului Prooroc Ilie, am aflat că, la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, 200 de călugări de la schit au plecat să lupte alături de Armata Sovietică, în schit rămânând doar 180 de monahi. Într-o carte (Sfântul Munte Athos. Grădina Maicii Domnului, 2026), la p. 46, Părintele Pimen Vlad scrie: „Monahul şi preotul trebuie să aibă milă de toată făptura. De aceea, ei nu mai au voie să pună mâna pe armă. Ioan (un monah, n. I.R.) a ajutat pe împărat cu rugăciunea şi cu sfatul practic, pentru a dobândi pacea poporului, fără vărsare de sânge. Asemenea şi Cuviosul Paisie de la Kareia, înainte de a fi monah, a participat la Al Doilea Război Mondial; dar s-a rugat Sfintei Muceniţe Eufimia să nu ucidă pe nimeni în bătălii, ci doar să pună duşmanii pe fugă.” (p. 46-47). Prin urmare, întreb cum a fost posibilă această participare a călugărilor la război? A fost o opţiune voluntară?
– Stimate domnule profesor, cred că întrebarea e una foarte sensibilă și la o primă vedere vădește o contradicție. Țin minte că și în cazul Sfântului Siluan s-a întâmplat ceva asemănător. În timpul războiului ruso-japonez, fiind cetăţeni ruși[1], toți monahii, care nu împliniseră încă vârsta de a fi puși în rezervă, fuseseră chemați în țara lor, spre a participa la ostilități. Călugărul de la Sfântul Pantelimon a plecat, în așteptarea mobilizării, și a stat, pe toată durata războiului, într-o chilie amenajată la marginea satului său natal, însă a avut șansa să nu fie mobilizat.
În cazul Sfântului Paisie, lucrurile sunt simple. Totul s-a întâmplat înainte ca el să fie monah, deci nu s-a repercutat evenimentul asupra vocației sale monahale. În ceea ce-i privește pe greci, ei au fost întotdeauna sensibili la chestiunile patriotice. Au existat, altminteri, momente când s-au implicat direct în lupta împotriva Otomanilor. Cred că ceea ce spune părintele Pimen, care îmi este altminteri foarte drag, ține de spectrul idealului și al idealizării unor realități. Situațiile particulare pot suspenda, în anumite situații, regulile generale, însă nu în integralitatea lor. Ca cetățeni ai țării lor, călugării pot fi convocați la război. Au obligația să se prezinte. Una biblică. Hristos însuși zice că trebuie dat Cezarului ce e al Cezarului. Se străduiesc, însă, să nu-și încalce principiile fundamentale. Îndeobște și cei care îi convoacă au o oarecare îngăduință.
Fac acum o mică divagație. Am lucrat în 2015, când eram la benedictini, la En Calcat, pe participarea lor la Primul Război Mondial. A ieșit un text frumos, publicat în Studia Monastica de la Barcelona. Acolo, situația a fost una specială. La începutul secolului XX, o lege expulzase in corpore monahii din Franța. Deși se găseau în exil, au fost chemați și mobilizați, când a început confragrația. De la En Calcat au murit 12 pe front și vreo 3 au fost răniți. Restul au supraviețuit. În total, au murit peste 2000 de monahi, veniți din exil, ca să răspundă mobilizării. Frații catolici au publicat apoi, imediat după război, un Livre d’or du clerge, în care și-au omagiat morții și au prezentat lista răniților. Cu aceasta s-au prezentat apoi în fața Guvernului francez, care le-a permis să se întoarcă în patrie.
Așadar, opțiunea nu e una voluntară. Când statul te convoacă, trebuie să răspunzi. Cum pui în aplicare convocarea, ține de alegerea ta. Nu trebuie să uităm că STASI sau alte miliții criminale au avut în subordine mulți ofițeri, dar nu toți au fost criminali și oameni care au făcut rău umanității.
– Bibliotecile mănăstirilor, ale schiturilor sau ale unor chilii păstrează documente vechi de sute de ani, atât de importante pentru istoria unor ţări sau popoare, pentru limbile acestora. Sunt aceste documente păstrate în siguranţă totală (păzite pentru furt, au asigurate condiţii de climă, de temperatură etc.)?
– Așa este. Sfântul Munte e faimos pentru documentele care se păstrează în generoasele biblioteci ale aşezămintelor monahale. Cercetători români, precum părintele Sebastian Barbu-Bucur, s-au preocupat cu lectura, traducerea și transcrierea unor documente de muzică religioasă veche, extrem de prețioase. Știu că accesul acolo se realizează cu multă dificultate. Bănuiesc, având în vedere anvergura și resursele mănăstirilor, că ele se păstrează în siguranță. În plus, să fim serioși! Astăzi se fură obiecte de artă și bijuterii, nu manuscrise, deci riscurile nu sunt foarte mari. Sub aspectul condițiilor climatice și al depozitării, bănuiesc că există și un interes din partea statului elen în acest context, deci nu ar trebui să fie probleme majore.
– Dacă acum 50 de ani, legăturile dintre aşezările monahale din Sfântul Munte Athos se făceau doar pe jos sau cu ajutorul catârilor, acum deplasările se pot face cu maşina. Pentru viaţa monahală, această realizare constituie un avantaj sau un dezavantaj?
– Bună întrebare! Nu aș considera că e un avantaj absolut, ci mai degrabă contextual, dar nici un dezavantaj total. Întotdeauna, problema se pune în direcția: „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?” Într-adevăr, de când s-au creat căi de acces motorizate în Sfântul Munte, a crescut numărul pelerinilor. Acesta a adus cu sine îmbunătățirea stării financiare și a statutului unor locuri de spiritualitate primordială pentru creștinism, fapt îmbucurător altminteri. Desigur, a atentat la liniștea pe care o aveau călugării, care-și doreau să se dedice mai mult rugăciunii și interiorizării relației cu Dumnezeu și a adus ispita pecuniară mai aproape de vârfurile degetelor lor, ca să zic așa. În plus, s-a creat un brand, care uneori riscă să banalizeze relevanța spirituală a acestor locuri. Vă mărturisesc că m-am simțit de-a dreptul dezgustat atunci când am văzut un om de afaceri român, care făcea paradă de banii și donațiile lui și trăgea de barbă părinții de acolo.
Ca să ocolesc cu eleganță răspunsul, ar zice unii, sau, spre a nuanța, cum spunem noi în teologie, atunci când vrem să lăsăm loc și la alte potențiale interpretări, voi folosi o comparație. Ispita e precum cuțitul. Poți să îl folosești spre a tăia pâine sau îți poți lua viața, folosindu-te de el. Ce vină are respectiva unealtă? Niciuna. Ce vină sau ce merit au șoselele? Niciuna. Important e cum sunt folosite. Pentru pelerini, sunt o binecuvântare. Pentru călugări, o ușurare a vieții. Alimente și lucruri, aduse uneori cu catârii ori urcate cu frânghia, cu efort teribil, sunt acum mai ușor accesibile. Important e ca aceste beneficii să fie folosite cu cap. Nu-i împiedică nimeni pe călugări să stea în mănăstire și să se roage. Dimpotrivă. Cred că e un efort ascetic mai mare și mai de preț în fața lui Dumnezeu să reziști atunci când felurite tentații roiesc în jurul tău.
– Am mai aflat că aceste drumuri, ca şi rezervoarele de apă pentru fiecare mănăstire sau schit, au fost construite cu fonduri europene. Nu constituie aceste fonduri un fel de „cal troian”, în sensul că, în viitor, s-ar putea face presiuni, din partea celor care au dat banii, ca şi femeile, de pildă, să aibă acces la Sfântul Munte Athos?
– Să fiu sincer, nu știu exact din ce fonduri s-au făcut, dar s-ar putea să aveți dreptate. Dintr-o anumită perspectivă, socotesc că finanțările acestea venite din afară pot fi privite drept un „cal troian”, așa cum orice încercare de asociere a Bisericii cu politicul o costă pe cea dintâi, sub aspectul credibilității. Nu cred, însă, că cineva și-ar permite să atenteze la specificul unui loc precum Athosul într-atât, încât să ceară, în contul finanțării, intrarea femeilor în Munte. Mi se pare cam prea armaghedonistică o astfel de perspectivă sau, dacă doriți, scenariu de desen animat. Deși, la cum merge lumea, te poți aștepta la orice.
Cred, altminteri, că la potențialul financiar și spiritual al Athosului, marile proiecte se pot face cu finanțare proprie. Mitropolitul Bartolomeu Anania, un mare părinte spiritual contemporan și totodată o personalitate culturală de prim rang, insista asupra faptului că marile realizări ale lumii s-au făcut cu banul văduvei și al orfanului. Poate că nu ar trebui neglijată această perspectivă.
– Între sfintele moaşte de la unele mănăstiri, am văzut că se păstrează, de pildă, părticele din scutecele Pruncului Iisus, părticele din trestia în care s-a pus buretele cu oţet, la Răstignire etc. Cum e posibil ca asemenea relicve să reziste peste 2000 de ani şi să nu se dezintegreze, mai ales că nu au fost păstrate în condiţii fizice speciale?
– Sincer, nu știu de ce, dar am impresia că e o întrebare capcană. Nu sunt fanul excesivizării relicvelor și rolului lor. Cred că unele dintre ele sunt chiar autentice. Se vede că, în decursul vremii, s-au deteriorat din pricina condițiilor la care au fost supuse. Altele au supraviețuit în mod miraculos. Există și o adevărată legendaristică cu privire la unele dintre ele. Nu vreau să discut acum despre autenticitatea tuturor. Câteodată, oamenii au nevoie și de alura mistică. Nu mă îndoiesc că între cele păstrate, cu precădere atunci când vine vorba despre osemintele sfinților, acestea sunt originale. Cred, însă, că accentul trebuie pus mai degrabă pe modul în care acestea pot crea anumite stări de spiritualizare, decât pe analiza științifică a lor. Există etape și stări ale credinței și fiecare dintre oameni se raportează la ele pe măsura măsurii lui.
Cât privește condițiile, uneori, natura însăși a fost cea care a asigurat, până la intervenția umană și uneori, în ciuda intervenției lui, păstrarea și rezistența unora dintre ele. Îmi vine în minte acum, de exemplu, descoperirea manuscriselor de la Qumran. Vreme de aproape două milenii, ele au stat ascunse în peșteri unde, ferite de aer și la adăpost de umiditate, s-au prezervat integral. Când, din greșeală, păstorul acela a dat de ele, unele s-au distrus instantaneu, la contactul cu aerul. Cât despre altele, vorba lui Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…
– O întrebare legată de lemnul Sfintei Cruci. Se ştie că, în urma războaielor, a cruciadelor etc., rămășițele din Sfânta Cruce, care rămăseseră la Ierusalim, au fost pierdute. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma. Cum e posibil ca astăzi mii de aşezăminte să pretindă că deţin părticele din Sfânta Cruce?
– Să fiu sincer, cred că istoricii laici au subliniat la un moment dat, în monografiile dedicate istoriei cruciadelor, cum luptătorii de la Locurile Sfinte au adus lemne de vreo trei cruci și le-au lansat în circuitul relicvelor din spațiul european. Asta a contribuit, apodictic, la banalizarea ideii de relicvă și a rostului ei, cu precădere în Apus. Aș pune-o între cauzele premergătoare Reformei. Cred că unele dintre aceste bucăți, la care vă referiți, au fost rupte din acele părți originale și păstrate apoi. Unele, probabil, vor fi fost falsuri. În ce mă privește, nu originalitatea lemnului mă interesează, ci ceea ce simbolizează Crucea sub aspect teologic și simbolic. Cât despre ce cred alții, îi privește…
– Ştiu că la Athos există obiceiul deshumării, după şapte ani, iar oasele deshumate sunt aşeza în osuar. Nu este această perspectivă asupra morţii una mai înfricoşătoare, decât moartea normală, când fiecare muritor va avea la cap o cruce?
– Nu m-am gândit niciodată la această practică din perspectiva asta. În fond, logica monahală cu privire la moarte e nițel diferită de cea a omului de rând. A nu se uita că unul dintre mesajele cele mai percutante cu privire la spiritualitatea monahală și modul în care trebuie călugărul să practice virtutea, e cel al lui Antonie cel Mare, care sună cam așa: Gândește-te la moarte în fiecare zi și nu vei mai păcătui. Ca atare, pentru călugăr, moartea nu reprezintă sfârșitul, nici ceva înfricoșător. De aceea actul înhumării este despovărat, în viața monahală, de vanități postume. Ar trebui să fie și în cazul episcopilor, care sunt călugări. În mod normal, ritualul funerar al cuiva, care a făcut voturile monahale, ar trebui să fie unul simplu, marcat de privegherea nocturnă la căpătâi și lectura psalmilor, punerea în groapă simplă, cu o cărămidă sub cap, fără ca măcar cel înhumat să aibă scris numele. Crucea e cea pe care călugărul o poartă pe piept, așa încât, în multe osuare, el nu are nici măcar o cruce la căpătâi.
Nu știu dacă e o perspectivă mai creepy decât cea clasică, nu am văzut-o niciodată în această perspectivă. Vă asigur, însă, că, dacă o veți privi în această logică, veți vedea că moartea în sine nu mai pare un fenomen atât de înfricoșător, iar deshumarea și rearanjarea rămășițelor în osuare nu mai pare ceva atât de special.
Acum, vă invit să privim lucrurile prin prisma spiritualității care definește Athosul. Acolo, moartea nu e sfârșitul, ci doar poarta înspre noul început. Trupul are rolul de a fi instrumentul folosit înspre desăvârșire. Înspre maxima spiritualizare. Ca atare, moartea devine un fenomen secundar, privit mai degrabă prin prisma calității de portal înspre eternitate, decât prin prisma unor vanități postume.
– În mod normal, un mirean poate avea şi unele îndoieli, când este vorba de probleme fundamentale ale religiei. Ce sfat le-aţi da acestora: Să aplice principiul „Crede şi nu cerceta”? Sau să accepte opinia unui călugăr athonit, care este citat de Dan Negru, cunoscutul realizator de televiziune: „Ţin minte atât de bine o seară târzie de vară, când un călugăr din Athos, într-o plimbare pe care am făcut-o împreună în jurul mănăstirii româneşti din Sfântul Munte, mi-a lămurit definitiv orice îndoială cu o singură propoziţie: «Credinţa nu este pe logică»”? (Bailey, 2023, p. 7). Aşa se pot alunga îndoielilre?
– Stimate domnule profesor, întrebarea dumneavoastră mi-a amintit de un moment destul de hilar, de care am avut parte la universitatea pontificală la care am studiat, în Roma. Ne spunea atunci, cu oarecare nostalgie, unul dintre profesori: „Acum, Biserica este în sfârșit capabilă să discute cu știința.” Unul dintre colegi s-a ridicat și l-a întrebat: „Dar, oare, știința mai este acum interesată să discute cu Biserica?” Cam așa e și cu credința necercetată. Cred că există anumite aspecte ale credinței, care trebuie filtrate rațional. Uneori, putem găsi în credință intuiții, pe care știința a venit să le valideze, în funcție de descoperiri. Alteori, nu. Scopul Bisericii nu e de a deveni o alternativă a științei, la fel cum nici reversul nu e valabil (unii au încercat, dar mă abțin să comentez).
Cred că, dacă știința este, la rândul ei, sinceră cu sine și nu practică o aroganță nejustificată, va admite că are limitări. Între aceste barometre se poate, după părerea mea, găsi răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Anumite îndoieli se spulberă prin educație, rațiune și orice alte aspecte similare. Altele țin pur și simplu de acceptarea unor aspecte pe care nu le putem, în momentul de față, demonstra rațional. Credința e, în fapt, o stare a sufletului, nu o chestiune, care poate fi metronomizată scientologic. E ca și la povestea cu reporterița și badea Ion. Se zice că, la un moment dat, pripășită într-un sat de munte, o reporteriță îl întreabă pe badea Ion: „Bade, pe o scară de la unu la zece, unde vă plasați în raport cu sărăcia?” După o cugetare amplă, moșul răspunde, scărpinându-se după cap: „Apoi, dragă doamnă, nici scară n-am.” Cam așa e și la noi. Nu avem întotdeauna scara. Nu e musai să crezi fără să cercetezi. Important este, însă, să nu te blochezi pe acel fapt și să ceri lui Dumnezeu să-ți spulbere îndoielile. Așa cum a făcut, bunăoară, Toma.
Așadar, cred că nu există o rețetă. Pentru unii, faptul de a crede și a nu cerceta e suficient. Pentru alții, e nevoie de ceva rațional. Alții aleg o combinație între ele. Important e ce alege Dumnezeu pentru noi, pornind de la frământările noastre.
Interviu realizat de Ilie Rad
[1] Acum, la Athos, toţi monahii sunt cetăţeni greci!