1. Prelininarii. Am citit cu plăcere şi interes romanul lui Ion Brad, Muntele catârilor, apărut la Editura Eminescu, în 1980 (tirajul fiind de 80.000 de exemplare!), reeditat apoi de trei ori, cu titluri diferite: Muntele Sfânt, Editura Demiurg, Chişinău, 1992; Muntele, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996, respectiv Muntele catârilor sau Ambasador la Sfântul Munte, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2013. Ultimele două reeditări au câte o prefaţa a scriitorului.
Din prima prefaţă, aflăm că romanul s-a numit, iniţial, în manuscris, Muntele Sfânt, dar titlul a fost schimbat, de comun acord cu editorul, pentru a trece de cenzură. „Acesta părea – spune Ion Brad –, la prima vedere, peiorativ –, fapt ce l-a îngrijorat pe fostul Patriarh, Iustin Moisescu, care punea această răutate pe seama unui «greco-catolic» ca mine. Dar cine s-a ostenit să citească paginile acestea de impresii şi evocare istorică a ciudatei republici religioase de la Sfântul Munte şi-a putut da seama că nu era vorba de nicio ironie, ci mai degrabă de un elogiu sincer adus acestor biete animale, pe spinarea cărora au fost cărate pietrele din care s-au înălţat cele douăzeci de mănăstiri şi puzderia de schituri şi «colibe» ale Muntelui Athos, timp de o mie de ani, animale care m-au cărat şi pe mine în cârcă, ziua şi noaptea – catârii văd foarte bine noaptea! –, pe cărări abrupte, pe buza prăpăstiilor, pe călduri toride sau sub briza răcoroasă a nopţilor de toamnă. Muntele, pur şi simplu, mi se pare astăzi titlul cel mai potrivit.”
În aceeaşi prefaţă, Ion Brad spunea că şi subtitlul „roman”, pus pe copertă, a fost utilizat „pentru a masca observaţiile şi meditaţiile mele asupra unei asemenea «materii» delicate, nu numai din punctul de vedere al unor înalte autorităţi române suspicioase, dar şi al autorităţilor elene.” (p. 5).
Şi încă o observaţie interesantă: „Asta (caracterul ficţional al cărţii, n. I.R.) nu mă împiedică să mărturisesc faptul că personajul principal, Tifoen, nu este decât o transcriere liberă a vieţii călugărului Neofit Negară, originar din Basarabia, pe care l-am ajutat să-şi revadă ţara de baştină, după cincizeci de ani.” (p. 6). Tifoen este citirea inversă a numelui Neofit!
În prefaţa celei de-a III-a ediţii, sunt publicate numeroase documente, privind eforturile ambasadorului Ion Brad, pentru ameliorarea vieţii monahilor români de la Sfântul Munte.
2. Ion Brad despre romanul Muntele catârilor. În cartea noastră, Ilie Rad, Convorbiri cu Ion Brad, „din primăvară până-n toamnă” (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 309-401, există o întrebare legată de acest roman, care merită reprodusă, împreună cu răspunsul dat:
– Despre cartea „Muntele catârilor” (1980, reeditată în 2013), roman care are în centru drama călugărilor români şi a întregului Munte Athos, spuneţi că este „cea mai frumos scrisă din toate cărţile mele de proză”. De ce vă place cel mai mult acest roman?
– Din mai multe motive. Primul, fiindcă, deşi acţiunea cărţii, care nu e propriu-zis un roman, se bazează pe o experienţă personală, similară cu ale celorlalte proze ale mele, de data aceasta, abordând-o, am fost obligat să mă aplec asupra unor cronici istorice şi bisericeşti, cu graiul lor specific. Şi cum acţiunile, petrecându-se în prezent, nu puteam rămâne doar la limba vechilor texte, invocate şi în liturghiile la care am participat, chiar şi în vorbirea călugărilor, am fost obligat să procedez la un amestec de limbaje, la căutarea unui stil nou, contemporan, dar cu arome de „limbă veche şi-nţeleaptă”, cum spunea Eminescu.
Am fost pus prima oară, prin substanţa cărţii, în faţa unor cronici de istorie veche, a unor texte biblice, de care naratorul de azi nu putea face abstracţie, în dialog cu contemporanii. Dar nici nu puteam rămâne cantonat la nivelul lor. De aceea, am încercat un aliaj stilistic nou, şi cădelniţări ritmice, fraze şi dialoguri intersectate de melancolii şi umor, cu personaje realiste, implicate în acţiuni directe, dar care se iau de mână cu nălucile.
Iar toate aceste gânduri nu le-am avut, teoretic şi premeditat, când am început să scriu cartea, ele alcătuindu-se treptat, în timpul celor doi ani cât a durat munca de redactare.
Se pare că tentativa aceasta laborioasă mi-a reuşit, aşa cum se poate observa şi din aprecierile criticilor şi istoricilor literari, care au comentat cartea: Şerban Cioculescu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Aurel Martin, Dumitru Micu, Constantin Sorescu, Virgil Cândea, Sultana Craia, Răzvan Voncu şi alţii
Al doilea motiv pentru care m-am lăudat că-mi place cel mai mult acest volum poate fi acela că, într-o vreme când temele religioase erau ocolite, ca să nu zic chiar interzise în literatura actuală, eu reuşeam să trec printre furcile caudine ale ultimelor două „decenii satanice”, să aduc în prezent o astfel de temă, de interes uman, să pun în lumină adevăruri istorice şi religioase, neglijate sau ascunse multă vreme.
Şi din acest punct de vedere se pare că am reuşit. Dar nu era un merit strict personal, fiindcă problematica Sfântului Munte Athos, din punctul de vedere al prezenţei româneşti acolo, fusese antamată de alţi înaintaşi, începând cu aromânul D. Bolintineanu. Ceea ce am făcut eu în plus era, cred, necesar şi important; în faţa unor realităţi dramatice, a unui tablou milenar ajuns în ruină şi purtat pe umerii obosiţi ai unor călugări bătrâni şi bolnavi, să încerc a deschide izvoarele încă posibile ale reînvierii tradiţiilor. Iar ca exemplu că totul era posibil, am creionat, după natură, portretul unui călugăr cu fire de haiduc, basarabeanul Neofit, Tifoen în carte. Potrivit cu versurile lui Radu Gyr: „Cred în sfinţi, dar şi-n voinici/ Cred în flori şi-n semeni,/ Căci tăcuţii mucenici/ Cu haiducii-s gemeni”. Un visător şi un om practic, prototipul românului care amestecă râsul cu plânsul şi înlocuieşte deznădejdea cu speranţa. Trăsături morale, care fac parte din convingerile patriotice, mai puternice uneori la cei răzleţi în lume, decât la cei rămaşi acasă.
Recent, în primăvara lui 2013, Fundaţia Europeană Titulescu, sprijinită de Primarul Sectorului 2 al Capitalei, Neculai Onţanu, a publicat o ediţie de lux, la Monitorul Oficial, care se intitulează Muntele catârilor sau Ambasador la Sfântul Munte. I-am schimbat titlul, la sugestia unor prieteni, care ştiau, din documentele publicate în volumele din ciclul Ambasador la Atena, cât de mult m-am zbătut pentru punerea în mişcare a mecanismului de revitalizare a prezenţei româneşti la Muntele Athos. Se ştie că m-am folosit, în acest demers, până şi de vizita lui Nicolae Ceauşescu în Grecia, din 1976. Textele care atestă iniţiativele şi demersurile mele există în arhivele Ministerului de Externe, de unde le-am reprodus, pentru a nu mă acuza cineva că, scriitor fiind, am inventat toate poveştile din carte.
Sunt explicate, în preambulul noii cărţi, împrejurările concrete ale propunerilor mele sistematice – de a se conjuga eforturile autorităţilor laice şi religioase de-acasă, cu declanşarea unor relaţii favorabile ale complicatului şi anevoiosului proces de aprobare, de la Patriarhia Ecumenică din Istanbul şi de la autorităţile politico-diplomatice greceşti, pentru ca tinerii monahi să ajungă din România la Sfântul Munte. Iar odată ajunşi acolo şi puşi la probele grele, de zi şi de noapte, unii rezistau cu greu. Trebuiau să fie nu numai călugări, dar şi zidari, tâmplari fierari, tractorişti, grădinari, la schiturile şi mitoacele („colibe”) româneşti, dar şi la marile mănăstiri, care depindeau toate de acestea.
În paralel cu aceste telegrame şi alte documente, am reprodus din Caietele CNSAS, anul II, nr. 2(4) din 2009, o parte din amplul studiu, semnat de tânărul istoric, Adrian Nicolae Petcu, intitulat Activitatea Departamentului Cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989). În cadrul acestuia figurează şi subcapitolul BOR, Securitatea, Departamentul Cultelor şi Muntele Athos, consacrat integral acţiunilor întreprinse de mine şi colaboratorii mei de la Atena, în rezolvarea acestor complicate probleme. Am socotit că e bine să reproduc integral documentele, ca să fiu în ton cu atâta lume, care se dă în vânt să descopere tainele unor dosare din arhivele Securităţii. Acolo se nota, de exemplu, faptul că, „între 1974-1976, Brad susţinea realizarea unui film documentar istoric despre muntele Athos şi Grecia în general, sub egida Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene (AISSEE), condusă de academicianul Emil Condurachi. Relaţiile culturale, multe sub egida UNESCO şi AISSEE, se dezvoltau tot mai mult, întâlnirile, simpozioanele ştiinţifice, călătoriile reciproce de documentare, schimburile de intelectuali fiind nenumărate în această perioadă.”
M-am mirat că n-au găsit în telegrama lor şi unele trimiteri la activitatea „Casei de Cultură a Prieteniei Eleno-Române”, iniţiată tot de mine, fără fonduri speciale de-acasă, condusă o vreme de poeta Ioanna Tsatsos, soţia Președintelui elen, apoi de scriitorul-academician Petros Haris.
Mă bucur că documentul respectiv l-a amintit pe Emil Condurachi, tatăl lui Zoe Petre, fiindcă el mi-a fost de real ajutor în relaţiile cu lumea ştiinţifică şi academică ateniană, precum un eminent ambasador itinerant. Notez că nu era grec de origine, cum i se spunea de către adversarii săi, ci provenea dintr-o familie moldovenească, ai cărei copii mureau unul după altul. Ca să-l salveze pe ultimul, conform unei tradiţii vechi, familia şi-a luat un nume străin, încurcându-i astfel toate socotelile morţii.
Dar, fiindcă veni vorba de numele unor oameni legaţi, într-un fel sau altul, de problemele Sfântului Munte, la prezentarea cărţii se aflau în marele salon al Casei Titulescu Adrian Năstase, preşedintele Fundaţiei, proaspăt eliberat din închisoare, dar şi generalul Iulian Vlad, binecunoscut din spectacolul televizat al întâmplărilor dramatice din zilele şi nopţile lui decembrie, 1989.
După mai mulţi vorbitori, printre care şi istoricul George G. Potra şi ambasadorul Nicolae Ecobescu, succesorul meu la Atena, luând cuvântul în final, am ţinut să le mulţumesc lui Adrian Năstase, pentru că a iniţiat o aprobare a Parlamentului, prin care s-au alocat 200.000 de euro pentru lăcaşurile de cult româneşti de la Muntele Athos, iar lui Iulian Vlad, pentru faptul că subordonaţii săi de la Securitate au urmărit cu ochi buni, cu idei, propuneri şi acţiuni concrete, ca nişte patrioţi, ani de zile, acţiunile acelea dificile, dar importante.”
- Conţinutul romanului. Romanul este structurat în 24 de capitole, grupate în două părţi, fiecare capitol având un titlu sugestiv, ca în romanele sadoveniene.
În prima parte, autorul (care acceptă să i se spună Filosoful, pentru că prea le ştia pe toate, de la istoria daniilor româneşti la Sfântul Munte, până la probleme de geografie, botanică sau teologie), însoţit de călugărul Tifoen, pe post de ghid, face o călătorie în jurul Muntelui Athos, cu vaporul lui Manolis, la distanţa regulamentară de 200 de metri faţă de ţărm (fiindcă pe vapor se aflau şi femei). Scriitorul (mă rog, Filosoful!) admiră frumuseţea peisajului, analizează lumea pestriţă de pe vasul de croazieră al lui Manolis, iar când vasul trece prin dreptul unor aşezări monahale, este preocupat de daniile domnitorilor români pentru respectivele mănăstiri sau schituri.
Cea de-a doua parte, descrie călătoria celor doi protagonişti de la un aşezământ monahal la altul, pretext pentru a-şi amintit lucruri care trimit la realităţile româneşti. Toţi monahii tânjesc după dorul ţării în care s-au născut („N-avem decât o singură ţară… Că nu vrem şi nu putem s-o schimbăm cu alta, după placul nu ştiu cui…”, zice şi Bibliotecarul, personaj important al romanului).
Aşa cum observa Eugen Simion, literatura română a folosit biserica şi viaţa religioasă ca sursă de inspiraţie, numai că perspectiva de prezentare era una comică: „preoţi lacomi şi afemeiaţi, chefuri teribile la mănăstire, lupte aspre pentru putere, în interiorul unei parohii…”.
Aproape nimic din toatea acestea în romanul lui Ion Brad, chiar dacă accentele satirice nu lipsesc cu totul: fundul unui ierarh este prea mare, pentru a încăpea în scaunul unei strane; doi catâri au primit numele unor apostoli: Petru şi Pavel etc. Dar multe personaje ale romanului – monahi – se impun ca destine singuratice, uneori tragice. Aceştia par obosiţi, după multele rugăciuni, slujbe şi zile de post, atinşi de bolile bătrâneţii. Aşa este şi călugărul Tifoen, ajuns la Athos când avea 15 ani, unde s-a adaptat lumii străine şi greutătilor vieţii. Pentru a supravieţui, el se ocupă cu creşterea câinilor de vânătoare, pe care îi vinde negustorilor greci. Legătura cu ţara natală (era născut în Basarabia) este păstrată, în chip miraculos, printr-un izvor cu apă dulce, aflat în mijocul casei sale, izvor care ar veni, pretinde Tifoen, direct din Dunăre, fiindcă fluviul Dunărea nu se risipeşte imediat în mare, ci „curge pe sub toate mările, până aici, în dreptul Muntelui”!
Filosoful este uluit de umanitatea pe care o descoperă în lumea călugărilor, care se conduce încă după legi ancestrale. Ne putem imagina cât de şocaţi au fost monahii, care s-au întâlnit cu un turist american, venit să „internaţionalizeze” Sfântul Munte şi să îi schimbe înfăţişarea: „şosele moderne, între toate mănăstirile şi schiturile, încălzire centrală pe baze nucleare… Da, nu vă miraţi, insistă el, o microcentrală nucleară nici n-ar avea ce face pe-o suprafaţă atât de mică… Încape chiar şi-n pivniţa unei biserici, a unei mănăstiri, a unei case ca asta… Nu mai vorbesc, desigur, despre lumina necesară pentru deservirea mănăstirilor-hoteluri, a telefericelor, care vor lega, pentru început, «Stâncile eremiţilor» de cele trei piscuri ale Sfântului Munte.” (p. 197).
Pe lângă participarea la slujbele zilnice, la rugăciunile tot zilnice, călugării mai au şi câte o „ascultare” personală: unul este Croitor, altul Ceasornicar, altul Tractorist, Bibliotecar sau Scriitor. Toţi sunt „flămânzi, istoviţi de post şi de sărăcie, de toate îngenuncherile celor trei slujbe obligatorii ale fiecărei zile şi nopţi, întărâtaţi de lăcomia necontrolată a bătrâneţelor”. Toţi au în suflet dorul după ţara natală. Călugărul Ioachim, de la Provata, are în chilia proprie portretul lui Avram Iancu şi o copie a Testamentului acestuia, ceea ce trădează dragostea puternică faţă de locurile de baştină.
Monahii sunt comparaţi cu personajul biblic, Iona, care a trăit patru zile în burta unui peşte uriaş, ca pedeapsă pentru că nu a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu.
Multe personaje pleacă de la persoane reale, cunoscute de scriitor: Tifoen, cum spune Ion Brad, „nu este decât o transcriere liberă a vieţii călugărului Neofit Negară, originar din Basarabia, pe care l-am ajutat să-şi revadă ţara de baştină, după cincizeci de ani.” Călugărul Platon Constantin Ciprian, care avea în capitala Sfântului Munte un atelier de reparat ceasuri, a devenit în roman Ceasornicarul etc.
Deşi „voturile” oricărui călugăr sunt ascultarea, fecioria şi sărăcia, lumea în care trăiesc aceştia nu este lipsită de anumite tensiuni, pentru că şi călugării sunt, la urma urmei, oameni. Călugărul Dometie Trihenea (caz real) a părăsit Mănăstirea Zogravu, unde era stareţ, întrucât călugării bulgari l-au ameninţat că îl vor arunca de pe stânici în mare, dacă nu pleacă de la ei!
- Despre stil şi arta literară. Elaborat la Atena, pe parcursul a doi ani (1978-1980), romanul Muntele catârilor este rodul unei temeinice documentătri privind istoria şi viaţa călugărilor la Sfântul Munte. Dar documentele istorice citate nu sufocă textul, pentru că scriitorul este mereu atent la detaliile de viaţă trăită.
Este demn de remarcat şi vocabularul adaptat tematicii romanului, cu zeci de cuvinte luate din limba monahilor: aghiorit, a se nevoi, arhondaric, arsana, chinovial, gheronda, katholikon, kinotită, protos, trapeză etc.
Aşa cum a remarcat criticul literar Şerban Cioculescu, Ion Brad este, în acest roman, „poet în proză, ca şi în versuri”, cum rezultă şi din pasajul următor: „Amurgul muri curând, în prohodirea clopotelor de vecernie, înghiţit de mare. Nu se mai auzeau decât valurile uşoare de la prora vaporului şi salturile delfinilor de la pupă. Amuţise şi difuzorul lui Manolis, fiindcă mănăstirile, câte mai erau, căzuseră, cu umbrele lor cu tot, scufundate, în adâncul serii. Se dăduseră înfrânţi şi locuitorii pasageri ai babilonului nostru plutitor, îngerii sălbatici şi babele pornite să cucerească lumea. Legănat aşa, la distanţa reglementară, de două sute de metri, şi după întreg înconjurul de-o zi, Muntele mi se păru acum, într-adevăr, un candelabru imens, cu mii de braţe încleştate de toartele cerului.” (p. 107).
Stilistic vorbind, „limba vechilor cazanii” se îmbină, fără ostentaţie, cu limba actuală, cum recunoaşte însuşi romancierul, în răspunsul pe care mi l-a dat, la o întrebare despre acest roman: „Şi cum acţiunile, petrecându-se în prezent, nu puteam rămâne doar la limba vechilor texte, invocate şi în liturghiile la care am participat, chiar şi în vorbirea călugărilor, am fost obligat să procedez la un amestec de limbaje, la căutarea unui stil nou, contemporan, dar cu arome de «limbă veche şi-nţeleaptă», cum spunea Eminescu.”
- Concluzii. Romanul Muntele catârilor este cel de-al patrulea roman publicat de Ion Brad, după Descoperirea familiei (1964), Ultimul drum (1975) şi Raiul răspopiţilor (1978). Era romanul preferat al scriitorului. S-a bucurat de o foarte bună primire din partea criticii literare. Au scris elogios despre carte Şerban Cioculescu („o carte menită clasicităţii”), Eugen Simion, Mircea Zaciu („Între cărţile de proză ale acestui fecund scriitor, Muntele e poate cea mai frumoasă.”), Aurel Martin, Dumitru Micu, Constantin Sorescu, Virgil Cândea, Sultana Craia, Răzvan Voncu şi alţii.
Originar din satul Pănade, din apropierea Blajului (unde se născuse şi savantul Timotei Cipariu), Ion Brad a fost toată viaţa un greco-catolic convins, după Revoluţie putându-şi reafişa apartenenţa la această confesiune, devenind un luptâtor pentru drepturile Bisericii Greco-Catolice. De aceea a și fost numit, de către regretatul Cardinal Lucian Mureșan, „un ambasador al Blajului la Bucureșt”.
Totuşi, Ion Brad a vizitat Muntele Sfânt, leagănul Ortodoxiei, pentru că, la fostul ambasador, mai puternică decât confesiunea era dragostea de ţară. E bine să nu uităm acest lucru, mai ales azi, când cei care îşi iubesc ţara sunt consideraţi „naţionalişti”. Dacă a-ţi iubi ţara înseamnă a fi „naţionalist”, atunci şi eu mă consider „naţionalist”, urmând exemplul poetului Ion Brad!