La puţin timp după revenirea din pelerinajul de la Muntele Athos, m-am întâlnit cu un tânăr teolog clujean, cu care am discutat mai mult despre experienţa mea athonită. El mi-a atras atenţia supra faptului că poetul nostru naţional a publicat un articol („Din istoria mănăstirilor închinate…”) în ziarul Timpul, unde era redactor, prin care făcea apel la strângerea de ajutoare pentru Mănăstirea Cutlumuş, pe care am vizitat-o şi noi. Nu ştiam acest detaliu din activitatea ziaristică a lui Eminescu, detaliu care nu m-a mirat, dată fiind apropierea poetului de mediul mănăstiresc în general, graţie incidenţelor sale biografice. Patru mătuşi şi doi unchi (surori şi fraţi din partea mamei sale, Raluca Iuraşcu) intraseră în cinul monahal: Olimpiada, Fevronia, Sofia, Safta, respectiv Calinic şi Iachint (numele de monahi ai unchilor). Călugăriţele vieţuiau la Mănăstirea Agafton, unde copilul Mihai şi-a petrecut multe vacanţe. În plus, arhimandritul Chiriac Dimitriu era originar din ţinutul său natal, Botoşani.
Să mai notăm, ca fapt divers, că există o mărturie a poetului, anume că ar fi dorit să se călugărească: poetul îi mărturiseşte unui prieten, Zamfir C. Arbore, redactor la gazeta lui C.A. Rosetti, Românul, această dorinţă: „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe, în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi scria Eminescu prietenului său, în 1882.
Aşadar, la 10 august 1878, ziaristul Mihai Eminescu publica în Timpul un articol documentat, în legătură cu relaţiile românilor cu Muntele Athos. Astfel, aflăm că, în anul acela, unul din zece vieţuitori din Sfântul Munte era român (1000 de călugări români, din 10.000 de călugări, câţi existau atunci în Sfântul Munte, după datele la care a avut acces poetul). Articolul este important şi pentru informaţiile aduse privind modul de organizare şi funcţionare a aşezămintelor monahale (cu viaţă de obşte şi idioritmică), asupra felului în care se dezvoltau şi erau susţinute mănăstirile, schiturile (numite de poet sate), chiliile sau sihăstriile.
Articolul lui Eminescu a fost prilejuit de o solicitare a Arhimandritului Chiriac Dimitriu, stareţul Bisericii „Întâmpinarea Domnului” din Schitul Cotlomuşului, care se adresa direct redactiei Timpul, cu rugamintea de a sprijini colectarea de ajutoare pentru susţinerea aşezământului athonit.
Iată mai jos textul eminescian:
„Din istoria mănăstirilor închinate ştim câtă însemnătate avea odată pentru noi, românii, Muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit, în suta a zecea după Christos, minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin, în fiecare an, vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Călugării înşii, astăzi în număr de 10.000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie, în deplină singurătate.
Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel, niciun musulman nu se poate aşeza în sfântul ţinut, afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul.
Guvernul acestei republici eclesiastice – în mâna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel, încât fiecare stadiu al vieţii Maicii Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.
Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe când celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii, călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pâne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.
După căderea împărăţiilor ortodoxe a[le] Bizanţului şi a[le] Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decât a aminti că, dintre cele 21 de abaţii mari, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fundaţiuni româneşti şi anume: St. Grigorie, Caracal, Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi, în fine, însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi, cu toate acestea, până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.
Acuma, pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre, spre a aduna mai cu seamă cărţi, pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.
Războiul, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.
Domnule Redactor
Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.
Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul „Întâmpinarea Domnului”, în schitul Cotlomuşului, de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.
Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie, ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac, le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.
La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga, cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa, ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfântul Munte, română, cu hramul „Întâmpinarea Domnului”.
Cred că, cu modul acesta, scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română, ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.
de la smeritul în Hristos
Arhimandritul Chiriac,
stareţul Bisericei „Întâmpinarea Domnului”.
Până la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia Timpului primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a[l] bibliotecei, ce se va înfiinţa.
Vom reveni asupra cestiunii.
[Timpul, 10 august 1878. Reproducere după volumul Academia Republicii Socialiste România. * Muzeul Literaturii Române, M. Eminescu, Opere. X. Publicistică (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880). „Timpul”. [Ediţie critică întemeiată de Perpessicius]. Cu 16 reproduceri după publicaţii şi mansucrise. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 92-93]
Într-adevăr, ziarul Timpul a revenit asupra „cestiunii”, în trei articole: „Sânţia sa, părintele arhimandrit…”, în Timpul, anul III, nr. 203, 16 septembrie 1878, p. 3; Chiriac Dimitriu, în Timpul, anul IV, nr. 250, 8 iul. 1979, p. 2-3; Biblioteca Sântului Munte, în Timpul, anul IV, nr. 206 (sic!), 20 sept. 1979, p. 3. Din păcate, nu am avut acces la aceste articole, despre care editorii spun: „Desfăşurarea discursului critic în aceste articole şi modalitatea de expunere nu oferă elemente suficiente pentru paternitatea eminesciană.” (ed. cit., p. 510). Dar este posibil ca acele trei articole să fi fost scrise de către cineva din redacţia ziarului Timpul, la sugestia lui Mihai Eminescu.