După vizitarea Mănăstirii Pantocrator, ne-am urcat în microbus, pentru a vizita un alt obiectiv. La un moment dat, în faţă ne apare un ansamblu de clădiri, iar Părintele Florin Moldovan ne spune că e vorba de Schitul Proorocului Ilie. Îl întreb pe Părintele Florin Constantin, care era în faţă, lângă şofer, dacă îl putem vizita, fiindcă pe mine m-ar interesa foarte mult, fiind vorba de un schit cu numele pe care îl port şi eu. Mi-a spus ca nu îl putem vizita, din lipsă de timp. N-am comentat nimic, mai ales că am văzut că, în Sfântul Munte Athos, prima regulă a convieţuirii este ascultarea („făgăduinţă de deplină supunere faţă de biserică, făcută de monahi” – DEX). Dar nu trec zece minute şi văd că ne apropiem tot mai mult de schit. M-am bucurat şi am înţeles că Părintele Florin a vrut să îmi facă o surpriză. Dar ce surpriză!
Geografic vorbind, Schitul Sfântului Prooroc Ilie se găseşte pe coasta Muntelui Athos, deasupra Mănăstirii Pantocrator (de care este dependent schitul, şi în prezent), cu care a fost în conflict la un momnt dat, după dezvoltarea construcţiilor din schit şi creşterea numărului de monahi, care s-au nevoit aici. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte chilii, schituri sau mănăstiri, după o perioadă de înflorire (aici ruşii au format majoritatea în obşte), a urmat decăderea (ne referim mai ales la revoluţia bolşevică şi la perioada comunistă). În 1992, la Sf. Prooroc Ilie s-a stabilit o obşte de monahi greci, care există şi în prezent, stareţ fiind Părintele grec Filimon.
Un rol important în istoria schitului l-a avut Părintele Paisie Velicikovski, un călugăr ucrainean de la Poltava, care s-a stabilit aici în anul 1757, împreună cu 35 de ucenici, în timpul lui chilia câştigându-şi statutul de schit. El are un portret pe catapeteasma Bisericii, ca o dovadă a meritelor avute în istoria schitului şi în viaţa monahală rusească în general.
Schitul este uşor de recunoscut, prin Biserica dotată cu şapte cupole, cu motive decorative colorate în alb şi roşu, după un proiect al unui arhitect din Odessa. În jurul schitului sunt mici parcele agricole, pomi fructiferi şi viţă de vie, alături de un pâlc de chiparoşi.
Intrăm în schit prin poarta de sub turnul din piatră al clopotniţei (turnul cu ceas). Chiar deasupra intrării este o pictură, cu Sfântul Prooroc Ilie. Undeva, într-o latură, ni se arată chilia în care a locuit stareţul Paisie Velicikovski. Aproape de intrare, este un clopot (altă noutate pentru noi), la care putem suna, pentru a chema un monah.
Kyriakonul este unul „balşoi”, în stil rusesc, asemănător cu kyriaconul Schitului Sfântul Andrei, construit cu sprijinul ţarilor ruşi, care s-a sfinţit în 1903. Are 40 de m lungime, 24 lăţime şi 32 m înălţime. „Planul de construcţie al acestui măreţ kyriakon – citim într-un ghid – a fost propus de ducesa Alexandra Petrovna (în octombrie 1882). Pentru a vedea cum decurg lucrările, a venit ea însăşi în Sfântul Munte, urmărind desfăşurarea construcţiei de pe iahtul ei.” (Cf. Monahi români, 2024, p. 182).
Intrăm în kyriakon şi observăm un iconostas imens, făcut din lemn aurit, tot după model rusesc. Suntem uimiţi că pereţii nu sunt pictaţi şi aflăm şi de ce: izbucnirea Primului Război Mondial şi a revoluţiei bolşevice, cu toate consecinţele acesteia, i-au împiedicat pe ctitori să finalizeze lucrarea. În schimb, acustica este una deosebită (am constatat acest lucru când am intonat cele trei melodii închinate Maicii Domnului). Kyriakonul are trei altare, închinate Sfântului Prooroc Ilie, Sfintei Alexandra şi Sfântului Apostol Andrei. Ni s-a spus că este un lucru rar la Athos, dacă nu unic, şi anume ca un altar să fie închinat unei femei, alta decât Maica Domnului.
„Când obştea Părinetelui Paisie a ajuns să numere în jur de 50 de monahi – citim într-o carte –, au fost nevoiţi să părăsească Sfântul Munte şi să-şi afle refugiul, la început în Ţara Românească, apoi la Dragomirna şi, în cele din urmă, la mănăstirile Secu şi Neamţ, în Moldova. Către sfârşitul vieţii stareţului, frăţimea ajunsese la 1000 de monahi. Tot timpul său liber, Cuviosul Paisie şi-l cheltuia pentru traducerea scrierilor Părinţilor, pe care, de asemenea, le tâlcuia fraţilor. Cărţile care au fost pregătite şi s-au editat de el însuşi sau de ucenicii săi la Neamţ constituie un mare prinos adus literaturii patristice slave şi au devenit punctul de plecare al marii deşteptări a monahismului slav din secolul al XIX-lea.” (File de Pateric…, 2000, p. 10). Cuviosul Paisie a plecat la Domnul la Mănăstirea Neamţ, moaştele sale păstrându-se, într-o raclă, la această mănăstire. A fost canonizat în anul 1988.
În 1903, la sfinţirea Bisericii, schitul avea circa 500 de monahi. Am citit că, în 1933, au fost daţi afară călugării bătrâni de la schit, în urma unei vizite a Patriarhului Ecumenic, care a găsit schitul într-o stare neglijentă. Este posibil şi aşa ceva, în viaţa călugărilor? Unde au plecat acei bătrâni, care poate n-au mai putut lucra, din cauza vârstei şi a bolilor? Se pare că schitul nu are cimitir, iar oasele celor plecaţi la Domnul se aşează, după 3 sau 7 ani, în Osuarul schitului, pe care nu l-am văzut. Se zice că acele cranii din osuare, care au culoarea mai galbenă, precum ceara, sunt o dovadă a sfinţeniei călugărului decedat.
Alt lucru interesant este că, la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, 200 de călugări au plecat să lupte alături de Armata sovietică, în schit rămânând doar 180 de monahi.
Părintele care ne însoţeşte la Schitul Sfântul Prooroc Ilie ne spune, în engleză, că putem filma şi fotografia fără oprelişti, alt lucru inedit pentru noi. De asemenea, ni se atrage atenţia ca un pomelnic să aibă sub 20 de nume (vii şi adormiţi) şi că se pot trimite pomelnice şi online.
Între moaştele de mare valoare ale schitului amintim, în primul rând, o relicvă unică: părticele din scutecele copilului Iisus! Se adaugă o părticică din Sfânta Cruce, o parte din talpa piciorului stâng a Sfântului Apostol Andrei şi altele.
În această Biserică se găsesc două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Este vorba de „Dakryrrousa” („Înlăcrimata”) şi „Galaktotrofousa” („Alăptătoarea”).
În ce priveşte prima icoană, se spune că, la 17 februarie 1876, un călugăr a observat că din ochii Maicii Domnului curgeau lacrimi. Vestea s-a răspândit în Rusia, iar ţarul Alexandru al II-lea (cel care a fost asasinat de către anarhiştii ruşi, în 1881) 1917) a cerut ca icoana să fie adusă în Rusia. Apoi Ţarul a dus-o în prima linie a frontului, în războiul cu Turcia, din 1877-1878, la care au participat şi românii, care şi-au cucerit astfel independenţa statală. De pe front a fost adusă înapoi, cu unele urme de gloanţe.
Cu mult mai semnificativă, prin raritatea iconică a ipostazei în care se află Maica Domnului, este „Galaktotrofousa” („Alăptătoarea”). Reproduc un mic comentariu la această icoană, făcut de Teodor Danalache, într-un articol din publicaţia Creştin ortodox.ro: „Trupul Maicii Domnului este și el îndumnezeit, natura firească nu arată cum arată a noastră, este curată întru toate, este deplin fecioară, este deplin cuviincioasă. Elementul aparte al acestei icoana este și el unul cuviincios. «Sânul» la care a fost alăptat Mântuitorul este unul minunat, iar nu unul carnal, unul trupesc. Vedem cum sânul Maicii Domnului nu este în locul lui natural, ci într-un loc aparte, aproape de umăr. Aceasta nu este o eroare de pictare, ci un element esențial.
Zugravul acestei icoane biruiește și el «rânduiala firii», împreună cu Maica Domnului, lucrând împreună cu harul dumnezeiesc. Astfel, lucrarea divino-umană reușește să înfățișeze altfel trupul Maicii Domnului, tocmai pentru a nu sminti cu nimic mintea începătoare și slabă a omului.” (Cf. Teodor Danalache, https://www.crestinortodox.ro/icoane-facatoare-minuni/icoana-galactotrofusa-maica-domnului-care-alapteaza. Data accesării: 5 oct. 2025).
După revenirea în ţară, am aflat că la Schitul Sfâtului Ilie există şi un muzeu în subsolul Bisericii, care include manuscrise şi cărţi vechi de sute de ani, obiecte bisericeşti, fotografii etc. Inclusiv pentru vizitarea acestui muzeu m-aş mai duce o dată la Sfântul Munte Athos.