- Preliminarii. Luni, 1 septembrie 2025, a început călătoria noastră la Muntele Athos. Părintele Florin Dobocan, iniţiatorul şi organizatorul călătoriei, ne-a convocat, pentru ora 4,45, în Feleac, la sediul firmei GlobalAuto, care ne-a închiriat microbusul – un Renault cu 8 locuri, extrem de confortabil. Am ajuns, cu maşina lui Dan, la ora indicată.
Vom parcurge, din Feleac, peste 1000 de km, până la portul grecesc Ouranoupoli. Ne îndreptăm spre Banat, pentru a traversa Dunărea pe podul Calafat-Vidin.
- Lucian Blaga şi casele săseşti. Fiind încă noapte afară, ne continuăm somnul, până ajungem în Banat, unde admirăm frumuseţea peisajului. Am trăit aproape trei ani la Timişoara, ca profesor stagiar, dar această parte a Banatului nu o cunoşteam. Trecem şi prin sate şvăbeşti (sau foste şvăbeşti), având casele lipite una de alta, cu uliţe largi, drumul fiind flancat de peluze de verdeaţă şi arbori.
Ştiam că Lucian Blaga a folosit modul în care sunt construite casele şvăbeşti şi săseşti în comparaţie cu cele româneşti în Trilogia culturii, pentru definirea spaţiului mioritic (alături de ondulaţia deal-vale etc.). Cum tocmai lucrez la o ediţie din publicistica lui Blaga, iată un articol (semnat) din ziarul Cuvântul, care prefigurează idei din Spaţiul mioritic:
„Drumurile ardelene duc prin sate, unde, în nemijlocită vecinătate, găseşti două concepţii arhitectonice cu totul diferite: românească şi săsească. Străvechile, masivele sate săseşti şi-au studiat – cel puţin aşa pare – foarte mult locul unde aveau să fie clădite. Din felul cum ele se aliniază, potrivit unor exigenţe geometrice, se desprinde impresia de calcul. Satele româneşti sunt aşezate mult mai întâmplător, în peisajele ce le încadrează.
Saşii, vechi colonişti, neam de o dârză, statornică şi înceată voinţă, şi-au ales raţional pământul, unde aveau să-şi ridice casele şi să-şi sape mormintele; ei au gustat precauţi apa, au cântărit lumina şi au măsurat cu grije grosimea humei, ei s-au ferit de înălţimi accidentate şi au încercat cu nările direcţia vânturilor. Rostul acesta chibzuit şi l-au păstrat satele săseşti până astăzi. Ele n-au crescut întâmplător, cu entuziasm stângaci, din peisaj, precum cele româneşti; ele au fost aduse parcă în acest peisaj ardelean, gata de aiurea – prin văzduh sau pe altă cale – dintr-o ţară, unde sărăcia solului a învăţat pe oameni să lupte cu natura, să muncească cuminte şi mai ales cu geometrică statornicie.
Satele româneşti, înălţate vertiginos pe o muche sau împrăştiate într-o vale ca turmele, s-au născut parcă din inspiraţia capricioasă a naturii înseşi, în mijlocul căreia sunt situate. Casele săseşti stau una lângă alta, formând un singur mare zid către stradă, severe, cu ferestre înalte, cari nu îngăduie priviri din afară, purtând convenţional pe frontispiciu câte o maximă biblică. […] Casele româneşti sunt mai liber [aşezate] laolaltă, ele se izolează prin grădini, au pridvoare împrejur şi ferestruici aşa de joase, că poţi vedea totul înăuntru. Casele formează grupuri asimetrice, ca ţăranii când se duc în dezordine la o înmormântare sau la o nuntă: comuna românească e o colectivitate instinctivă de oameni deschişi, iubitori de pitorescul vieţii.
Casele săseşti, deşi bogate, sunt reduse la util; casele româneşti, deşi în majoritate sărace, au mult inutil în alcătuirea lor, dovadă pridvorul cu stâlpi, care le înconjoară de obicei. Acest inutil al caselor româneşti trădează un simţ artistic, de care e foarte departe casa săsească, ce are la temelie mai mult o concepţie etică decât estetică despre rosturile vieţii.
Saşii sunt ingineri născuţi, ei impun naturii ordinea din sufletul lor, ei îşi aliniază casele, ca şi ideile, în luptă cu tainele înconjurătoare. Românul se adaptează la natură superstiţios. Românul e în mare măsură fatalist, dar un fatalist stăpânit de încredere în raport cu imprevizibilul timpului şi cu orânduielile lumii exterioare. Românul nu va încerca să schimbe cursul lucrurilor, nici să modifice configuraţia pământului […]
Uliţele unui sat de munte se pierd printre stânci şerpuitoare ca pâraiele. Uliţele mai bucuros ocolesc stâncile, în loc de a le tăia. Intervine aci un fatalism senin sau o dragoste invincibilă de pitoresc?
Cert, după ordinea săsească, capriciile arhitectonice ale românului te izbesc ca dizordine. Dar dizordinea nu e decât altă ordine: ordinea vieţii. Iubeşte şi românul geometria, dar numai în arta lui, când ciopleşte o cruce, când crestează o furcă, când rotunjeşte un ulcior sau când stilizează nişte flori în covoarele pentru laviţi. Pentru viaţa săsească geometria e esenţială, pentru român ea e o podoabă marginală.” (Lucian Blaga, Case româneşti, Cuvântul, anul II, nr. 274, 4 oct. 1925, p. 1. Reprodus şi în volumul Lucian Blaga, Zări şi etape. Text stabilit şi bibliografie de Dorli Blaga, Editura pentru Liteatură, Bucureşti, 1968, p. 319-321).
Ajungem în localitatea Orşova, de unde drumul este paralel cu Dunărea. Ratăm chipul lui Decebal, săpat în stâncă, prin eforturile lui Iosif Constantin Drăgan, aflat mai în amonte, în dreptul localităţilor Eşelniţa şi Dubova.
- Insula Ada Kaleh. Între Orşova şi Drobeta-Turnu Severin, Părintele Teofil, care şi-a făcut stagiul militar în zonă, ne arată, cu aproximaţie, locul unde a fost Insula Ada Kaleh, înghiţită de apele Dunării, odată cu construirea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie de la Porţile de Fier I, sistem care a făcut ca nivelul Dunării să se ridice cu 18 metri. Insula avea o lungime de 1750 de metri şi o lăţime de circa 500 de metri, fiind, alternativ, pământ otoman, austriac şi în final românesc.
Cunoscută, încă din vechime, cu diverse denumiri, insula e amintită de mari istorici ai Antichităţii, cum ar fi Pindar, Herodot, Pliniu cel Bărân, Cornelius Nepos şi alţii, insula având un important rol strategico-militar, fiindcă de pe ea se putea observa întreaga zonă.
Merită amintite câteva date. După Pacea de la Karlowitz (1699), insula intra oficial în stăpânirea Imperiului Otoman, iar după doar două decenii, prin Pacea de la Passarowitz (1718), ea devine parte a Imperiului Habsburgic (împreună cu Banatul nostru, cu Oltenia şi regiunea Tuimocului din sudul Dunării), iar după alte două decenii (1738), devine din nou otomană.
Prin Pacea de la Adrianopole (1829), s-a liberalizat comerţul pe Dunăre. Românii au putut astfel călători în Occident (primele ziare româneşti au apărut ca urmare a acestui eveniment). După înfrângerea Revoluţiei de la 1848, mulţi revoluţionari români, în drumul lor spre exil, au poposit pe insulă: Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Cezar Bolliac, fraţii Golescu, Dimitrie Bolintineanu şi alţii.
După Congresul de la Berlin, organizat în urma războiului din 1877-1878, congres la care cancelarul Bismark a spus că România va fi auzită, dar nu ascultată (în ciuda sacrificiiloe făcute de români în război), insula rămâne teritoriu otoman.
Abia la la finalul Primuui Război Mondial, Turcia a recunoscut suveranitatea României asupra insulei, perioada interbelică fiind una de înflorire economică şi culturală şi pentru Ada Kaleh. Insula a fost vizitată de Regii Ferdinand şi Maria, de Carol al II-lea, de Nicoale Iorga, Regele Mihai, Nicoale Titulescu, Gh. Brătianu, Martha Bibescu şi alţii. După al Doilea Război Mondial, insula cunoaşte soarta întregii Românii: instaurarea comunismului, care a însemnat confiscarea proprietăţilor, deportări în Bărăgan etc.
- Podul lui Traian. Ajungem la Drobeta-Turnu Severin. În locul unde se află acum municipiul Drobeta-Turnu Severin (numele Drobeta i-a fost adăugat în anul 1972), a fost contruit celebrul pod peste Dunăre, cunoscut ca Podul lui Traian, construit între 103-105, în vederea celei de-a doua campanii militare a lui Traian, din 105-106 d.H., în Dacia lui Decebal. Arhitectul podului a fost faimosul Apolodor din Damasc, cel care va contrui şi Columna lui Traian, atât de importantă pentru istoria noastră naţională.
Podul avea o lungime de 1135 m şi o lăţime de 12 m (pentru a putea trece o legiune de cavalerie). Podul era din lemn, structura fiind fixată pe 20 de stâlpi din piatră şi ciment (pe Columnă se poate distinge o imagine cu acest pod). (Apropo de ciment, „tradiţia” – cum se va spune des pe Mutele Athos – spune că un rege al Franţei, Francisc I, i-a cerut Sultanului Soliman Magnificul, care stăpânea atunci regiunea, „să-i permită demolarea unui pilon al podului, pentru a afla secretul compoziției cimentului folosit” – Cf. Podul lui Traian – Wikipedia).
Pentru construirea pilonilor, s-a deviat parţial cursul Dunării, pe albia unui afluent sudic, lângă oraşul sârbesc Cladova. (Filologii îşi amintesc, desigur, de nuvela Părintelui Gala Galaction, De la noi, la Cladova, Bucureşti, 1924).
Succesorul lui Traian, Hadrian, sau poate Aurelian (la retragerea sa din Dacia, în anul 275 d.H.) au îndepărtat structura din lemn a podului, pentru a împiedica invaziile din nord.
De-a lungul a două mii de ani, stâlpii au fost distruşi de ape sau de oameni (pentru a fluidiza navigaţia pe Dunăre). În 1932, se mai puteau vedea 16 stâlpi rămaşi sub ape. Astăzi se mai păstrează doar stâlpii de lângă cele două maluri ale Dunării, precum şi Tabula Traiana, conţinând date despre construcţia podului. Sic transit gloria mundi!
- A fost distrusă scena cu capul regelui Decebal de pe Columna traiană?
Fiindcă am vorbit despre Columna lui Traian, Dorin ne-a trimis pe grup un articol publicat pe Facebook, de către Doamna Aurora Peţan, arheolog destul de cunoscut în mediile ştiinţifice, în legătura cu distrugerea unei scene de pe Columna traiană.
Dar iată textul: „Ciudat este faptul că relieful în care capul lui Decebal este prezentat pe scut sau pe o tavă a fost distrus prin ciocănire minuţioasă. Nu s emai văd decât contururile care sugerează despre ce este vorba: un castru roman, în interiorul căruia se vede un cort militar, în faţa căruia doi soldaţi români prezintă unei mulţimi un scut, pe care este aşezat un cap uman. Cine a distrus această scenă şi de ce? Cine putea ajunge la vârful Columnei cu ciocanul şi ce l-a determinat să şteargă această scenă? Căci nu este vorba despre o distrugere accidentală, nici [de una] produsă de eroziune, din cauza intemperiilor. Este mâna cuiva, care a vrut să dispară din istorie acest cumplit episod”, scrie Doamna Aurora Peţan.
Am aflat, de pe Internet, că doamna arheolog s-a mutat într-o casă din zona de munte, ca să fie mai aproape de cetăţile dacice, care constituie o pasiune a domniei sale. I-am scris un mesaj, pentru a-i cere o explicaţie, dar nu mi-a răspuns. Poate nu are conexiune la internet. Oricum, mă voi documenta şi voi cere opinia unor specialişti. Sunt curios dacă şi de pe copia Columnei, aflată la Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti, lipseşte scena respectivă. De ce nu a publicat o fotografie şi cu scena deteriorată de ciocan şi a preferat doar descrierea acesteia?
Nu am fost niciodată în municipiul Drobeta-Turnu Severin, unde se află celebrul Liceu Traian (acum Colegioul Naţional „Traian”), care a dat României atâtea personalităţi: 11 academicieni (Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Petre Sergescu, Vasile Nistor, Nicolae Ionescu-Şişeşti, Şerban Cioculescu, Ştefan Milcu, Alexandru Dima, Ştefan Odobleja, Traian Sălăgean, Ioan Ioviţ Popescu, Vasile Gionea) sau viitori miniştri (Victor Gomoiu, Cornel Burtică, Ecaterina Andronescu, Mihai Stănişoară şi alţii). Amintesc şi câţiva scriitori şi artişti: I.C. Chiţimia – membru corespondent al Academiei Române, Emil Manu – literat, Gheorghe Anghel – sculptor (autorul statuii lui Eminescu, din faţa Ateneului Român din Bucureşti), Ion Biberi – literat, Geo Saizescu – regizor, Dumitru Gherghinescu Vania – poet, publicist, traducător, Şerban Foarţă– poet, publicist şi traducător.
Mă leagă de oraş faptul că mi-a prilejuit scrierea primei mele prefeţe (la o antologie lirică a elevilor, pe care mi-am intitulat-o De la Drobeta la Napoca).
Ocolind un sens giratoriu, am văzut reconstituirea unui tronson din celebrul pod peste Dunăre al lui Traian, construit de vestitul arhitect al Antichităţii, Apolodor din Damasc.
Trecem pe lângă Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, rod al colaborării româno-iugoslave, cel mai mare baraj pe Dunăre din Europa. Ideea construirii acestui sistem a aparţinut României. În 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a prezentat lui Tito acest proiect, pe care liderul român nu a mai apucat să îl vadă finalizat. Construcţia a început în septembrie 1964, fiind inaugurat după opt ani, la 16 mai 1972, la inaugurare participând preşedinţii celor două state, respectiv Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. Am văzut că aici există şi un muzeu, dar, din păcate, nu avut timp să îl vizităm.
- Minunea de la Maglavit. Înainte de a intra în Calafat, pe dreapta, vedem un semn care indică direcţia spre localitatea Maglavit, care a devenit celebră în România interbelică, prin „minunea de la Maglavit”.
Un cioban aproape surdo-mut, Petrache Lupu, susţinea că Dumnezeu i s-a arătat de trei ori (31 mai, 7 şi 14 iunie 1935), Iată un fragment din relatarea acestuia: „Vineri, pe la chindie, veneam de acasă la târlă, unde aveam treabă. Pe la buturugii din pădure – cioate rămase de la copacii tăiaţi anul trecut – mi-a ieşit în cale un moş cu barba albă până la brâu, cu părul dat pe spate, tot alb şi frumos mirositor. Moşul nu se atingea de pământ, ci sta cam două palme la deal de pământ. Eu m-am speriat şi am început să tremur. El mi-a zis: «Nu-ţi fie frică, că-ţi dau eu curaj şi am să-ţi spun o vorbă». Eu i-am zis: «Bine, moşule, spune!». «Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie, că, dacă nu se pocăieşte lumea, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu merge cu fapte bune, dacă nu se lasă de fapte rele, atunci vine foc şi se ia grâul şi rupe munca!»” (Mihail Avădanei Delasărata, Maglavit, Tipografia judeţului Neamţ, 1935).
S-au scris sute de articole şi multe cărţi despre minunea de la Maglavit, despre „sfântul” Petrache Lupu (1907-1994), care putea vindeca oameni etc. Dornic de popularitate, Carol al II-lea i-a botezat un fiu, căruia i-au pus numele Mihai. Zeci de mii de oameni mergeau zilnic acolo, să vadă pe viu minunile „sfântului”.
Biserica şi-a dat seama repede că e vorba de o rătăcire. Iată, de pildă, ce scria Părintele Ion Agârbiceanu despre această minune:
„Iată, de-o pildă, din povestea de la Maglavit, mulţi ţărani cred că Dumnezeu e aşa cum l-a văzut Petrache Lupu: un om bătrân, un moş. Unul care are trup ca noi, cu mâini, cu picioare, cu toate mădularele. Numai cât e bătrân rău.
Şi această credinţă e o rătăcire groaznică: Dumnezeu n-are trup! El e duh curat, atotputrenic. El e putere nemărginită, care nu se poate vedea cu ochii, nici pipăi cu mâna. El e înţelepciune negrăită, iubire fără de hotar, nici tânăr, nici bătrân, ci vecinic.
Deci ce a văzut Petrache Lupu n-a putut fi Dumnezeu. Pe Dumnezeu, fiind duh curat, nimeni nu-l poate vedea cu ochii trupului… Zice însăşi sf. Scriptură: «Pe Dumnezeu este cu neputinţă oamenilor a-l vedea.»
Deci, ce-a văzut ciobanul de la Maglavit? O arătare! I s-a arătat un chip. Numai în mintea lui sau în realitate? Adică: i s-a părut sau chiar a fost o arătare?” (Ion Agârbiceanu, În jurul minunilor, de care se vorbeşte mereu [1], în Ion Agârbiceanu, Articole cu caracter ecleziastic (1903-1945). Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, note şi comentarii de Ilie Rad. Prefaţă de Pr. Prof. univ. dr. Stelian Tofană, Editua Tribuna, Cluj-Napoca, 2018, p. 404-405).
- Podul Noua Europă de la Calafat-Vidin. Înaintând spre Calafat, fiindcă se apropie ora prânzului, spunem câteva rugăciuni. Apoi facem un popas, la o benzinărie din Oraviţa (următorul popas, până la destinaţie, l-am făcut în localitatea bulgară Vraţa). Mâncăm sandviciurile puse de acasă.
Ajungem la Calafat şi trecem Dunărea pe Podul Noua Europă, inaugurat în 2013. Este al doilea pod între noi şi Bulgaria, primul fiind Podul Prieteniei Giurgiu-Ruse, inaugurat în 1954. Plătim la graniţă o mică taxă. Părintele Florin ne spune că undeva, în apropiere, se află Mănăstirea Rila, cea mai mare din Bulgaria. Înfiinţată în sec. al X-lea, mănăstirea a fost botezată după fondatorul ei, pustnicul Ivan din Rila (876-946), ajungând un important monument cultural, religios şi de arhitectură din Bulgaria (mănăstirea apare pe aversul bancnotei de 1 leva, încă în uz, paralel cu moneda euro, la care Bulgaria a trecut recent).
După câteva ore, intrăm în Grecia. Vedem dealuri din apropiere, cu vegetaţia arsă din cauza incendiilor.
Seara, în jurul orei 20, ajungem la pensiunea Velia, din oraşul grecesc Ouranoupoli. Suntem cazaţi câte doi, eu făcând pereche cu Dan. Părintele Florin ne invită să facem o scurtă baie în mare. Unii se duc, dar noi rămânem în cameră, fiind destul de obositi (suntem seniorii grupului). Mergem totuşi la o terasă, unde mâncăm un grătar cu cartofi prăjiţi (12 euro) şi bem un pahar de vin sau o bere (3, respectiv 4 euro).
Apoi ne ducem la culcare, fiindecă mâine, de dimineaţă, vom lua un feribot spre Muntele Athos.
Episodul următor: Prima zi la Muntele Athos.