Doamna Ioana Pârvulescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, eseistă şi prozatoare, autoare Humanitas, a publicat mai multe volume coordonate de domnia sa: Ipostazele iubirii în poezia lumii, antologie, Humanitas, București, 2006; Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete, Humanitas, Bucureşti, 2012; Și eu am trăit în comunism, Humanitas, Bucureşti, 2015, recent apărându-i volumul Scrisori pentru cititorii din 2125: un epistolar pe mai multe voci, coordonat de IOANA PÂRVULESCU, prefață de Andrei Pleșu, Humanitas, București, 2025
O ştiu pe Doamna Ioana Pârvulescu şi personal, fiindcă, la 28 octombrie 2014, a ţinut, la facultatea noastră, conferiunţa Noutăţi senzaţionale din vechea presă. Şi invers..., care s-a bucurat de succes în rândul studenţilor jurnalişti clujeni şi nu numai (conferinţele din ciclul „Convorbirile de la Cluj” erau deschise pentru toată lumea).
Cartea la care mă refer are 27 de contributori, nume cunoscute (Gabriel Liiceanu, Livius Ciocârlie, Ioan Stanomir, Cristian Preda, Bogdan Creţu, Smaranda Vultur, Rodica Zafiu, Radu Paraschivescu şi Ioana Pârvulescu însăşi), la care se adaugă redactori ai Editurii Humanitas (cartea fiind un omagiu la jubileul de 35 de ani ai editurii): Lidia Bodea, Vlad Zografi, dar şi personalităţi din diverse domenii.
Se ştie că noi avem un număr enorm de cărţi care analizează trecutul, dar sunt foarte puţine cele care scrutează viitorul. Cartea la care mă refer este cu atât mai importantă.
Poate, peste o sută de ani, omul va circula cu racheta între un oraş şi altul sau cu vehicule fără şofer, în călătoriile urbane. De aceea, detaliile despre tarnsportul în comun, oferite de domnul profesor Cristian Preda, mi se par foarte interesante. Mai adaug şi eu câteva detalii.
Reproduc un fragment din „scrisoarea” domnului Cristian Preda (p. 100-101): „Sunt bucureştean. Ca să ajung la facultate, iau troleibuzul. Un vehicul alimentat cu ajutorul a două braţe numite trolee (în Timişoara, troleibuzul se numeşte firobuz!, n. I.R.), de la un cablu electric întins prin tot oraşul, la vreo trei metri de sol. Troleibuzele au fost introduce în Bucureşti prin 1950, iar unele sunt atât de murdare, încât par să fi fost fabricate chiar acum şapte decenii, iar altele – atât de noi, încât te pot lăsa să crezi că eşti în alt oraş. Sunt totuşi în urbea mea, aşa că plătesc călătoria folosindu-mă de o cartelă de plastic, căreia i se spune abonament, sau de cardul bancar, ce trebuie apropiat de o cutie fixată pe una din barele de care te ţii, când troleibuzul e în mers.
Până de curând, pentru a călători legal, foloseai nişte bucăţi de hârtie numite «bilete», pe care le ştampilai printr-o fantă a unei cultii metalice, mult deosebită de cea de acum, şi căreia i se spunea aparat de compostat. Atmosfera din troleibuz este şi ea diferită de ce era până în urmă cu doar câţiva ani.” (În continuare, autorul descrie atmosfera din troleibuzele de astăzi, cu mulţi călători aplecaţi asupra telefoanelor mobile.)
Apropo de transportul în comun în Cluj. La început, autobuzele aveau încă taxatoare, care deţinea un fel de cabină, situată lângă uşa din spate, pe unde trebuiau să urce călătorii şi să îşi cumpere bilete. Cum aceştia, după procurarea biletului, rămâneau pe loc, taxatoarea îi îndemna să plece spre ieşirea din autobuz, cu expresia pleonastică, devenită celebră: „Avansaţi înainte!”
Coborârea se făcea prin faţă. Cum mijloacele de transport în comun erau tot timpul aglomerate, existau cazuri când nu se putea urca decât prin faţă, iar aceşti călători îi rugau pe cei de din jur să dea banii pentru bilet în spate, până „în fund, la taxatoare”, vorbe care puteau produce zâmbete celor obişnuiţi cu subtilităţile limbajului!
Când taxatoarele au dispărut, s-au inventat mijloace de validare a biletelor de călătorie, procurate exclusiv de la chioşcuri. Aparatele de compostat, fixate pe barele de susţinere, perforau biletul în 4-5 locuri. Fiecare autobuz sau troleibuz avea o formă proprie de poziţionare a locurilor perforate (care puteau fi pe verticală, pe orizontală, sub formă de cruce etc.). Când veneau controlorii, aceştia îşi compostau ei înşişi un bilet, pentru a vedea poziţia punctelor perforate şi pentru a o compara cu cea de pe biletele călătorilor.
Cum configuraţia punctelor perforate la compostor era limitată ca număr de variante, se găseau călători care aveau zeci de bilete la ei, iar dacă nu îi vedea nimeni, căutau în teancul de bilete unul cu aceeaşi configuraţie ca a autobuzului în care se afla.
De reţinut că unii călători, la coborâre, ofereau biletul lor celor care urcau. Nefiind marcată data pe bilet, acesta putea fi folosit până la ultima staţie a autobuzului sau troleibuzului.