Despre paternitatea a trei texte eminesciene

În luna septembrie a anului trecut, am făcut un pelerinaj la Muntele Athos. După revenirea în ţară, m-am întâlnit cu un tânăr teolog clujean, domnul Lukács Alexandru Cristian, care, aflând că am fost la Sfântul Munte, m-a întrebat dacă ştiu că şi Mihai Eminescu s-a implicat în strângerea de ajutoare pentru Sfântul Munte Athos, mai precis pentru Mănăstirea Cutlumuş, pe care o vizitasem în pelerinajul nostru. Nu ştiam, dar m-am documentat şi am aflat că Eminescu a scris, într-adevăr, articolul „Din istoria mănăstirilor închinate…” (titlu dat  de către editori, conform uzanţei din ediţia Perpessicius-Vatamaniuc) şi publicat în ziarul Timpul, anul III, nr. 175, 10 august 1878, p. 3. Reprodus în volumul: Academia Republicii Socialiste România. * Muzeul Literaturii Române, M. Eminescu, Opere. X. Publicistică (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880). „Timpul”. [Ediţie critică întemeiată de Perpessicius]. Cu 16 reproduceri după publicaţii şi manuscrise, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 92-93]. Notele aferente acestui articol se află la p. 510.

Pentru că Eminescu îşi termina articolul cu precizarea: „Vom reveni asupra cestiunii”, editorii au căutat să vadă dacă Eminescu şi-a ţinut promisiunea şi, spre lauda lor, au descoperit trei articole aferente „cestiunii”, publicate tot în Timpul: „Sânţia sa, părintele Arhimandrit…”, în Timpul, anul III, nr. 203, 16 septembrie 1878, p. 3; Chiriac Dimitriu, în Timpul, anul IV, nr. 150 (nu nr. 250!), 8 iul. 1879, p. 2 (nu p. 2-3!); Biblioteca Sântului Munte, în Timpul, anul IV, nr. 206 (sic!),                                                                     20 sept. 1879, p. 3.

Din păcate, editorii spun despre cele trei articole: „Desfăşurarea discursului critic în aceste articole şi modalitatea de expunere nu oferă elemente suficiente pentru paternitatea eminesciană.” (ed. cit., p. 510).

Vom demonstra că, dimpotrivă, cele trei articole sunt scrise de Mihai Eminescu. Dar să citim mai întâi articolele, iar la final să aducem argumentele paternităţii:

1. „Sânţia Sa, părintele Arhimandrit…”

Sânţia Sa, părintele Arhimandrit Chiriac Dimitrie, de la Sântul Munte Athos, aflăm că zilele acestea a fost primit în audienţă, la Sinaia, de Măriile Lor, Suveranii ţărei, cu multă bunăvoinţă, şi că Măriile Lor [au oferit] deosebit darurile munificente¹, cu cari au înzestrat înfiinţarea bibliotecei române de la Sântul Munte, au încurajat prin grai pe prelatul român, în întreprinderea sa naţională.

De la colibă, deci, până la palat, când este vorba de o idee naţională, românii sunt la un loc, să pună umărul, să dea sprijinul şi ajutoarele lor.

Astăzi dară, precât ni se spune, prelatul român, înarmat cu actele autentice ce posedă, atât de la Sântul Munte, cât şi de la românii din Bucovina, pe cari i-a vizitat, precum şi cu autorizaţiuni laice şi spirituale² din România, este gata a porni în ţară, pe la pioşi, a cere  sprijinul naţional, pentru care scop i-a şi procurat gratuit mijloacele de transport, de la o margine la alta a ţărei, atât la căile ferate, cât şi la diligenţele statului.

Felicităm pe toţi românii şi pe toate autorităţile, câte au pus cuvântul lor binevoitor şi darul lor ocrotitor la româneasca întreprindere şi dară acum, când realizarea pare asigurată, credem că trebuie să grăbim înfiinţarea Comitetului propus de părintele Chiriac şi de unele ziare, Comitet însărcinat cu adunarea tutulor darurilor făcute bibliotecei şi Bisericei „Întâmpinarea Domnului”³ şi ca să poată evita, cu modul acesta, denaturarea ce unii răutăcioşi par dispuşi a da şi acestei româneşti întreprinderi.

(Timpul, anul III, nr. 203, 16 sept. 1878, p. 3)

Note şi comentarii

1. 1. munificent, adj. = foarte darnic, generos.
2. spirituale = în opoziţie cu autorităţile laice, cele spirituale trimit la autorităţile ecleziastice.

3 Biserica Mănăstirii Cutlumuş are astazi Hramul  „Schimbarea la Față a Domnului”.

2. Chiriac Dimitriu

Curierul Balassan¹, din 4 curent, consacră primul său [articol apărut la[1]] Iaşi, dând câteva amănunte asupra vieţii Arhimandritului Chiriac Dimitriu, acel călugăr român din Muntele Athos, care, împins de simţul patriotic şi naţional, îşi părăsise, în septemvrie 1878², chilia sa din Muntele Athos, veni în România, ca să strângă mijloace pentru răspândirea culturei între fraţii noştri din Macedonia.

Costache Dimitriu³, fiul unui negustor român, s-a născut în anul 1828 în Botoşani. În etate de 18 ani, dânsul, după obiceiul de atunci, merse la Monastirea Neamţului, ca să se consacre vieţii monahale. După ce petrecu ca frate trei ani şi dorind a-şi înavuţi cunoştinţele, în anul 1850 se duse la Muntele Athos, căci se credea că acolo e eldoradul pietăţii şi focarul luminei.

La 1853 intră în monastirea română şi, prin conduita sa exemplară, îşi  câştigă iubirea şi simpatia tutulor călugărilor români, greci şi ruşi.  Aceasta şi avu urmările sale, căci un bătrân călugăr, voind a recompensa meritele lui Chiriac, îî hărăzi  o avere frumoasă. Dimitriu, ajuns bogat, văzând progresul din România liberă şi starea tristă a românilor din Macedonia, se hotărî a întrebuinţa toate puterile, pentru a răspândi cultura şi la acei confraţi de peste Balcani. Se înţelege că unicul mijloc pentru realizarea  acestui plan naţional este instrucţiunea.

Lipsind puţinelor şcoli ce sunt înfiinţate acolo cărţile, PSS Arhimandritul şi-a propus înfiinţarea unei mari biblioteci naţionale în Sf. Munte, care să procure şcolarilor cărţile necesare.

În urma acestui plan, el trecu, după cum am zis în septemvrie anul trecut, Dunărea, făcând apel la mărinimia cunoscută a românilor. Întreagă ziaristica română susţinu această operă naţională şi, mulţmită zelului acestui venerabil Arhimandrit şi patriotismului naţiunei noastre, s-au adunat până acum 40.000 volume, dintre cari 12.000 numai din vechea capitală, Iaşi.

În fine, numitul ziar, arâtând că această operă e de mare folos pentru români în genere şi pentru cei de peste Balcani in specie, face un apel către macedonenii veniţi şi ajunşi la averi în România şi încheie:

 „Macedonenii au puternice motive a reclama de la aceştia sprijin, cari şi ei sunt datori a-şi aduce aminte de locul lor de naştere. Nepăsarea aceasta, însă, sperăm că va înceta şi că, în curând, vom auzi că macedonenii de aice formează un Comitet pentru fraţii lor.

Întâiul, exprimăm încă o dată recunoştinţa noastră către venerabilul Arhim. Chiriac şi rugăm atât pe privaţi şi autorităţile respective, cât şi pe confraţii noştri ziarişti, să-i dea tot concursul lor patriotic.”

(Timpul, anul IV, 8 iulie 1879, p. 3)

Note şi comentarii

1. 1. Curierul (Th. Balassan). Foaia intereselor generale, anul VII, nr. 77, 4 iulie 1879, p. 1-2, publică, într-adevăr, o biografie a Arhimandritului Chiriac Dimitriu, pe care Eminescu o preia, parţial, în ziarul Timpul (anul IV, 8 iulie 1879, p. 3).
2. Este o mică eroare aici. Primul articol semnat de Eminescu este din 10 august 1878, deci Arhimandritul Chiriac trebuie să fi părăsit Mănăstirea Cutlumuş, din Muntele Athos, nu în septembrie, ci cu mult mai repede (poate în iunie-iulie 1878).
3. Costache era prenumele de mirean al viitorului arhimandrit, cel primit la tunderea în monahism fiind Chiriac.
4. Biblioteca Sântului Munte

Anunţăm cu plăcere că părintele Arhimandrit de la Muntele Athos a sosit de două zile în capitală. Suntem veseli că putem anunţa că scopul Părintelui Arhimandrit este în parte ajuns. Biblioteca Muntelui Athos a trecut peste suma de şasezeci de mii de volume. Frumos pentru români, dar mai frumos pentru Părintele Chiriac! N-a cruţat spese şi osteneală, pentru ca să-şi ajungă ţinta măreaţă, de-a pune în Macedonia baza unui românism mai întins!

Scopul s-a ajuns în parte, am zis, să căutăm acum să-l împlinim în total. Este de trebuinţă sau ba, ca Părintele Arhimandrit să-şi urmeze misiunea sa şi în cele alte părţi ale românismului? În mânile cui se vor lăsa cărţile adunate până acum? La amândouă întrebările aceste poate răspunde numai un Comitet instituit spre acest scop. Până acum, Părintele Chiriac şi-a urmat călătoria sa în numele său propriu, ar fi de dorit, dacă nu necesar, ca de aici înainte să şi-o urmeze în numele unui Comitet, care să hotărască şi modul administraţiei numitei biblioteci în Muntele Athos. Guvernul nu ar avea nimic de zis în această privinţă? Aşteptăm să vedem în curând pe Guvern, luând măsurile necesare.

Credem că şi foile celelalte din ţară vor auzi acest apel.

Să nu crează cineva că acestă bibliotecă va servi numai spre paradă, în monastirea românească din Sântul Munte! Scopul ei este lăţirea limbei româneşti printre locuitorii vechei Macedonii. Monastirea va fi oarecum biblioteca centrală, iar cărţile se vor răspândi prin întreaga Macedonie, deşteptând poporul, lăţind iubirea limbei noastre printre fraţii noştri de dincolo de Dunăre, amerinţaţi să-şi piarză limba şi, cu ea, naţionalitatea.

Pentru acest scop frumos nu se vor găsi oare oameni de bine? Lăsa-vom pe Părintele Chiriac mult timp în nelucrare, făcând a-şi pierde curajul? Fi-vom atât de nepăsători faţă cu meritele Părintelui Chiriac, care a jertfit tot, pentru ajungerea nobilei ţinte, lăsând în părăginire lucrarea d-sale? Nu credem. Destul au lucrat grecii, pentru deznaţionalizarea poporului macedonean, a venit timpul să punem o stavilă acestor rele apucături.

Părintele Chiriac a început opul său de abnegaţiune, este rândul nostru acum. Vom pune mânile în şolduri, privind cu nepăsare opera destructoare a grecilor macedoneni?

Sperăm că, în curând, înfiinţarea unui Comitet va ajuta paşii misionarului român, pe care cu plăcere îl salutăm în mijlocul nostru.

(Timpul, nr. 206, 20 septembrie 1879, p. 3)

Argumentele atribuirii

În mod normal, ar trebui să demonstrăm paternitatea fiecărui articol în parte, dar, pentru că, în cazul de faţă, acestea sunt strâns legate unele de altele, le vom trata pe toate trei împreună.

1. Finalul articolului din Timpul (10 august 1978) se termină cu enunţul: „Vom reveni asupra cestiunii”, iar editorii lui Eminescu au meritul de a fi depistat cele trei articole de revenire a autorului asupra „cestiunii”, care nu sunt reproduse în monumentala ediţie, ci doar semnalate (cu două mici erori de datare) şi cu menţiunea amintită deja, care este destul de generală: „Desfăşurarea discursului critic în aceste articole şi modalitatea de expunere nu oferă elemente suficiente pentru paternitatea eminesciană.” (ed. cit., p. 510). Pluralul „vom reveni” permite şi ipoteza că acele trei articole puteau fi scrise şi de către cineva din redacţie, nu neapărat de autorul articolului iniţial, intitulat „Din istoria mănăstirilor închinate…” (10 august 1878). De fapt, a revenit Eminescu însuşi.
2. În articolul al doilea, intitulat Chiriac Dimitriu, există un detaliu fundamental pentru stabilirea unei paternităţi, pe care mă mir că experimentaţii editori ai publicisticii eminesciene nu l-au observat: referirea autorului însemnării la un articol al său, anterior. În cazul de faţă, este vorba de sintagma „după cum am zis în septemvrie anul trecut”. E adevărat că Eminescu nu „a zis” în septemvrie, ci în august anul anterior, dar această scăpare nu mai are relevanţă. Important este că Eminescu face trimitere, explicit, la un articol al său, anterior.
3. Adjectivul demonstrativ din expresia „acel călugăr român din Muntele Athos” (acelaşi articol citat mai sus) arată că e vorba de un călugăr cunoscut autorului, despre care scrisese un articol, cu un an în urmă.
4. În articolul publicat în Timpul, Eminescu scrie: „Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre (Muntelui Athos, n. I.R.) , bani şi odoare şi, cu toate acestea, până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.” Cu atât mai mult a fost impresionat de intenţia Arhimandritului Chiriac Dimitriu Eminescu însuşi, şi nu alt gazetar din redacţia Timpul, personaj despre care a vorbit şi în cele trei articole care au urmat.
5. Faptul că toate cele patru articole (îl avem în vedere şi pe cel cu paternitate admisă) au aceeaşi tematică (legată de Muntele Athos) şi acelaşi personaj (Arhimandritul Chiriac Dimitriu) este un argument în plus că autorul lor este acelaşi, adică Mihai Eminescu.
6. Problema românilor macedoneni (regăsibilă în articolele 2 şi 3) era o preocupare veche a lui Eminescu. O întâlnim abordată în mai multe articole: Macedoromânii (p. 179, vol. XIII), „Gagauzi se numeşte…” (p. 286, din vol. XIII) sau „Lucrarea D-lui Densuşeanu…” (p. 432, din vol. XIII), dar şi în campania de presă pentru Apostol Mărgărit (1832-1903), inspector al şcolilor româneşti din Imperiul Otoman, și în prefața sa la Scrisorile lui Al. Pencovici (publicate în ziarul Timpul), director al Serviciului de Statistică din România.
7. Ideea patriotismului şi a naţionalităţii este una specifică publicisticii eminesciene, după cum o dovedesc zecile de articole semnate de marele gazetar, idee întâlnită şi în articolele de faţă.
8. Este cunoscută apropierea poetului de mediul mănăstiresc în general, graţie incidenţelor sale biografice. Patru mătuşi şi doi unchi (surori şi fraţi din partea mamei sale, Raluca Iuraşcu) intraseră în cinul monahal: Olimpiada, Fevronia, Sofia, Safta, respectiv Calinic şi Iachint (numele de monahi ai unchilor, cel din urmă ajungând stareţ la Mănăstirea Coșula). Călugăriţele vieţuiau la Mănăstirea Agafton, unde copilul Mihai şi-a petrecut multe vacanţe. Arhimandritul Chiriac Dimitriu, cel care venise de la Muntele Athos, pentru strângerea de fonduri, era originar din ţinutul natal al lui Eminescu, Botoşani, deci simpatia poetului pentru el este justificată.

În comentariile la primul articol atribuit lui Eminescu, legat de iniţiativa Arhimandritului Chiriac Dimitriu, editorii publicisticii eminesciene scriu: „Activitatea lui Chiriac Dimitriu îl putea interesa pe Eminescu, întrucât acesta era originar din ţinutul său natal. Activitatea arhimandritului se înscria ca o contribuţie importantă în mişcarea culturală. Întâlnim şi aici o privire istorică şi unele expresii („în suta a zecea”) în spiritul publicisticii eminesciene. Expozeul poetului asupra istoriei bisericilor de al Sf. Munte este corect şi bine documentat.” (vol. X, p. 510).

10. În primul articol se vorbeşte despre necesitatea înfiinţării unui Comitet, care să gestioneze problema ajutoarelor, care se vor primi, idee reluată în articolele numerotate 1 şi 3. Este logic că Eminescu este cel care a subliniat importanţa acestui Comitet, pentru că e greu de presupus că o altă persoană din redacţie ar fi putut face referire la conţinutul articolului eminescian, apărut cu un an în urmă (cunoscând superficialitatea care există, în general, în redacţii, mai ales când vorbim de secolul XIX).
11. 10. Există şi câteva argumente stilistice şi lexicale, care vin în sprijinul paternităţii.
12. În articolul nr. 1, Eminescu scrie că arhimandritul „a fost primit în audienţă, la Sinaia, de Măriile Lor, Suveranii ţărei, cu multă bunăvoinţă, şi că Măriile Lor [au oferit] deosebit darurile…” Se cunosc relaţiile mai tensionate dintre Eminescu şi Prinţul Carol I, motiv pentru care Maiorescu i-a scos (în ediţia din 1884), din poezia Doina, versul „Și cum vin cu drum de fier”, care făcea aluzie la prima cale ferată din România, Bucureşti-Giurgiu, inaugurată de Prinţul Carol I în 1869, pentru a menaja orgoliul prinţului. Cu toate acestea, Eminescu foloseşte expresia „Măriile Lor” şi în alte situaţii. În articolul Studenţii din Viena (1876, p. 350 din vol. IX), găsim expresia „Măria Sa Principele Carol I”. În alt articol, „Se vorbeşte că în Consiliul…”, din 1876 (p. 259 din vol. IX), găsim formularea „fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd”.
13. Modalitatea de a nu indica secolul, ci numărul sutelor de ani („în suta a zecea după Christos”, din articolul atribuit poetului) o mai găsim în publicistica eminesciană: în articolul Macedoromânii (p. 179 din vol. XIII), găsim formularea: „o ruşine ca în suta a nouăsprezecea membrii unui popor…”
14. Formele inverse ale unor verbe, frecvente în cărţile religioase sau vechi (Lăsa-vom…, Fi-vom…) se regăsesc adesea în publicistica eminesciană („Da-ne-va d. C.A. Rosetti…” (vol. XIII, p. 240); „Deie-mi-se voie a constata…” (vol. XIII, p. 246); „Vorbit-ar-fi oare astfel Şincai?” (vol. XIII, p. 257) etc.
15. În privinţa registrului lexical, sunt unele trăsături comune celor patru articole, dar există şi deosebiri: avem, în toate cele patru articole, substantive cu genitivul în –ei: bibliotecei, bisericei, culturei, luminei, ţărei, deşi altele au forma actuală: pietăţii, vieţii etc. Aceste particularităţi nu sunt specifice numai lui Eminescu, ci epocii în general, ca şi cuvinte precum cari, mânile, monastire, să crează, tutulor etc.
16. Prezenţa adverbului dar (dară), cu două ocurenţe în articolul nr. 1, în propoziţii conclusive, cu sensul de aşadar, deci, prin urmare, apare şi în scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle (citez după ediţia de la Polirom, din 2000): „După ce, dar, venitul acestei amărăciuni…” (p. 163); „Fii, dar, copilul meu…” (p. 356) etc. Amintim aici şi verbul a ajunge, cu sensul a atinge un obiectiv: „Scopul s-a ajuns în parte…” (în textul nr. 3), respectiv „o ţintă pe care şi-o şi ajungea în mod neîntrerupt” (vol. X, p. 94).
17. Expresii şcolăreşti, banale, de tipul „Aşteptăm să vedem în curând pe Guvern…”, cu acest complement direct nepotrivit, se găsesc multe în publicistica eminesciană (alături de dezacorduri gramaticale, cacofonii, repetiţii, pleonasme etc.), prin urmare nu trebuie să ne surprindă într-un articol de ziar, scris poate la repezeală şi în condiţii neprielnice.
18. În primul articol, apare forma sânt a verbului a fi, dar în următoarele trei – sunt. Forma substantivală sântul alternează cu variantele Sf. sau Sfântul. Aceste oscilaţii există şi în poezia eminesciană.

Credem că, pe baza acestor argumente, publicistica eminesciană se îmbogăţeşte cu încă trei articole.

Ţin să aduc sincere mulţumiri unor cadre didactice de prestigiu (unele cu preocupări serioase în eminescologie), care au citit cu atenţie acest material, exprimându-şi un punct de vedere personal: Ioana Bot, Nae Georgescu, Constantin Cubleşan, Tudor Nedelcea, Nicolae Mocanu, Vasile V. Filip. Îi sunt îndatorat şi Domnului Bogdan Jugănaru, referent de specialitate la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, pentru sprijinul pe care mi l-a acordat, pe durata documentării pentru acest articol.

Domnul Profesor Tudor Nedelcea mi-a mărturisit că a avut o discuţie cu regretatul D. Vatamaniuc, în care acesta vorbea despre nevoia ca multe articole eminesciene, din ediţia sa, cu paternitate incertă, să fie date ca aparţinând lui Mihai Eminescu! De ce nu ar face parte articolele de mai sus din această categorie?

Este, pentru istoricii literari de azi, o provocare la o dezbatere,

[1] Aceste trei cuvinte, presupuse de noi, ca fiind logice, lipsesc din articolul lui Eminescu (o eroare de tipar, desigur), care sună astfel în ziarul Timpul; „consacră primul său Iaşi, dând câteva…”.