Sǎrbǎtoare frumoasǎ de Paşti. Ieri searǎ am fost la Biserica “Sf. Petru şi Pavel”, la înviere, iar azi am ascultat, tot acolo, pastorala Mitropolitului Andrei, foarte sugestivǎ. Ideea centralǎ a fost cǎ lumea de azi este dominatǎ de durere şi înstristare, din care creştinul se poate smulge prin speranţa pe care o are în Dumnezeu.
Amintirea sǎrbǎtorii de Paşti a copilǎriei mele este foarte puternicǎ. Ne duceam destul de dimineaţǎ la Bisericǎ, atunci avea loc slujba învierii, fiindcǎ preotul Iacobescu servea mai întâi în satul apropiat, Aţintiş, unde era titular. De regulǎ aveam de Paşti haine noi, pantofi care mǎ strângeau, iar Mama îmi spunea sǎ mǎ duc mai “cǎtǎneţ”, adicǎ sǎ fiu mai militǎros. Slujba mi se pǎrea foarte lungǎ, aşteptam momentul când preotul spunea “povestea”, fiindcǎ ştiam cǎ aceasta anunţa şi finalul slujbei. Pomii erau înfloriţi, iar câmpul plin de pǎpǎdii galbene, înflorite. Imediat ce ieşeam de la Bisericǎ, aveam voie sǎ mǎnânc un ou roşu. Acasǎ ne aşteptau alte bunǎtǎţi. Cum au trecut acele vremuri!
Nimeni nu cred cǎ a surprins mai bine atmosfera şi bucuria de Paşti decât George Coşbuc, în poezia intitulatǎ chiar De Paşti:
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!
Doamna Szer Piroska, de la Târgu Mureş, vrednicǎ studentǎ la Jurnalism, mi-a trimis, odatǎ cu felicitǎrile de Paşti, şi aceastǎ frumoasǎ poezie de Vasile Militaru, un poet a cǎrui creaţie credeam cǎ o cunosc, fiindcǎ am redactat articolul despre el, pentru Dicţionarul scriitorilor români. Nu ştiam poezia. Iat-o:
Hristos a înviat!
“Hristos a înviat!” Ce vorbă sfântă,
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi,
Şi-n suflet parcă Serafimi îţi cântă,
De câte ori, creştine, îl auzi.
Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic şi de măr.
În stupii de albine fără greş,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireş.
Dar vai, în suflet ţi-a-nviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta, creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simţi măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?
O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte,
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu Serafimi în suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânţi „Hristos a înviat!”.
*Portalul de ştiri Napocanews, pe care îl citesc frecvent, anunţǎ moartea, la 79 de ani, a academicianului Florin Constantiniu, istoric pe care l-am apreciat foarte mult şi despre care auzisem încǎ înainte de 1989 (a publicat, uneori în colaborare cu Ştefan Pascu, multe articole polemice, privind unele abordǎri istorie, privind România, apǎrute la Budapesta sau la Moscova). Dupǎ Revoluţie, a publicat Istoria sincerǎ a poporului român, apǎrutǎ în mai multe ediţii. Pagina de istorie scrisa de Florin Constantiniu se citeşte foarte uşor şi plǎcut, graţie unui stil deloc fastidios, academizant. În citeam frecvent şi în Clipa lui Dinu Sǎraru. Am vrut cândva sǎ îl invit la Cluj, la o conferinţǎ, Apoi am avut de gând sǎ îi iau un interviu. Iatǎ încǎ un proiect ratat! Academicianul Rǎzvan Theodorescu spunea despre colegul sǎ de Academie: “Este pentru cultura română o pierdere uriaşă. Florin Constantiniu era cel mai important istoric al acestui moment în România, un om de o frumoasă şi amplă cultură, cu un caracter intransigent, care-şi spunea opiniile cu curaj. Rămâne un model al istoricului, rămâne un model al intelectualului român. Din păcate, oameni precum Florin Constantiniu îi poţi număra pe degete.”
Dumnezeu sǎ îl odihneascǎ!