Conferinţa Doamnei Blandiana

*Mihai şi Linda au plecat în Spania, împreunǎ cu cǎţeluşa lor, Mini. Câtǎ agitaţie cu ea, ca şi pentru un copil!
*Spune Mihai Beniuc, într-o poezie fǎrǎ titlu, din volumul Ţara amintirilor (1976): “Mǎ-nşel ori nu mǎ-nşel. Ce rost mai are?/ Adânc sub bǎlǎrii sânt însumi domn./ Dar poate cǎ-ntr-o zi mai ies la soare/ Ca un rǎboinic rǎsculat din somn!”. Poate cǎ ediţia din memoriile sale reprezintǎ chiar un asemenea moment!
*În România literarǎ (an XLIV, nr. 2, 12 ianuarie 2012, p. 11-13; 22), Doamna Ana Blandiana publicǎ excepţionalul eseu, De la cenzura ca formǎ de libertate la libertatea ca formǎ de cenzurǎ, de fapt conferinţa tinutǎ la simpozionul nostru din toamnǎ, dupǎ cum se şi precizeazǎ într-o notǎ de subsol.
*Ioan Milea, fostul meu coleg de la Institutul de Lingvisticǎ şi Istorie Literarǎ “Sextil Puşcariu” dinCluj-Napoca mǎ anunţa cǎ Academia Românǎ vrea sǎ republice Dicţionarul general al literaturii române, la care am colaborat şi eu, când eram cercetǎtor acolo (o scurtǎ perioadǎ). Mǎ întreabǎ dacǎ doresc sǎ îmi revǎd materialele. Desigur cǎ doresc, mai ales cǎ sunt despre reviste care şi-ai încheiat activitatea, deci voi face doar completǎri bibliografice. Colegul d ela Timişoara, Dumitru Vlǎduţ, zicea cǎ ar dori sǎ îmi facǎ el “fisa” pentru acest dicţionar (nu am fost inclus la prima ediţie). Desigur, nu am nimic împorivǎ.
*Am pregǎtit pentru revista Apostrof, dupǎ cum m-am înţeles cu Marta Petreu, un grupaj de poezii inedite Mihai Beniuc.
În arhiva Domnului prof. univ. dr. V. Fanache, de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, autorul exegezei Poezia lui Mihai Beniuc (1972), se aflǎ şi câteva caiete cu însemnǎrile (relativ) zilnice ale poetului, pe care domnia sa le-a obţinut de la poet, în anul 1974 (anul morţii primei soţii a poetului, Emma Beniuc). Probabil în semn de recunoştinţǎ pentru teza elaboratǎ, Mihai Beniuc i-a încredinţat profesorului clujean, într-un moment dramatic al vieţii sale (cauzat de moartea soţiei), aceste manuscrise. Caietele cu însemnǎri zilnice (format A5) sunt intitulate Însemnările unui om de rând.
La finalul a douǎ caiete, care cuprind însemnǎri din anul 1969, respectiv 1974, existǎ câteva poeme de Mihai Beniuc, care au rǎmas pânǎ în prezent inedite. Primul caiet, cu însemnarea „Mamaia. 8.7.’69”, cuprinde poemele Ţǎrm scitic, Aici venirǎ toate de la nord, Cu sufletul meu anti-teutonic, Înalt elan, horaţianǎ lirǎ (cu excepţia primei poezii, cu titlul dat de poet, celelalte trei poeme preiau ca titlu primul vers al respectivei poezii).
Al doilea caiet, la începutul cǎruia Beniuc a scris „1974. Bucureşti”, include douǎ poeme finalizate (Rǎsari, brânduşǎ de-nceput de toamnǎ!, Ne ducem toţi la naintaşii noştri, Prin durerea-n inimi sapǎ vad – şi ele intitulate de editor dupǎ primul vers), un poem doar început şi un catren licenţios (care nu se publicǎ).
Având în vedere cǎ respectivele caiete cu însemnǎri au rǎmas pânǎ în prezent inedite, e logic ca şi poemele sǎ aibǎ acelaşi destin. Am verificat, totuşi, sumarul primelor volume succesive anului 1969: Lumini crepusculare (1970), Etape (1971), Arderi (1972), precum şi cele patru volume de versuri, din seria de Scrieri (volumele 2, 3, 4 şi 8, 1972-1979, Editura Minerva, Bucureşti), dar nu am gǎsit nicio urmǎ din versurile celor douǎ caiete. Probabilitatea ca poetul sǎ fi publicat în presǎ aceste poezii de maturitate, fǎrǎ a le fi preluat în ediţia de Scrieri, este puţin probabliǎ, încât le considerǎm inedite.
Am aplicat textelor normele ortografiece actuale, dar am pǎstrat câteva particularitǎţi lexicale şi morfologice specifice poetului, întâlnite şi în alte volume de versuri ale sale: alcohol, peatrǎ, scǎieţi, subt, suferinţii, impuse (unele) şi din necesitǎţi prozodice.
Primele patru poeme, fiind scrise la mare (1969), sunt dominate de peisajul marin, care face casǎ bunǎ cu registrul melancolico-elegiac, de care era cuprinsǎ noua vârstǎ a poeziei lui Mihai Beniuc. Poemele din toamna anului 1974, compuse la Sinaia, sunt şi mai melancolice, iar aceastǎ melancolie ne aminteşte de cuvintele lui Tudor Arghezi, scrise într-un ceas când perdelele de fum ale morţii începeau sǎ-i acopere şi lui ochii: “Vǎ pizmuiesc, omeniri rǎmase dupǎ mine, cǎ o sǎ ascultaţi vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, cǎ veţi cǎlca pǎmântul, pe care eu nu-l voi mai cǎlca şi cǎ veţi sorbi lumina, care pe mine nu mǎ va atinge, cǎ veţi auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, şoapta şi mireasma porumbului, parfumul pǎmântului, care va fi numai al vostru…”.
Într-un volum ulterior, Ţara amintirilor (1976), Beniuc are aceastǎ strofǎ premonitorie: „Mǎ-nşel ori nu mǎ-nşel. Ce rost mai are?/ Adânc sub bǎlǎrii sânt însumi domn./ Dar poate cǎ-ntr-o zi mai ies la soare/ Ca un rǎboinic rǎsculat din somn!”.
Paginile de faţǎ ar putea constitui o asemenea „ieşire la soare”, din somnul şi tǎcerea în care se aflǎ poetul, de la a cǎrui naştere se vor împlini, la 20 noiembrie a.c., 95 de ani.