Timp de 5 ani, de la naşterea mea (1955), până la moartea bunicii dinspre mamă (28 martie 1959, la vârsta de 63 de ani), am trăit îngrijit deopotrivă de Mama şi de bunica. Cu excepţia iernilor, pe durata lucrărilor agricole trăiam mai mult în compania bunicii, decât a părinţilor, care plecau la hotar dimineaţa şi se întorceau seara.
Probabil că eram un copil mai neastâmpărat, care spunea frecvent „ruşȃni” faţă de cei care treceau pe drum. Nu mi-am dau seama de unde învăţasem cuvintele considerate „ruşâni”, pentru că, locuind la marginea dinspre hotar a satului, trăiam destul de izolat faţă de alţi copii, cu excepţia duminicilor, când mergeam obligatoriu „în sat”, împreună doar cu Mama, fiindcă eram mic, deci nu puteam fi influenţat de băieţii mai mari. În orice caz, multăvreme am crezut că acolo, în mijocul satului, unde era Căminul Cultural, voi fi învăţat cuvintele care exprimau „ruşȃni”.
Dupǎ mulți ani, verişoara Olimpia mi-a dat un detaliu interesant: Emil a lu’ Şmecheru, care era adolescent, de câte ori trecea pe la poarta noastră, iar eu eram în drum, zicea: „Zȃ, mă, p…ulă, p… ulă, p… ulă!”. Fără să ştiu ce înseamnă aceste cuvinte, le transmiteam la rândul meu celor care treceau pe drum, ca şi când ar fi fost o formulă de salut. Le repetam destul de frecvent, în pofida ameninţării bunicii, că „popa taie limba la copiii care spun ruşȃni”. În orice caz, ştiu că bunica, excedată de această apucătură a mea, oarecum disperată, spunea mereu: „Doamne, ori dă-i minte, ori ie-l!”, lucru care, repetat, a ajuns la urechile Tatei, care i-a atras atenţia bunicii, prin intermediul Mamei, „să nu-i mai blastăme copilul”.
Cum-necum, am aflat că nu-i frumos să spun acele cuvinte, dar ameninţarea că popa mi-ar putea tăia limba mi-a rămas întimpărită în conştiinţă, mai ales că această ameninţare am auzit-o apoi şi la alţi năndreni.
În 1992, eram deja profesor la o şcoală din Cartierul Mănăştur, înfiinţând aici publicaţia Excelsior, “revistă de aspiraţii şi cultură pentru învăţământul preuniversitar”. Eram în permanentă căutare de colaborări, mai ales din partea foştilor mei profesori de la Facultatea de Filologie. L-am întâlnit la un moment dat pe fostul meu profesor, Anton Goţia, cu care făcusem în facultate seminariile de istoria limbii (titular cursului fiind doamna prof. univ. dr. Viorica Pamfil). L-am invitat să colaboreze la revistă, iar dascălul meu de odinioară a acceptat. În numǎrul 7 (an III, 1994, p. 6-7), profesorul Anton Goţia a publicat, la rubrica intitulatǎ, dupǎ o sugestie din Constantin Noica, “Limba românǎ – partea nostrǎ de cer”, un scurt comentariu al expresiei “taie popa limba”.
Redau mai jos un fragment din acest articol, foarte interesant: “Expresia de mai sus este foarte rǎspânditǎ în limba românǎ, sensul ei de bazǎ fiind unul prohibitiv: «e interzis sǎ faci (sǎ spui), cǎ altfel…»; «sǎ fii cuminte, cǎ altfel…»; «dacǎ mai spui aşa ceva, …». A tǎia limba cuiva însemanǎ a opri pe cineva sǎ vorbeascǎ. Cu acest sens, expresia apare, de pildǎ, la Caragiale: «Cum vǎd eu, a zis califul, dumneata ai dori sǎ le mai scurtezi limba acelor bârfitori?».
În uzanţa actualǎ, ea se aplicǎ aproape în exclusivitate comportamentului copiilor, mai ales celor de la ţarǎ, cu privire specialǎ la interdicţia faţă de cuvântul rostit.
Într-un sistem judiciar mai vechi, care aplica sancţiuni corporale, pedeapsa tǎierii limbii era consideratǎ mijloc de torturǎ. Recent, în presǎ a fost evocat destinul Sfinţilor Mucenici Fotie şi Anichit. Originari din Cetatea Nicomidie, Sf. Mucenic Anichit şi nepotul sǎu, Fotie, au pǎtimit pentru Hristos, în timpul împǎratului Diocleţian (284-305). Se spune cǎ, în timp ce împǎratul judeca un grup de creştini, Anichit a venit înaintea acestuia şi a mǎrtuirisit cu îndrǎznealǎ credinţa sa. Din porunca lui Diocleţian, i s-a tǎiat limba, apoi a fost tras pe roatǎ. Mai târziu, pedeapsa tǎierii limbii era aplicatǎ celor ce aduceau mǎrturie mincinoasǎ în justiţie.
Dar ce legǎturǎ ar fi putut sǎ aibǎ tocmai popa, slujitor al altarului, cu o astfel de sancţiune? În mod normal, niciuna, fiind vorba de atribuţii profesionale incompatibile. Şi totuşi, în trecutul nostru istoric, întâlnim şi un astfel de moment deosebit de dramatic.
Aşa cum se ştie, creştinismul nostru de facturǎ latinǎ, evidenţiat şi astǎzi, spre exemplu, de terminologia specificǎ provenitǎ din latinǎ odatǎ cu limba noastrǎ însǎşi (Dumnezeu < lat. Dominus Deus; altar < lat. altarium; bisericǎ < lat. basilica; (a) boteza < lat. battizare (baptizare); câşlegi < lat. caseum ligat; creştin < lat. christianus; cruce < lat. ac. crucem; duminicǎ < lat. (dies) dominica; înger <lat. angelus; lege < lat. ac. legem; pǎcat < lat. peccatum; pǎresimi < lat. quadragesima; sǎrbǎtoare < lat. dies (cons)ervatoria; sânt (sfânt) < lat. sanctus (Sânpetru) etc., a fost înlocuit, prin silnicie, cu cel de facturǎ slavǎ (bulgǎreascǎ).
Istoricul nostru A.D. Xenopol – despre care Iorgu Iordan spunea cǎ a fost «cel mai obiectiv istoric al nostru […], fiindcǎ era strǎin din punct de vedere etnic», în Excelsior, an I, nr. 3, 1992, p. 78 – în Istoria românilor, ed. a IV-a, Bucureşti, 1985, vol. I, p. 295-302 – surprinde acest moment în legǎturǎ cu încreştinarea bulgarilor, sub domnia lui Boris (852-888), timp în care «începe o propagandǎ foarte activǎ pentru lǎţirea acestei credinţe în tot cuprinsul împǎrǎţiei lor, care se întindea la nordul Dunǎrii asupra Valahiei şi a Transilvaniei…» (Ibidem, p. 279).
Încreştinarea bulgarilor s-a fǎcut în urma înfrângerii lor de cǎtre împǎratul Bizanţului, Mihail al III-lea. La încheierea pǎcii, Boris a primit botezul şi numele de Mihail (în anul 864 sau 865), împreunǎ cu mai mulţi nobili (boieri). O parte din nobilime nu a primit creştinismul şi a început o rǎscoalǎ, «care este stinsǎ în sânge şi cruzimi de cǎtre noul creştin, care înţelegea sǎ înceapǎ astfel era domniei între bulgari a religiei blândeţei şi milostivirei» (Ibidem, p. 296).
Într-o carte care cuprinde biografia domnilor bulgari, intitulatǎ Ţarstvenica şi apǎrutǎ la Buda, în 1844, A.D. Xenopol gǎseşte o menţiune specialǎ la problema pe care o discutǎm. Pǎrintele Teofilact, «dupǎ aceea a invitat pe Împǎratul Asan de a trecut în Valahia, sǎ o cuceresacǎ şi sǎ o cureţe de eresul roman, care pe atuncea domnea în ea, şi Asan s-a dus şi a supus amândouǎ Valahiile sub stǎpânirea sa şi a silit pe valahi, care pânǎ atunci citeau (în bisericǎ, n. ns.) în limba latinǎ, sǎ lase mǎrturisirea romanǎ şi sǎ nu citeascǎ în limba latinǎ, ci în cea bulgarǎ, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latinǎ sǎ i se taie limba, şi de atunci valahii au început a citi bulgǎreşte» (subl. ns.) (Ibidem, p. 299)”.
Evident, cu supravegherea acestei dispoziţii era încredinţat «popa bulgăresc», care îl înlocuia pe cel latin (român).”
Este fascinantă povestea unor cuvinte şi expresii, care, în urmă cu secole, au plecat de la nişte realităţi sociale, păstrându-şi în prezent sensul integral de odinioară sau, alteori, doar fărâme din acela.
Viaţa ca un dar (XXV). Teama “că-mi va tăia popa limba!”
V