La Cecălaca am fost coleg de clasă cu Kocsis Francisc, care a devenit un cunoscut poet, prozator, publicist şi traducător din literatura maghiară (sub numele Kocsis Francisko). A fost secretar-dactilograf la (2004), redactor (din 2005) , apoi redactor-şef adjunct (2009-2015) la cunoscuta revistă Vatra, din Târgu Mureş, unde şi locuieşte. Ca elevi, nu am fost foarte apropiaţi, probabil datorită firii sale discrete, de poet delicat, dar totuşi ştiam că are preocupări literare.
Viaţa ne-a despărţit pentru mulţi ani. În 1999, când eram lector la Universitatea “Babeş-Bolyai”, am avut surpriza să primesc un telefon de la el şi să stabilim o întâlnire pentru a două zi. Mi-a oferit atunci volumul său de debut, Umbrela profetului, apărut cu un an înainte, dar prietenia noastră nu s-a reînnodat, fără să ştiu de ce tocmai eu nu am rezonat la amintirile noastre comune. I-am cerut apoi câteva informaţii legate de unele articole din revista Vatra, la care mi-a răspuns cu mare promptitudine.
În 2021, lucrând la monografia satului Nandra, l-am rugat să îmi traducă în româneşte o poezie a poetului maghiar din Ozd, Horváth István, gest pe care l-a făcut cu multă prietenie şi competenţă. I-am ceut apoi noi informaţii, de care aveam nevoie pentru volumul I din memoriile mele. A tresărit: “Am avut un fel de cutremurare, când am citit că scrii amintiri… Doamne, asta înseamnă că am îmbătrânit. Dar îți doresc spor la o asemenea treabă!” Îl întrebasem ce legături a avut cu revista Cutezătorii şi de ce prenumele Franscisc a devenit Francisko. Mi-a trimis un mesaj emoţionant, cu explicaţiile de rigoare, dar şi cu importante precizări de istorie literară, între care am reţinut ideea că scrie şi visează doar în limba română! O asemenea afirmaţie a mai făcut-o doar Mircea Eliade!
I-am cerut voie să reproduce integral răspunsul lui:
“Dragă Ilie,
Da, am colaborat și corespondat cu revista Cutezătorii, cu Virgil Teodorescu, mai precis, care mi-a dat multe sfaturi; am pierdut, din păcate, scrisorile, nu știu unde le-am pierdut, m-am mutat de foarte multe ori și s-au rătăcit. Mi-a și publicat, cu mici «ajustări», una sau două poezii, cu un pseudonim propus de el, pe care l-am uitat, dar asta nu are nicio relevanță.
Când m-am întâlnit cu Adrian Alui Gheorghe, la Satu Mare, la Zilele revistei «Poesis», am fost extrem de surprins să aflu că mă ținea minte de pe vremea aceea, fiind și el colaborator și foarte contrariat de numele meu. Care nume mic a devenit Francisko, dintr-un capricios omagiu adus ascendenței slovace: un stră-străbunic a venit să se însoare prin părțile astea și s-a maghiarizat, dar bunicul îmi zicea Frantisko (Frantisko se pronunță Frantișko), de aceea am adăugat terminația slovacă.
Pe ramură maternă, bunica a fost româncă, am moștenit de la ea, se pare, ușurința folosirii limbii, maghiara n-am reușit să mi-o însușesc la același nivel, oricât de mult m-am străduit; nici nu-i de mirare, mi-am urmat studiile în limba română, mi-am făcut lecturile esențiale în aceeași limbă, gândesc, visez și scriu numai în această limbă. Cam astea.
Toate cele bune,
Francisko.”
Fostul meu coleg de şcoală generală a publicat până acum următoarele volume: Umbrela profetului, versuri, Editura Tavis, Tg. Mureş, 1998; Oceanul interior, versuri, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2000; Codul de bare, versuri, Editura Junimea, Iaşi, 2002; 370 de zile de teroare, documentar istoric (în colaborare cu Radu Bălaş), Editura Fundaţiei „Cronos”, Tg. Mureş, 2003; Alteritate de duminică, versuri, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2004; Plimbări cu Freud, proză scurtă, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2006; Avangarda maghiară în texte şi portrete, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2008; Ceva trece pe-aproape, poezie, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2012; Melancolii în formă continuată, poezie, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2012; Compendii de melancolie, antologie, Editura Tipomoldova, Iaşi, 2013; Prieteni şi apropiaţi. Lecturi empatice, cronici şi eseuri, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2013; Arta de a evita necazul, însemnări, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2014; Teste de identitate, poezie, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2015; Oţet de furnici, poeme în proză, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2016; Un roman într-o gară mică, proză scurtă şi foarte scurtă, Editura Polirom, Iaşi, 2018; Terţine şi alte disimulări, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2019; Ceea ce nu se amână, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2019; Urme pe zăpada memoriei, interviuri, Editura Ardealul, Tg. Mureş 2020; Alţi prieteni şi apropiaţi. Alte lecturi, Editura Media Image, Tg. Mureş, 2020; Atelierul de pipe şi tutun, proză scurtă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2021; Fii bun şi când ceri un strop de apă, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2021.
La aceste volume se adaugă numeroase traduceri din literatura maghiară. Este prezent în antologii, dicţionare, volume de critică literară, fiind totodată distins în repetate rânduri cu premii pentru poezie, proză şi traduceri.
Din cel mai recent volum al său de poeme, Fii bun şi când ceri un strop de apă, reproduc poezia Fluierul de salcie, un exceptional elogiu adus copilăriei noastre, cu descrierea tehnicii de facere a unui fluier (la Nandra i se zicea libuţ) dintr-o creangă de salcie, fluier făcut cu un briceag cu plăsele sub formă de peşte, despre care am mai scris (alături de sania metalică, briceagul cu plăsele sub formă de peşte a rămas unul din visurile nerealizate ale copilăriei mele):
Fluierul de salcie
Fluierul de salcie zău că mi-ar fi mult mai lesne, dacă totul ar fi rămas atât de simplu ca meşteritul fluierului de salcie, primăvara, când seva pornea pe sub coaja gri-verzuie, ca retezarea oblică a lăstarului, dintr-o apăsare, cu brişca cu luciu impecabil,
dacă totul ar fi rămas la fel de sigur ca desprinderea cojii după crestare şi bătucirea grijulie cu relieful solzilor mărunţi perfect aliniaţi pe plăsele, ca scobirea curbei de rezonanţă, unde aerul se transforma în sunet, unde suflatul chiuia, tropăia, sălta, se păsărea,
dacă totul ar fi rămas la fel de simplu şi de sigur ca făuritul fluierului, ce uşor mi-ar fi fost acum să predau lecţia asta de măiestrie în arta copilăriei, care n-avea nici fabrici de jucării, nici desene animate, nici internet, nici plictiseala de-acum,
dar aşa totul pare o secvenţă de film despre străvechime; îmi cunosc rolul pe viu, dar nepotul crede că am învăţat după vreo carte, vreuna din multele din care-i citesc poveşti cu zmei, căci fluiere de salcie sigur s-au făcut numai în vremuri de mult apuse, iar el e convins că nu-s chiar atât de bătrân, încât să fi trăit şi-atunci. Privirea de ştrengar aşteaptă să-i confirm că el are dreptate.