Viaţa ca un dar (XVIII). Satul Nandra – un model de toleranţă etnică

Cred că este obligatoriu să vorbesc şi despre toleranţa etnică în care am crescut. Comuna Bichiş este formată din patru sate, două de români (Nandra şi Gâmbuţ) şi două de maghiari (Bichiş şi Ozd). În copilărie, nu am auzit niciodată în casa noastră vorbindu-se rău despre maghiari. Am mai spus şi cu altă ocazie că multe case din Nandra au fost făcute de meşteri din Bichiş sau Ozd. Cea de-a două casă făcută de părinţii mei a fost construită de Feri-bácsi, care făcea tot ce îi cereau ai mei, mai ales Mama, el acceptând să facă orice, cu precizarea că  “merge cu nevoie”, adică lucrul cerut se putea face, numai că necesita răbdare şi timp (“merge anevoie”). La fel, trotuarele din sat şi din curtea noastră au fost făcute tot de meşteri maghiari din Bichiş şi Ozd. Sătenii din Ozd mai ales veneau iarna la noi, să cumpere fân. Îmi amintesc că mergeau mai întâi în grădină, unde Tata smulgea un şomoiag sau două de fân, din căpiţa destinată vânzării, pentru a-i arăta cumpărătorului calitatea acestuia. “Băteau palma”, cum se zice, apoi veneau în casă, pentru adălmaş.

Ciobanul satului Nandra, cu cel mai mare “stagiu” în această meserie a fost Jancsi-bácsi, originar din Bichis.

Când coperativa noastră era închisă sau de aici lipsea un anumit produs, Mama mă trimitea la cea din Bichiş, situată lângă moara cunoscută în toată zona. Acolo, în coperativă, am învăţat primele cuvinte în limba maghiară: Jó reggelt kívánok! Jó estét! Valami más? Egy kilo cukor! Sau numărarea până la zece:  egy, kettő, három, négy, öt, hat, hét, nyolc, kilenc, tíz. Mă gândesc ce repede aş fi învăţat limba maghiară, dacă aş fi avut ocazia de a petrece mai mult timp într-un mediu în care se vorbea această limbă.

Poate vor fi fost unele conflicte izolate între români şi maghiari, dar ele nu au putut schimba relaţiile foarte bune între cele două etnii.

Aşa cum am arătat în monografia satului Nandra, de-a lungul timpului, în satele maghiare Bichiş şi Ozd au trait mai multe familii de români, după cum în cele româneşti, Nandra şi Gâmbuţ, au vieţuit mai mute familii de maghiari. În 1930, de pildă, în Bichiş şi Ozd trăiau 55 de români, iar în Nandra şi Gâmbuţ – 50 de maghiari.

Un adevărat examen al relaţilor dintre românii şi maghiarii din comună a avut loc în timpul Revoluţiei de la 1848, când tribunul Nicolae Vlăduţiu şi-a cantonat tabăra şi la Bichiş. Există patru scrisori tipărite de George Bariţiu, pe care le-am publicat în monografie, de unde rezultă atitudinea de toleranţă, manifestată deopotrivă de românii şi de maghiarii din comună. Astfel, groful István Gálfi, din Bichiş, îi scrie unui maior din armata maghiară: “Până acum, mulţumită lui Dumnezeu, că nici eu, nici ai mei n-au suferit nicio vătămare, încât eu sunt silit, spre lauda acestei comunităţi, a-ţi observa că aici, până acum, nu se întrepinseseră excese şi că şi fraţii români din vecinătate (din satele românşti Nandra şi Gâmbuţ, n. I.R.) mă tratară cu cruţare şi filantropie.” Despre acelaşi Gálfi, memorialistul Isaia Moldovan spune că “vorbea româneşte ca un român”, având şi un suflet mare. Tânăra Angiţa, de pildă, „era fiica lui Gálfi din mumă românească, consoarta unui dregător. Murind mă-sa de mică, a fost luată de Gálfi şi crescută sub numele de adoptată.”[1]

În iureşul evenimentelor, au fost arestaţi mai mulţi români, între care era şi  Anania Pop, preotul greco-catolic din Nandra. E interesant că Gálfi István s-a dus el însuşi la Cecălaca, pentru a-i elibera pe cei arestaţi, dar fără succes. Doar preotul Anania Pop a scăpat, pentru că au intervenit la organele militare maghiare din Cecălaca câţiva maghiari din Bichiş: “Mai mulţi unguri din Bichiş au stat bun pentru el, că e om de pace, nu e amestecat în revoluţie şi n-a cauzat ungurilor nicio stricăciune, l-au eliberat redându-i-se şi caii.”[2]

Acelaşi Anania Pop a redactat raportul cerut de autorităţi, în legătură cu pierderile de vieţi omeneşti şi bunuri materiale din satul Nandra, amintindu-i pe cei patru bărbaţi executaţi de insurgenţii maghiari (Baci (Bota) Ioan, Bucerdea Martin, Iacob Ioan, Iacob Vasilică), pe un deal din satul Petrilaca, acum în comuna Cuci, cu care se învecinează Bichişul.

E important de menţionat faptul că insurgenţii maghiari vinovaţi de această crimă erau din satul Herepea, nu din Bichiş sau Ozd.

Toleranţa etnică s-a manifestat şi în relaţiile românilor şi maghiarilor cu alte etnii, care au locuit în cele patru sate, cum ar fi evreii sau ţiganii.

Toleranţa etnică a funcţionat alături de toleranta religioasă. Am povestit în alt capitol faptul că părinţii mei au dus-o pe sora mea, Maria, pentru a fi botezată, la preotul reformat din satul Iştihaza, în condiţii de fortă majoră (voiau ca fetiţa să nu moară nebotezată).

Un singur caz de intoleranţă am găsit consemnat în documente. În volumul I din Monografia Ludusului, la p. 297, există următoarea afirmaţie: “La 8 septembrie (probabil 1944, dar nu sunt sigur, n. I.R.), preotul maghiar din satul Ozd preda trupelor maghiare doi ciobani români. Aceştia sunt duşi sub escortă la Luduş, unde sunt executaţi prin împuşcare şi îngropaţi.”

În schimb, în monografia Magyarózdy toronyalja (Sub turnul din Ozd), datorată scriitorului Horváth István, născut în satul Ozd, carte cu un evident caracter autobiografic, apărută în mai multe ediţii, dar, din păcate, netradusă şi în limba română, autorul face o observaţie interesantă, privind convieţuirea în bună rânduială, de-a lungul secolelor, a maghiarilor din Ozd cu românii din zonă: “În vorba celor din Ozd, maghiarii şi românii plimbă împreună şi soarele de pe cer. De cum apare soarele, maghiarii împing soarele în sus, cu furcile de lemn, până în cel mai înalt punct, spre Ozd. De acolo, românii îl trag în jos, până în spatele dealurilor.”

Aceleaşi sentimente, de înţelegere şi toleranţă, le exprimă Horváth István şi în poezia Bölcsőhelyemen (În locul ce mi-e leagăn):

În locul ce mi-e leagăn

Bem vinul comun al multor veacuri.

Urările noastre sună-n două limbi diferite,

dar clinchetul paharelor răsună la unison.

[...]

Şi astfel ne-am păstrat omenoşi.

Precum noi acum, la fel au ascultat aici cu zece

spiţe-n urmă strămoşul meu ca maghiar

şi cu zece spiţe în urmă strămoşul românului din Gâmbuţ ca român

al cine ştie câtelea strămoş al filomelei.

[...]

Căci pe-acest meleag încă n-a trăit vreun nebun

căruia să-i fi trecut prin cap

să pună filomela să cânte

cu glasul mierlei ori al porumbelului sălbatic.[3]

Traducere de Francisko Kocsis (fostul meu coleg de la Şcoala din Cecălaca)



[1] Isaia, Moldovan, Din întâmplările vieţii. Note şi schiţe. Ediţie şi studiu introductiv de Nicolae Dumbrăvescu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p. 50.

[2] Ibidem, p. 48.

[3] Din volumul Horváth István, Leválthatatlan őrszem (Poezii alese). Antologie, îngrijire, prefață și adnotări de Cseke Péter, Editura  Dacia, Cluj-Napoca, 1983. Poezia Bölcsőhelyemen este la la p. 196–20.

Mergi sus